O dimineaţă cu... IOANA NICOLAIE - "Trăiesc ca sub un mare clopot de sticlă"

- Talentată şi sensibilă, şi-a promovat cărţile cu discreţie şi delicateţe, jonglând permanent cu statutul de mamă şi cu cel de soţie a celui mai cunoscut scriitor român contemporan, Mircea Cărtărescu. Că Ioana Nicolaie este şi ea, înainte de toate, scriitoare o dovedesc, în egală măsură, cărţile ei de proză sau poezie. Am găsit-o la Sângeorz, în casa copilăriei din livada cu peri. Am aflat că-n «Nordul» poemelor ei, ninsorile vin câteodată-n aprilie, iar cafeaua e mai bună când e băută în doi -

- Bună dimineaţa, Ioana. Unde eşti?

- Bună dimineaţa, Dia. Sunt departe, tocmai în nordul ţării, în Bistriţa-Năsăud, la Sângeorz, oraşul părinţilor mei, unde am şi copilărit.

- Şi cum e cerul Sângeorzului azi?

- Ceva mai limpede decât ieri. Am venit alal­tăieri sub un albastru extraordinar, vătuit cu no­ri­şori albi, ca-n filmele lui Miyazaki, şi m-am ni­me­rit în plină iarnă. Acum, culmile sunt o combinaţie de verde şi zăpezi proaspete.

- Ce te aduce acasă, Ioana?

- Chiar în după-amiaza aceasta, lansez Pelinul negru, cel mai recent roman al meu, la sinagoga din Bistriţa. Şi cum a coincis cu Paş­tele, am venit să-mi văd şi fa­milia, fraţii şi nepoţii. Adică mulţi, mulţi copii mici, frumoşi şi an­ge­lici. Nu încetează să mă uimească graţia lor şi felul în care o împrăştie în jur. Mi se par stropul acela de frumuseţe solidă picurat în lume, ca o boabă mare de chihlimbar.

- Ştiu că eşti tu însăţi născută într-o familie cu mulţi copii.

- Da, sunt al patrulea copil din doisprezece. Am trăit mereu printre copii, poate aşa se explică relaţia fluidă pe care o am cu ei. Nu ştiu cât m-au apărat şi protejat fraţii mei mai mari, însă ştiu sigur că timp de aproape doi ani eu mi-am crescut câţiva fraţi mai mici. Mama era înnebunită de ultimul nou-năs­cut care, i s-a spus, nu va supravieţui. A su­pra­vie­ţuit, dar aproape doi ani a stat mai mult în spital. Şi cum sora mea mai mare plecase, a trebuit să pre­iau eu responsabilităţile casei. A fost greu, aveam 12 ani atunci, exersam din răsputeri curajul.

- Din câte înţeleg, este şi întâmplarea din care a încolţit, mai târziu , cartea ta, "Pelinul negru".

- Personajul acestei cărţi se naşte în 1986, la câteva luni după explozia nucleară de la Cernobîl, într-o localitate la 30 de km de graniţa cu Ucraina. El este şi naratorul acestei cărţi, un adevărat pariu pentru mine, fiindcă e un copil de 8-9 ani, care suferă de dislexie. L-am urmărit câţiva ani, în care trece prin experienţe fundamentale. Îşi pierde paradisul copilăriei, binele, ordinea şi stima de sine şi intră într-o destructurare totală.

- E multă apăsare în cartea asta, foarte multă încărcătură emoţională, e un ro­man «greu». De ce ai ales să scrii despre Cer­no­bîl?

- Am vrut să pun în discuţie acest nenorocit de accident, fiindcă trăim în continuare aici; fiindcă avem reactoare nucleare la doi paşi de Bucureşti; fiindcă nu ne spune nimeni cât mai e azi România radioactivă pe zona ei muntoasă şi cât de tare mai suntem otrăviţi; fiindcă sunt oameni care au avut extraordinar de mult de suferit de pe urma acestei întâmplări. Dincolo de pariul meu narativ, căci am pus şi foarte multă poezie în cartea asta, am vrut să dau de gândit asupra catastrofelor istorice, asupra a ceea ce putem şi nu putem schimba, asupra a ceea ce e interzis să fie uitat.

- A fost terapeutic să scrii?

- Am început cartea asta cu multă furie. Adevărat, fe­tiţa care povesteşte şi care e însăşi ingenuitatea n-ar trebui să fie atinsă de ase­menea oroare. Şi to­tuşi... În Belarus, cam 80% din copiii care s-au născut imediat după ac­ci­dent s-au născut cu sechele. La noi, nici măcar statistici nu se fac. Deşi trecutul, iată, îşi întinde ghearele până hăt departe în viitor. Cum îl trăieşte Agustina, de ce ajunge ea într-o şcoală specială, cum i s-a fixat destinul de alţii, fără chip, căci ei ţin mai ales de grozăvia istoriei celei mari, se vede în carte.

- Unde ai scris-o, Ioana? Acolo, la Sângeorz?

- Nu, am început-o la Berlin, unde-l însoţeam pe Mircea, care obţinuse un grant la o instituţie academică prestigioasă, şi am terminat-o acasă, în vacanţe. În Bucureşti, vieţile noastre sunt aşa de com­pli­cate, atât de co­ro­zive... Tre­buie să stai în tra­fic, trebuie să munceşti, tre­buie să scan­dezi în Piaţa Vic­toriei îm­potriva unor tică­loşi. Când să mai şi scrii? Doar în va­canţe ne eliberăm de cor­ve­zile so­ciale.

- Şi atunci, dimineţile voastre redevin dimineţi de scriitor...

- Da, atunci sunt di­mineţi pline de linişte. Se­mănăm foarte mult. Avem nevoie de puţine lucruri ca să putem scrie, doar de o uşă închisă în urma noastră. Nu vorbim despre cărţile noastre decât atunci când sunt gata.

- Vargas Llosa mărturisea într-un interviu că, în zilele în care scrie, dimineaţa, la micul dejun, nu schimbă nici măcar o vorbă cu soţia lui...

- La noi e altfel. Nu doar că bem cafeaua împreună, dar şi tocăm mărunt ce s-a mai spus, ce s-a mai scris, ce s-a mai întâmplat prin politică. Cafeaua de dimineaţă e locul plăcut în care îţi pui la punct harta zilei. După cafea, fiecare trage uşa camerei şi-şi vede de treabă. Din păcate, asta se întâmplă destul de rar.

- Ioana, ai apucat să bei cafeaua în dimineaţa asta sau o bei chiar acum?

- Am băut-o deja, cu nepoţelul meu de un an şi jumătate, care mă urmăreşte cu nişte ochi ireal de albaştri şi care şi-a în­mu­iat şi el degetele în ceaşcă.

- Ce vezi în jurul tău? Unde eşti aşe­za­tă?

- Lângă fereastră. Văd un acoperiş de şindrilă şi culmea din spate a unui deal, dungată la fel ca acoperişul. Mai e şi un stâlp electric, care acum arată ca o cruce mare.

- Cât din Sângeorzul ăsta pe care-l priveşti mai trăieşte în tine? Cât a devenit literatură?

- El este literatură! Toţi avem oraşe imaginare suprapuse peste oraşele reale. Oraşe de emoţii, de senzaţii, de nostalgii. În oraşul meu interior, sunt o mulţime de mi­nunăţii, de comori de tot felul, de poveşti, mituri şi tradiţii străvechi, pe care nu le-am mai întâlnit nicăieri în altă parte. Aici, în valea asta din mijlocul Munţilor Rodnei, am trăit în mit şi-n fantezie, exact ca per­so­najele lui Marquez în Macondo-ul lui.

- La Sângeorz ai alături nu doar familia ta de sânge, ci şi o alta, spirituală, la fel de vastă. Foar­te mulţi poeţi s-au născut acolo.

- Marin Mălaicu Hondrari şi Dan Coman vor fi moderatori la lansarea mea de azi şi nu mă în­doiesc că va veni vorba şi despre copilăria noastră. Dar în afară de ei, mai sunt Florin Partene, Ana Dragu, Vasile Leac, Horaţiu Decuble, criticul Mi­haela Ursa. Şi sculptorul Max Dumitraş. Suntem prie­teni între noi, şi de multe ori glumim între­bân­du-ne ce element chimic rar om fi băut odată cu apele minerale de aici, de am ieşit toţi aşa visători.

- Dacă ai putea scrie un poem pornind de la tot ce ai văzut în dimineaţa asta, ce ai alege şi de ce?

- În primul rând, sentimentul religios pe care mi-l oferă culmea cu stâlpul acela ca o cruce. Apoi, emoţia pe care mi-o dă copilaşul de un an şi jumătate. Şi poate dealul din faţă, care stăvileşte oraşul, şi care astăzi e ca-n Magritte, pe jumătate alb, pe jumătate negru. Aici aşa trăiesc, ca sub un mare clopot de sticlă, într-o continuă uimire. Voi ieşi curând de sub el şi mă voi întoarce cine ştie când.