- Chiar dacă pare uşor vetustă, expresia "Prinţul Operetei" se potriveşte de minune cu tine, un "cântăreţ" galonat de succes. De altfel, şi în atitudinea ta există ceva "măreţ". O moştenire pe linie de familie?
- S-ar putea, doar "Banatu îi fruncea". Mama se trage dintr-o familie de bănăţeni get-beget. Tatăl ei a fost preot în Timişoara. Înaintaşii din familia mea au participat la realizarea Marii Uniri. Unchiul bunicului meu, Aurel Cosma, era preşedinte al Partidului Naţional Român din Banat şi şeful delegaţiei bănăţene la Alba Iulia. A fost primul prefect al Timişoarei după Unire. Are şi bust în Parcul Central al oraşului, şi o stradă în Timişoara îi poartă numele. Pot spune că am o "tradiţie"preoţească în familie, cu bunic, străbunic şi stră-străbunic preot. (Cât şi-a dorit bunicul să merg şi eu pe acest drum, dar n-a fost să fie!) Aurel Cosma, unchiul bunicului, după ce a fost prefectul Timişoarei, a fost deputat în mai multe legislaturi şi chiar Ministru al Lucrărilor Publice în Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu, pe vremea Regelui Ferdinand. Bunica mea din partea mamei era tot bănăţeancă, româncă sadea, dar din Banatul sârbesc. Din partea tatălui, istoria familiei mele e chiar mai interesantă. Bunicul, Iosif Pascu, a fost medic pediatru, şi după terminarea liceului în Timişoara a urmat medicina la Cluj. Bunica era italiancă, Iride Giacomini o chema de fată, iar tatăl ei a fost aventurierul familiei. Îl chema Alfredo Giacomini. De unde vine şi prenumele meu de Alfredo. Şi tata, de altfel, care s-a prăpădit nu de mult, se numea tot Alfredo.
- Prin urmare, tu eşti Alfredo al-III-lea...
- Exact. Alfredo Giacomini a venit în România înainte de primul război mondial. El şi-a încercat norocul şi-n America, dar nu prea a avut succes. Era inginer constructor. A avut patru fete, primele două născute în Italia şi următoarele două la Buşteni, unde s-a stabilit pentru un timp, pentru că acolo a şi lucrat. Avea propria antrepriză de construcţii şi a făcut foarte multe lucrări împreună cu arhitectul Grigore Cerchez. A făcut, de pildă, Palatul Cantacuzino, funicularul şi furnalul de la fabrica de hârtie din Buşteni şi multe alte construcţii de pe Valea Prahovei. Iar în timpul primului război mondial, a plecat - nici mai mult, nici mai puţin - decât în China. S-a dus cu o firmă de construcţii franceză. Şi-a lăsat în România soţia şi cele patru fete şi s-a dus în China. După aceea s-a întors şi a lucrat tot cu Cerchez. A început construirea Teatrului din Turnu Severin, oraş în care a şi murit prin anii '50. Bunicul Iosif Pascu a fost medic pediatru. El m-a dus prima dată la operă, pe când aveam doar 5 ani. Eu nu mă simţeam întotdeauna în largul meu cu el când eram mic, pentru că era un tip mai cu morgă, foarte "britanic", un pic mai rece. În timpul războiului a fost medic la Corcova, în Mehedinţi, şi a locuit cu familia la moşia lui Anton Bibescu. Multe dintre rudele bunicului din Bucureşti s-au dus şi ele acolo, căci oraşul era bombardat. Pe moşie era o podgorie din care se făcea un vin foarte bun, un vin nobil, realizat de un specialist adus pentru asta din Franţa, aşa că bunicul şi Anton Bibescu trăgeau nişte chefuri pe cinste. Avem pe la Timişoara şi poze din perioada aceea. Am până şi o carte cu autograful Marthei Bibescu. Şi bunicul meu într-o zi a auzit la un post de radio străin că Bibescu a murit. Şi a plâns. Cât era el de "britanic" şi tot a plâns.
În "Contesa Mariţa"
- Povestea cu cântatul mi-a venit destul de târziu. Aşa cum am spus, mergeam cu bunicul meu, medicul, de foarte mic, la Opera din Timişoara, şi mai cântam eu aşa, de nebun, prin casă, dar nu am fost niciodată vedeta serbărilor şcolare. În liceu, eu mă pregăteam să dau la Medicină, motiv pentru care urmasem şi cursurile Liceului Sanitar, unde pe vremea aceea, vorbim de anii '80, se intra foarte greu, pentru că ieşeai de pe băncile şcolii cu o meserie. Părinţii mei mă dăduseră la pregătire. Am băgat la greu fizică, chimie şi biologie, după care, în clasa a-XI-a spre a XII-a, m-am răzgândit. Am spus că vreu să cânt. Norocul meu fost că părinţii m-au susţinut, chiar şi în nebunia asta. Am început să mă pregătesc mai întâi la Timişoara, după care ai mei m-au scutit de un an de armată, şi m-au trimis la pregătire la Bucureşti. Între timp a venit Revoluţia, iar eu am intrat la Conservator din prima încercare.
- Cu cine te-ai pregătit la Bucureşti?
- M-am pregătit un an de zile cu domnul Ludovic Spiess, la "cântat", şi cu o foarte bună profesoară de teorie şi solfegii de la Liceul Militar, doamna Cioabă, care era aşa, mai zbir, dar zbir cu drag, ceea ce mi-a prins foarte bine, pentru că a pus şaua pe mine şi am reuşit să învăţ teorie şi solfegii într-un timp record. Iar în 1991, am intrat la Conservator. În 1996, am dat licenţa cu un spectacol la Operetă, "Contesa Maritza", care a însemnat şi examenul meu de angajare. De atunci şi până azi, cânt pe scena Operetei. Am cântat însă şi multă operă şi vocal-simfonic. Dar chiar dacă sună aşa, mai "uşurel", în operetă există şi roluri chiar mai grele decât cele de operă. Sunt mulţi tenori care preferă să cânte orice operă decât "Voievodul ţiganilor", de pildă.
În "Voievodul ţiganilor"
- De trei ori pe săptămână mergeam la maestrul Spiess, pe strada Polonă 57. El şi doamna Gerda, soţia lui, mă adoptaseră pentru o perioadă de timp. Rămâneam şi la masă uneori. Pe vremea aceea, mai trăia şi mama domnului Spiess, care era un Ludovic Spiess în variantă feminină. Mă chemau uneori duminica la masă şi atunci ea spunea: "Of, ce bine că e duminică şi nu mai "ţipă" nimeni în casa asta!". Îmi amintesc cu nostalgie de clipele acelea. Doamna Gerda Spiess, soţia maestrului, mă acompania la pian. Era frumos.
- Ai cântat mai toate marile roluri de tenor de operetă, dar şi de operă. Care este cel mai important pentru tine?
- Mie totdeauna mi-a plăcut să cânt şi lucruri grele. Am avut mereu înclinaţie spre rolurile de anvergură, care să aibă multe arii, trăire, frământări, tumult. Aşa că piatra mea de încercare a fost rolul din "Ţara surâsului", care este summum-ul repertoriului unui tenor în teatrul de operetă. Intru în primul act şi ies abia la sfârşit. E mult şi greu de cântat. Dar este, cu adevărat, o capodoperă.
- Te reprezintă opereta ca gen?
- Toată lumea mă întreabă de ce nu m-am dus la Operă. Dar eu cânt operă. În ultimul timp, de când nu mai avem sediu, am cântat mai multă operă decât operetă. Vreau să rămân însă la Operetă, pentru că aici am debutat, aici e casa mea, aici mă simt bine.
- Pari un om vesel şi senin, într-o lume destul de încruntată. Te simţi la largul tău?
- Mă supără faptul că lumea nu mai ştie să se joace. Că spiritul ludic a dispărut. Nu mai vezi oameni râzând. Te uiţi pe stradă şi vezi numai feţe îmbufnate. Fac riduri toţi. Nu se poate. La mine râsul e o "boală de nervi". Râd tot timpul. Nu e musai să ai mari motive de râs. Zâmbeşti pentru că eşti bine, pentru că trăieşti. Şi trebuie să-ţi iubeşti, să-ţi respecţi să să-ţi bucuri prietenii. Sunt nişte oameni pe care i-ai cunoscut de-a lungul vieţii. Sunt un prilej de bucurie. Acum, oamenii mai mult se folosesc de prietenie, profită de ea, devenind şantajişti sentimental, lucrul cel mai urât din lume.
- Ai o filosofie proprie de viaţă?
- Ce faci când cineva îţi face rău?
- Eu când cineva mi-a făcut rău, am zis în sinea mea. "Hai, dă în mine de încă o sută de ori. Uite, eu îmi deschid braţele larg şi primesc". Încerc să răspund răului cu dragoste. Poate cine va citi asta se va mira sau nu va înţelege, dar am credinţa că răul nu există, că e doar rătăcire. Rătăcire şi neputinţă de a fora în adânc, pentru a aduce la suprafaţă adevărata noastră fiinţă, care este esenţialmente bună. Viaţa toată e făcută din bine şi frumos, pentru bine şi frumos.
Gabriela Lupu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
