Era începutul lui septembrie, toamna trecută, într-o dimineaţă însorită şi caldă. Stăteam cu coatele pe geamul de la bucătărie şi-mi beam ceaiul, la masă, alături de mine era Răducu, băieţelul vecinilor care îşi răsfoia rechizitele proaspăt cumpărate şi-şi admira noul ghiozdan, bogat ornat cu figuri de animale, în culori vesele. Anul trecut îl supravegheasem la lecţii, dar acum, fiecare din noi era preocupat: el de caiete, eu, atentă la ce se întâmplă în stradă. Un camion mare oprise în faţa blocului nostru şi nişte tineri gălăgioşi au pus nişte schele pe jos, ce urmau să fie ansamblate, şi nişte colete mari, cu folii de ampora, pentru termoizolarea pereţilor, găleţi, vopsele. La prânz, pe faţadă erau ridicate schele, şi până seara, întregul bloc cu 2 scări era îngrădit şi împodobit cu perdele transparente. Răducu era ochi şi urechi la noutăţile prin care treceam. A doua zi dimineaţă au început lucrul, şi zgomotul uneltei care fixa plăcile era asurzitor. Băieţii strigau din când în când: "Mozart, acum ce facem?", şi numele, asociat straniu cu schelele, era neobişnuit. "O fi porecla dată şefului de echipă", m-am gândit eu. Din când în când, printre zgomotele care-mi zgâriau urechile, se auzea un crâmpei de fluierat, care intona o melodie cunoscută, dar nu-l puteam asocia cu împrejurările date. Dimineaţa, ca de obicei, m-am aşezat la geam şi-mi beam ceaiul. Fluieratul ciudat de frumos s-a auzit din nou, băieţii începuseră lucrul, alergând preocupaţi pe schele. Am tresărit înciudată. Doamne, m-am gândit, fluieratul era, de fapt, "Mica serenadă", de Mozart. Făptaşul se apropia de fereastra mea. Era un tânăr înalt, slăbuţ, cu păr negru cam pletos şi cu un coif de hârtie pe cap. Din când în când, răspundea colegilor de echipă ce urmează să facă. Iute, iute, am turnat încă o cană de ceai şi am pus şi câţiva biscuiţi pe farfurioară. Când a ajuns în dreptul ferestrei mele, tânărul a dat din cap şi a murmurat: "Bună dimineaţa!". Curioasă, am intrat în vorbă prima, oferindu-i ceaiul cald. Da, el fluierase, mi-a răspuns, şi, după felul cum vorbea şi se exprima, mi-am dat seama că mă aflam faţă în faţă cu un om citit. A băut ceaiul cu plăcere, dar mi-a mulţumit continuând să lucreze. Printre picături, am aflat că e absolvent al Conservatorului şi, negăsindu-şi un post, a preferat să lucreze, să nu fie o povară pe capul bătrânilor lui părinţi pensionari. Seara, când ajunge acasă, exersează la pian, "ca să nu-şi iasă din mână". Drept mulţumire pentru ceai, mi-a fluierat "Fluturaş, nu mai ai aripioare". Întâlnirile de dimineaţa, la o cană de ceai, au continuat, dar munca lui avansase la etajele superioare. O felie de pâine cu unt sau o gogoaşă proaspăt făcută era cu bucurie primită, la ora pauzei pentru mâncare. Când îl auzeam fluierând Mozart pe schelele blocului, zâmbeam, şi-mi continuam munca în gospodărie. Pe la sfârşitul lui octombrie, blocul nostru căpătase straie noi, în culori pastelate. Stăteam cu vecinii, pe stradă, şi-l admiram. Într-o dimineaţă, am plecat la piaţă. M-am auzit strigată: "Doamnă, doamnă!". Era Mozart, care demonta cu colegii ultimele schele. Mi-a fluturat mâna, a bun rămas, strigând "Săru' mâna şi mulţumesc!". Când m-am întors de la cumpărături, băieţii plecaseră, strânseseră tot, şi unul din ei încerca să adune o grămadă din materialele ce căzuseră pe jos. Am oftat a părere de rău. Mă obişnuisem vreme de 2 luni să ascult fluieratul acela pe care îl răsplăteam cu o cană de ceai. În jurul datei de 1 martie, Răducu a urcat scările val-vârtej, strigând: "Ţi-a venit un plic! Poştăriţa mi l-a dat să ţi-l aduc!". Înăuntru era o ilustrată şi-un mărţişor. "Stimată doamnă, mi-am găsit un post într-o orchestră. Este ceea ce am visat. Mulţumesc pentru tot Mozart".
Am fost foarte emoţionată, şi mult timp am stat cu ilustrata în mână, privind în zare cu ochii aburiţi. "Ferice de părinţii lui", mi-am zis. De multe ori am cârtit împotriva tineretului de azi, dar se vede că am greşit.
DORINA - Timişoara
"Dumnezeu să-i ierte pe cei ce iau viaţa altora!"
"În România, astăzi, unii oameni o duc mai greu (septembrie 2014) şi, după cum se vede, şi România abia o duce. Aşa că luaţi plicul..." Sunt vorbele unui medic ortoped, chirurg, care după ce a operat un om - fractură de col femural, a refuzat plicul. Moment surprinzător, inimaginabil. Mă gândeam că, iată, mai există doctori (tot oameni) oneşti, care impun respect prin atitudinea faţă de pacient (familie, însoţitor). Totul a ţinut două minute. Gestul violent de a-mi da plicul înapoi, întoarcerea cu spatele, printr-o rotaţie nervoasă, m-au trezit, scuturându-mă de umeri şi strigându-mi: "Trezeşte-te omule! Vezi că domnul doctor... vrea mai mult".
Da, m-am trezit. "Omul", dragul de el, nu se simţea tocmai bine, după o aşa operaţie grea şi la aproape 90 de ani. Dar am trecut prin mai multe experienţe spitaliceşti şi ştiam că este rezistent, atât fizic, cât şi psihic. Deja îmi făcusem planuri: unde să începem recuperarea, ce-mi trebuie, cât o să ţină (ultima experienţă a fost la Spitalul Fundeni, unde, cu foarte mici excepţii, a fost bine).
Am fugit până acasă, am mai luat ceva bani şi m-am întors. L-am căutat pe doctor şi i-am spus: "România şi-a revenit", întinzându-i plicul. L-a luat zâmbind în batjocură, s-a întors şi a dispărut în biroul medicilor. N-a scos o vorbă, gestul de a primi fiind o obişnuinţă, chiar un reflex. Să fie sănătos! mi-am zis, dar au trecut două zile şi nu a apărut la patul omului operat. Asistentele foiau, femeile de serviciu mişunau, doctorul asistent a venit de două ori, doamna doctor anestezist l-a vizitat de vreo trei ori, numai marele doctor... n-a apărut. A patra zi, i-am dus doctorului asistent o sticlă de whiskey, pentru că pur şi simplu o merita. Mare lucru să ştii să vorbeşti şi să foloseşti un ton blând! Pentru bolnavi este esenţial. După ce a plecat, la sub un minut, a apărut şi marele doctor, doar-doar, aveam ceva şi pentru el. Nu lăcomia este de bază, nu micimea sufletului, nu ticăloşia este prima notă, nu rutina face din om un automat, ci inexistenţa sentimentului că omul de lângă tine, semenul tău are o suferinţă, îl doare ceva (şi când te gândeşti că timp de 6 ani, studenţii la medicină învaţă să şi sufere odată cu pacientul). Nu este posibil ca omul să aibă hematurie - sânge în urină - şi tu, ca doctor, să recomanzi, zilnic, o injecţie anticoagulantă. Da, ştim toţi, există un protocol, însă priveşte ("stăpân pe viaţă şi pe moarte ce eşti"), la fiecare om, gândeşte care este doza şi câte zile trebuie luată. Nu l-a interesat. Peste două zile, bătrânul pacient a vărsat sânge. Nu s-a dus să anunţe doctorii internişti, pentru că "nu-i intra în atribuţiuni".
Oameni buni! Eu cred că există un contract între unii medici şi moarte. Există o înţelegere tacită prin care, zinic, ei oferă două-trei suflete, iar ea, la schimb, cred că le oferă în plus o zi, un an, doi ani de viaţă. Oamenii suferinzi, bolnavi aflaţi în spital, sunt ca într-un abator în care sunt măcelăriţi fizic şi psihic, de mafia albă (singurul ministru al Sănătăţii care a făcut foarte mult, într-un timp foarte scurt, şi care trebuie să revină în funcţie, dacă este lăsat, este Vlad Voiculescu).
Tatăl meu s-a stins cu zile! Doamna doctor anestezist a încercat tot ce se putea face. Doar vindecătorul, speranţa, încălcând orice lege, te lasă să mori pentru o diferenţă de 400 de lei.
Dumnezeu să-i ierte pe toţi părinţii noştri! Dumnezeu să-i ierte pe toţi ce iau viaţa altora!
Hristos a înviat!
Cu drag,
CORNELIU COJOCARU
Reproduceri după picturi de CONSTANTIN PILIUŢĂ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
