Era începutul lui septembrie, toamna trecută, într-o dimineață însorită și caldă. Stăteam cu coatele pe geamul de la bucătărie și-mi beam ceaiul, la masă, alături de mine era Răducu, băiețelul vecinilor care își răsfoia rechizitele proaspăt cumpărate și-și admira noul ghiozdan, bogat ornat cu figuri de animale, în culori vesele. Anul trecut îl supravegheasem la lecții, dar acum, fiecare din noi era preocupat: el de caiete, eu, atentă la ce se întâmplă în stradă. Un camion mare oprise în fața blocului nostru și niște tineri gălăgioși au pus niște schele pe jos, ce urmau să fie ansamblate, și niște colete mari, cu folii de ampora, pentru termoizolarea pereților, găleți, vopsele. La prânz, pe fațadă erau ridicate schele, și până seara, întregul bloc cu 2 scări era îngrădit și împodobit cu perdele transparente. Răducu era ochi și urechi la noutățile prin care treceam. A doua zi dimineață au început lucrul, și zgomotul uneltei care fixa plăcile era asurzitor. Băieții strigau din când în când: "Mozart, acum ce facem?", și numele, asociat straniu cu schelele, era neobișnuit. "O fi porecla dată șefului de echipă", m-am gândit eu. Din când în când, printre zgomotele care-mi zgâriau urechile, se auzea un crâmpei de fluierat, care intona o melodie cunoscută, dar nu-l puteam asocia cu împrejurările date. Dimineața, ca de obicei, m-am așezat la geam și-mi beam ceaiul. Fluieratul ciudat de frumos s-a auzit din nou, băieții începuseră lucrul, alergând preocupați pe schele. Am tresărit înciudată. Doamne, m-am gândit, fluieratul era, de fapt, "Mica serenadă", de Mozart. Făptașul se apropia de fereastra mea. Era un tânăr înalt, slăbuț, cu păr negru cam pletos și cu un coif de hârtie pe cap. Din când în când, răspundea colegilor de echipă ce urmează să facă. Iute, iute, am turnat încă o cană de ceai și am pus și câțiva biscuiți pe farfurioară. Când a ajuns în dreptul ferestrei mele, tânărul a dat din cap și a murmurat: "Bună dimineața!". Curioasă, am intrat în vorbă prima, oferindu-i ceaiul cald. Da, el fluierase, mi-a răspuns, și, după felul cum vorbea și se exprima, mi-am dat seama că mă aflam față în față cu un om citit. A băut ceaiul cu plăcere, dar mi-a mulțumit continuând să lucreze. Printre picături, am aflat că e absolvent al Conservatorului și, negăsindu-și un post, a preferat să lucreze, să nu fie o povară pe capul bătrânilor lui părinți pensionari. Seara, când ajunge acasă, exersează la pian, "ca să nu-și iasă din mână". Drept mulțumire pentru ceai, mi-a fluierat "Fluturaș, nu mai ai aripioare". Întâlnirile de dimineața, la o cană de ceai, au continuat, dar munca lui avansase la etajele superioare. O felie de pâine cu unt sau o gogoașă proaspăt făcută era cu bucurie primită, la ora pauzei pentru mâncare. Când îl auzeam fluierând Mozart pe schelele blocului, zâmbeam, și-mi continuam munca în gospodărie. Pe la sfârșitul lui octombrie, blocul nostru căpătase straie noi, în culori pastelate. Stăteam cu vecinii, pe stradă, și-l admiram. Într-o dimineață, am plecat la piață. M-am auzit strigată: "Doamnă, doamnă!". Era Mozart, care demonta cu colegii ultimele schele. Mi-a fluturat mâna, a bun rămas, strigând "Săru' mâna și mulțumesc!". Când m-am întors de la cumpărături, băieții plecaseră, strânseseră tot, și unul din ei încerca să adune o grămadă din materialele ce căzuseră pe jos. Am oftat a părere de rău. Mă obișnuisem vreme de 2 luni să ascult fluieratul acela pe care îl răsplăteam cu o cană de ceai. În jurul datei de 1 martie, Răducu a urcat scările val-vârtej, strigând: "Ți-a venit un plic! Poștărița mi l-a dat să ți-l aduc!". Înăuntru era o ilustrată și-un mărțișor. "Stimată doamnă, mi-am găsit un post într-o orchestră. Este ceea ce am visat. Mulțumesc pentru tot Mozart".
Am fost foarte emoționată, și mult timp am stat cu ilustrata în mână, privind în zare cu ochii aburiți. "Ferice de părinții lui", mi-am zis. De multe ori am cârtit împotriva tineretului de azi, dar se vede că am greșit.
DORINA - Timișoara
"Dumnezeu să-i ierte pe cei ce iau viața altora!"
Nu știu ce este omul! Animal, produs accidental al violențelor astrale, făptură suflată de Dumnezeu sau ființă spoită de îngerii căzuți! Taină! Frică, minciună.
"În România, astăzi, unii oameni o duc mai greu (septembrie 2014) și, după cum se vede, și România abia o duce. Așa că luați plicul..." Sunt vorbele unui medic ortoped, chirurg, care după ce a operat un om - fractură de col femural, a refuzat plicul. Moment surprinzător, inimaginabil. Mă gândeam că, iată, mai există doctori (tot oameni) onești, care impun respect prin atitudinea față de pacient (familie, însoțitor). Totul a ținut două minute. Gestul violent de a-mi da plicul înapoi, întoarcerea cu spatele, printr-o rotație nervoasă, m-au trezit, scuturându-mă de umeri și strigându-mi: "Trezește-te omule! Vezi că domnul doctor... vrea mai mult".
Da, m-am trezit. "Omul", dragul de el, nu se simțea tocmai bine, după o așa operație grea și la aproape 90 de ani. Dar am trecut prin mai multe experiențe spitalicești și știam că este rezistent, atât fizic, cât și psihic. Deja îmi făcusem planuri: unde să începem recuperarea, ce-mi trebuie, cât o să țină (ultima experiență a fost la Spitalul Fundeni, unde, cu foarte mici excepții, a fost bine).
Am fugit până acasă, am mai luat ceva bani și m-am întors. L-am căutat pe doctor și i-am spus: "România și-a revenit", întinzându-i plicul. L-a luat zâmbind în batjocură, s-a întors și a dispărut în biroul medicilor. N-a scos o vorbă, gestul de a primi fiind o obișnuință, chiar un reflex. Să fie sănătos! mi-am zis, dar au trecut două zile și nu a apărut la patul omului operat. Asistentele foiau, femeile de serviciu mișunau, doctorul asistent a venit de două ori, doamna doctor anestezist l-a vizitat de vreo trei ori, numai marele doctor... n-a apărut. A patra zi, i-am dus doctorului asistent o sticlă de whiskey, pentru că pur și simplu o merita. Mare lucru să știi să vorbești și să folosești un ton blând! Pentru bolnavi este esențial. După ce a plecat, la sub un minut, a apărut și marele doctor, doar-doar, aveam ceva și pentru el. Nu lăcomia este de bază, nu micimea sufletului, nu ticăloșia este prima notă, nu rutina face din om un automat, ci inexistența sentimentului că omul de lângă tine, semenul tău are o suferință, îl doare ceva (și când te gândești că timp de 6 ani, studenții la medicină învață să și sufere odată cu pacientul). Nu este posibil ca omul să aibă hematurie - sânge în urină - și tu, ca doctor, să recomanzi, zilnic, o injecție anticoagulantă. Da, știm toți, există un protocol, însă privește ("stăpân pe viață și pe moarte ce ești"), la fiecare om, gândește care este doza și câte zile trebuie luată. Nu l-a interesat. Peste două zile, bătrânul pacient a vărsat sânge. Nu s-a dus să anunțe doctorii interniști, pentru că "nu-i intra în atribuțiuni".
Oameni buni! Eu cred că există un contract între unii medici și moarte. Există o înțelegere tacită prin care, zinic, ei oferă două-trei suflete, iar ea, la schimb, cred că le oferă în plus o zi, un an, doi ani de viață. Oamenii suferinzi, bolnavi aflați în spital, sunt ca într-un abator în care sunt măcelăriți fizic și psihic, de mafia albă (singurul ministru al Sănătății care a făcut foarte mult, într-un timp foarte scurt, și care trebuie să revină în funcție, dacă este lăsat, este Vlad Voiculescu).
Tatăl meu s-a stins cu zile! Doamna doctor anestezist a încercat tot ce se putea face. Doar vindecătorul, speranța, încălcând orice lege, te lasă să mori pentru o diferență de 400 de lei.
Dumnezeu să-i ierte pe toți părinții noștri! Dumnezeu să-i ierte pe toți ce iau viața altora!
Hristos a înviat!
Pentru AS-ul din mânecă!
Cu drag,
CORNELIU COJOCARU
Reproduceri după picturi de CONSTANTIN PILIUȚĂ