Obișnuiam să-mi petrec vacanțele la bunici, într-un sat de câmpie cu case frumos ordonate de-a lungul ulițelor, cu oameni gospodari și cu povești de spus pe laviță, în fața casei, la ceas de seară. Când ajungeam acolo, fetița educată, sfioasă și cuminte, de oraș, se transforma în copilul rebel de țară, cu pozne și trăsnăi. De la îmblânzirea găinilor la săritul gardurilor, urcatul în copaci, înghețarea apei pe trotuare, săritul în vârful paturilor frumos aranjate, le făceam pe toate. Era o veselie să le dau de mâncare animalelor, să caut ouăle prin cuibare, să mă joc cu păsăretul curții, să ies în întâmpinarea vacilor și a gâștelor, seara, când se întorceau de pe imaș, să merg cu bunica după apă.
Astăzi, satul și-a schimbat înfățișarea și oamenii. Străzile au fost asfaltate, marcate cu indicatoare de limitare a vitezei, cu panouri de "sens unic", cu treceri de pietoni, cu borne kilometrice. Bătrânii lui au murit, unul după altul... S-au stins pe rând, lumânări care au ars, unele intens, până la capăt, altele cu pâlpâiri din ce în ce mai slabe, iar altele stinse ca suflate de o adiere bruscă de vânt. Nană Nuță, nană Tiță, nană Marișcă, nană Sîlvie, nană Aurică, baci Vian, baci Ghiuriță, Emil, Petrică - sunt tot atâtea nume sonore ale copilăriei mele. Vecini, cunoștințe, oameni vechi. Oameni din trecut. Acum, toți își dorm somnul de veci în cimitirul satului. În locuri neștiute de mine. Dar trăiesc în amintirea mea, undeva, acolo, aureolați de lumina copilăriei.
S-au schimbat vremurile, m-am schimbat și eu. Încerc să mă regăsesc, să regăsesc copilul care eram, străbătând curtea casei bătrânești, acum lipsite de zarva păsăretului terestru, dar animată de triluri de vrăbiuțe și de explozie de lalele și lăcrămioare. Dau fuga în ulița devenită stradă, la primul sunet de bici care altădată vestea sosirea ciurdelor de la câmp. Alerg pe urmele copilăriei până la colțul uliței, așteptându-mă să zăresc venind vacile... Dar, probabil, auzul mi-a jucat feste, pentru că nicio vacă nu-și face apariția pe asfaltul cel nou. Inspir cu jind mirosul de porumb depozitat în coșara de lângă uliță a vecinilor, parcurg trotuarul pe care de atâtea ori mergeam în întâmpinarea bunicii, care se întorcea cu bidoanele pline cu apă de la fântână. Fără mugetele vitelor care umpleau străzile seară de seară, la ora 7, satul pare pustiu. Scăldat în lumina caldă a serii, pare tăcut și străin. Mă întorc pe același drum, tulburată și nostalgică, agățându-mă de un colț de trecut, căruia nu vreau să-i dau drumul, de care mai vreau să țin olecuță. Cât să-mi treacă dorul. Și în acel colț de trecut sunt vii și umplu ulița bătrânii satului. Bătrânii mei.
GABRIELA L. - Oradea