Printre stele, cu astronomul MAGDA STAVINSCHI - "Fiecare clipă petrecută la lunetă sau telescop este unică"

O felie de cer

- Aveţi o carte de vizită atât de impresionantă în domeniul astronomiei româneşti şi interna­ţio­nale, încât mă bate gândul să cred că în anii co­pi­lăriei, stăteaţi toată ziua trântită în iarbă, cu ochii pierduţi în cer...

- Am să vă dezamăgesc, la mine, astronomia nu a fost dragoste la prima vedere. Am urmat mate­matica, pentru că îmi plăceau mult copiii şi aş fi vrut să fiu profesoară. După trei ani, matematica mi s-a părut însă prea abstractă, aşa că am trecut la secţia de Astronomie, mai exact, la Mecanică ce­reas­că, care e una din aplicaţiile matematicii. La sfâr­şitul facultăţii am fost repartizată la Obser­vatorul astronomic din Bucureşti şi atunci am început, cu-adevărat, studierea cerului. Şi încet-încet, am fost tot mai prinsă de tainele universului. Prin lunetă, am descoperit o altă lume, care m-a fascinat. Să ştiţi că observaţiile astronomice sunt foarte concrete, în sensul că fiecare astronom are programul lui propriu de observare şi cercetare, felia lui de cer. Tema mea de studiu a fost Timpul, care e un domeniu foarte interesant, mai pe scurt, am studiat tot ceea ce ţine de ora exactă.

- Zărite dintr-o zonă cu aer curat, stelele sca­pără, se mişcă, foşnesc, au personalităţi diferite. Aveţi preferinţe între ele?

- Eu nu am stele preferate nici măcar acum, după atâţia ani de cercetare, pentru că toate sunt fascinante, fiecare în felul ei; recunosc însă că sunt încântată în faţa unei ploi de stele, de o eclipsă, sau când văd o cometă. Ca om obişnuit, e simplu să stai întins în iarbă pe o pătură şi să priveşti cerul. Poţi să te încânţi şi să visezi cât vrei. Fascinaţia vine însă după ce citeşti ce s-a scris despre stele, după ce începi să le cunoşti, după ce le observi cu apa­ratele specializate şi îţi dai sea­ma că tră­im într-un univers ne­măr­ginit. Mul­te din tainele Pământului s-ar desci­fra dacă am şti cum a fost în­ceputul. Sigur că putem să ne ima­ginăm, să aproxi­măm, dar un om de ştiinţă trebuie să probeze întotdeauna ceea ce afirmă. Cer­cetarea astro­no­mică este o îmbi­nare între fantezie şi pro­barea eveni­mentelor. Poţi să ai re­velaţii, dar fără acumularea de infor­maţii concrete nu poţi emite teorii.

- Mulţi ani, locul dvs. de muncă a fost Observatorul astronomic din Bucu­­reşti. Mai ţineţi minte cum a în­ceput "prietenia" dvs. cu cerul?

- Îmi amintesc cum am deschis prima oară poarta Observatorului, umbrit de coroanele seculare ale arborilor din Parcul Carol. Parcă ascundea, încă de la început, misterele uni­versului. Brâiele de cărămidă roşie care înconjurau clădirea pă­reau pentru mine trepte spre cer. Am păşit cu timiditate pe coridor, şi privirea mi-a fost deodată oprită de portretul unui domn im­punător, cu capul pleşuv, dar cu obrajii îm­podobiţi cu favoriţi bogaţi, cum nu mai vă­zusem până atunci. Am aflat că este Nicolae Coculescu, marele savant care a pus piatra de temelie a Observatorului, cel datorită căruia generaţii şi generaţii de studenţi au putut afla câte ceva despre stele, despre stelele la care drumul... este atât de greu: Per aspera ad astra! Păşeam pe urme care mă obligau profesional.

- A fost greu? Faptul că sunteţi femeie a în­semnat un dezavantaj?

- Sigur că începuturile au fost dificile, ca în orice domeniu, dar prin perseverenţă şi multă mun­că am ajuns chiar şi director al Institutului Astro­nomic, singura femeie care a condus Observatorul în cei 110 ani de când s-a înfiinţat. Îmi amintesc în ce condiţii lucram în primii ani. Ne îngheţau mâi­nile pe aparate şi ne rugam să coboare temperatura la -15 grade, pentru că atunci instrumentele nu mai puteau fi folosite pentru măsurători. Îmi amintesc de perioada în care până şi luminile oraşului se stingeau noaptea. Cei din străinătate erau miraţi că mai primeau observaţii astronomice de la Bucureşti, ştiind că lumina artificială nu mai permitea folo­sirea instrumentelor. Ei nu ştiau însă că economiile absurde de electricitate care duceau Capitala în beznă erau un avantaj pentru astronomi. Este adevărat, însă, şi că poluarea nu era atât de mare ca azi. Pe vremea comunismului, pe lângă munca de la Observator, eram trimişi în ţară, prin şcoli, fabrici, prin sate, să facem educaţie ateist-ştiinţifică (atenţie la ordinea cuvintelor...) şi îmi aduc aminte că undeva, într-un sat de pe lângă Olteniţa, o fetiţă mi-a pus o întrebare interesantă. Le povesteam despre existenţa mai multor planete şi ea, curajoasă, a zis: "Doamnă, dacă ar exista viaţă pe una dintre ele, acolo ar fi alt Dumnezeu decât al nostru?". "Sigur că şi acolo este tot Dumnezeu, i-am răspuns, pentru că El a făcut tot Universul."

"Ştiinţă, dar nu fără Dumnezeu"

- Pornind de la întrebarea fetiţei, ar fi inte­resant de ştiut dacă aţi fost împiedicată vreodată în munca dvs. de astronom, de acel "crede şi nu cerceta", atât de imperativ enunţat de către teo­logi...

- În primul rând, aceasta este o "legendă". Ni­căieri în Sfânta Scriptură nu este scris aşa ceva. Eu sunt creştină, dar şi om de ştiinţă, şi îmi pun zilnic întrebări despre un fenomen sau altul. Pe măsură ce aflu mai multe despre Univers, îmi dau seama şi de măreţia Creatorului lui. De câte ori am avut ocazia să vorbesc despre relaţia dintre ştiinţă şi religie, am spus că sunt două moduri complementare de a în­ţelege lumea. Nu trebuie în niciun moment confun­date. Mai mult, Biblia nu este un curs universitar; nu aşa trebuie citită. Dacă într-o zi vom putea explica un fenomen care azi este încă necunoscut, înseamnă că se rupe ceva din taina lui Dumnezeu? Nu! În lumea modernă, poate mai mult decât altă­dată, trebuie să adâncim dialogul dintre ştiinţă şi religie, care sunt domenii diferite, dar, repet, com­plementare, mai ales când este vorba despre crearea universului şi apariţia vieţii pe pământ, sau când se discută despre sfârşitul lumii. Numai aşa credinţa se va adânci şi ştiinţa va merge mai departe sau, cum s-a mai spus, "surdul va auzi şi orbul va ve­dea". Am "trăit" până acum nu ştiu câte "sfâr­şituri de lume", anunţate prin tot felul de canale media, contrazise atât de ştiinţă, cât şi de religie. Sigur că şi sfârşitul lumii, adică al planetei noastre, se va în­tâmpla la un moment dat, în mod natural, peste câ­teva miliarde de ani, când se va termina com­bus­tibilul din Soare. Dar până atunci mai este...

- Păreţi pasionată de relaţia ştiinţă-religie, despre care la noi nu se ştie aproape nimic.

- Eu am fost colegă cu Basarab Nicolescu şi acum câţiva ani, la Paris fiind, m-a invitat la o dezbatere despre dialogul dintre ştiinţă şi religie, care se desfăşura la sediul UNESCO. La câteva luni de la această întâlnire, am organizat la Bucureşti colocviul "Ştiinţă şi Religie. Antagonism sau com­ple­men­taritate?". Deveneam astfel prima ţară ortodoxă postco­mu­nistă, în care s-a organizat şi desfăşurat un asemenea dialog. Curând după aceea, am înfiinţat Asociaţia pen­tru Dialogul dintre Ştiinţă şi Teologie în România, cu poli în şase oraşe din ţară. Chiar la co­locviul din noiembrie 2001, am avut şi reprezentanţi de la Fun­daţia "John Templeton", care au fost impresionaţi de pro­fun­zimea dialogului purtat. Timp de a­proape zece ani, ne-au acordat granturi, ceea ce ne-a permis să organizăm conferinţe şi simpo­zioa­ne naţionale şi internaţionale, dez­bateri locale, cursuri în uni­versităţi şi să publicăm aproape opt­zeci de titluri într-o colecţie care s-a numit mai întâi Ştiinţă şi ortodoxie, apoi Ştiinţă, spiri­tua­litate, societate. Este clar că acum, când informaţia ştiin­ţifică este la îndemâna oricui, Biserica nu tre­buie să ignore descoperirile ştiinţifice, tocmai pentru a dovedi că omul este îndemnat să cunoască, să fie cât mai bun în tot ce face şi, în fond, pentru a în­ţelege ea însăşi Creaţia Domnului. La fel de impor­tant este ca omul de ştiinţă, în ciuda descoperirilor sale, sau tocmai datorită lor, să poată să rămână credincios. Sunt creştină, dar şi om de ştiinţă, continui să îmi pun întrebări şi nu pot să accept, de dragul adevărului ştiinţific, să mă împiedic de acel "crede şi nu cerceta". Sunt convinsă că dialogul şi cercetarea prin metodologia transdisciplinară pot da răspunsuri la multe din întrebările pe care şi le pun atât teologii, cât şi oamenii de ştiinţă.

"Ziua de astăzi e mai lungă ca cea de ieri"

- Ne-aţi spus că tema dumneavoastră prin­cipală de cercetare a fost Timpul. Ce se întâmplă, de fapt, cu acest, când prieten, când duşman al nostru, care de la o vreme pare foarte grăbit?

- Orologiul real, natural, este Pământul, care, prin mişcarea lui în jurul propriei axe, ne dă alternanţa zi-noapte, iar prin ruta anuală în jurul Soarelui, succesiunea anotimpurilor. Până la începutul sec. XX, timpul, ceasul, ora, erau reglate de astronomi, în funcţie de "orologiul" Pământ. Aceştia observau cu regularitate această alternanţă zi-noapte, în raport cu stelele, şi corectau ceasul. După ce au apărut ceasurile mai performante, cu cuarţ, apoi atomice, şi-au dat seama că timpul pe care-l măsurau nu este uniform, pentru că rotaţia Pământului nu este uniformă, adică orologiul Pământ nu funcţionează perfect. Cum nu putem regla ceasul Pământ, modificăm la anumite inter­vale de timp ceasul atomic, aşa cum s-a întâmplat de curând, la cumpăna dintre ani, când am adăugat o secundă, astfel că di­ferenţa reală dintre ce­le două ceasuri, Pă­mântul şi ceasul ato­mic, a ajuns la... 37 secunde! Pământul, care nu este o sferă per­fectă, are o întâr­ziere de rotaţie, deci o alungire a duratei zi­lei de vreo două mi­imi de secundă pe se­col, da­torită atracţiei Lunii şi Soarelui. De­reglările pot fi sezo­niere sau întâm­plă­toare, pro­vo­cate de vânturi pu­ter­nice, că­deri de mete­oriţi, erup­ţiile vulca­nilor, de cutremure sau de miş­cări din in­teriorul Pă­mântului. Timpul ato­mic este mult mai precis, inde­pendent de ne­uni­for­mităţile rota­ţiei Pă­mântului. Desi­gur, diferenţa dintre timpul pe care-l arată cele două orologii este infimă pentru un om obişnuit, dar există mulţi beneficiari ai timpului pentru care nu numai secunda, ci chiar cele mai mici fracţiuni ale ei sunt capitale: în labo­ratoarele de fizică, la misiunile spaţiale şi în multe alte domenii, unde este nevoie de o oră extrem de exactă. Acum sunt sateliţii artificiali care înregis­trează această mişcare de rotaţie a Pământului, există un serviciu internaţional de rotaţie a Pă­mân­tului cu sediul la Paris, care adună datele de la mai multe ceasuri atomice, le compară şi face o medie, un aşa-zis ceas atomic de referinţă.

- Ceasul dacic al Soarelui din Munţii Orăştiei mai "rezistă" în iureşul ştiinţei de azi?

- Am putea să vorbim zile întregi despre primele dovezi ale încercării de a cunoaşte şi fixa timpul pe teritoriul nostru, începând cu sanctuarul de la Sar­mi­zegetusa, continuând cu cronicile observaţiilor păstrate în mânăstiri sau cu călugărul dobrogean Dionisie cel Mic, care a introdus calendarul pe care-l foloseşte toată umanitatea astăzi, stabilind curgerea anilor de la naşterea lui Iisus. Dar să revenim la zilele noastre, la timpul de acum. Nu multă lume ştie că mijlocul fusului orar care arată ora ofi­cială a Româ­niei trece prin dreptul litoralului. De asemenea, pu­ţini ştiu că există o diferenţă de 40 de minute între acest loc din Dobrogea şi extremitatea ves­tică a ţării.

- În ultima vre­me, tot mai mulţi sunt cei care se plâng că timpul zboară, şi odată cu el şi viaţa, că ziua s-a scurtat, faţă de alte epoci.

- Din punct de vedere astronomic, este exact invers, Pământul îşi încetineşte mişcarea de rotaţie în jurul axei sale şi ziua devine, astfel, mai lungă. Că nu ne mai ajunge timpul este mai mult o im­presie ce ţine de psihic. Totul se întâmplă datorită stilului de viaţă pe care-l avem. Se spune că sec. XX a fost al vitezei, ei bine, cred că sec. XXI este al supravitezei şi totul ni se pare că se petrece mai repede. Nu este în­să o realitate ştiinţifică. Vorbind de timpul astro­nomic, ziua de azi e mai lungă decât cea de ieri.

"Un neam visător, îndrăgostit de cer"

- Ce v-a im­presionat cel mai mult în cerce­tă­rile pe care le-aţi făcut?

- Acum, cerul Bucureştiului este plin de praf şi de pâclă, e greu să mai găseşti mo­mente bune pentru studiu. Îmi amin­tesc însă că după '90, când am ieşit şi eu în lume, m-a fascinat cerul su­dic, pe care am avut ocazia să-l văd din America de Sud sau din Australia. Este o cu totul altă con­figuraţie a stelelor decât o vedem în emisfera nordică. Am putut să văd tot ceea ce ştiam doar din cărţi. Impresionante sunt şi eclipsele totale de soare, cum a fost cea din 1999, de la noi, o situa­ţie unică pentru România, când linia de totalitate a trecut chiar pe teritoriul ţării noastre. Dar pentru un astronom, fiecare clipă petrecută la lunetă sau telescop este unică şi are o poezie aparte. Clipa când îndrepţi instrumentul spre înalt înseamnă momente de singurătate fantastică, doar omul şi cerul. Sigur că acum sunt alte condiţii, nu mai îngheţi cu mâna pe aparate, stai la un pupitru, într-o sală climatizată. E altceva, este ca şi cum telescopul ar merge singur. Eu cred însă că s-a pierdut puţin din poezia celui care vorbeşte cu cerul. Să fii sub o cupolă şi să aştepţi trecerea stelelor la meridian, să ai pauza aceea de 3-4 minute între observaţii era minunat. Era exact atât cât să te poţi întreba oare ce o fi acolo, oare există viaţă, oare cineva din acele depărtări ţinteşte şi el cerul cu un alt instrument de căutare? Erau atâtea întrebări şi necunoscute co­pleşitoare, la care nu puteam să răspund decât cu fantazări sau aproximări. Aceea a fost cea mai frumoasă perioadă a mea, era linişte totală, era întu­neric, eram doar eu şi universul albastru. Nu mai exista nimic altceva, nici ţânţari, nici foa­me, nici cozi, nici eco­nomie la căldură, nici frig. Nimic şi, totuşi, totul - Uni­ver­sul!

- Mai poves­ti­ţi-ne ceva despre ste­le, sunt ele "bune" şi "rele", aşa cum se spune în poveşti?

- Stelele se asea­mănă cu oamenii, se nasc, trăiesc şi mor. Se transformă de-a lungul vieţii, la în­ceput sunt reci, fier­binţi, apoi se răcesc tot mai mult. Unele sunt uriaşe, altele pitice, cele albăstrui sunt cele mai fierbinţi, cele roşii sunt cele mai reci. Lumina lor este fluc­tu­antă, pare că tremură, din cauza atmosferei. Pot să trăiască miliarde de ani şi, din cauza distanţelor uriaşe până la Pământ, este posibil ca atunci când privim o stea, ea să nici nu mai existe. Vorba Poe­tului: "Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări al­bastre/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre".

- Să credem în stele norocoase? Este destinul nostru influenţat de ele? Avem fiecare o stea călăuzitoare?

- Trebuie să vă deziluzionez, nu există o in­flu­enţă a stelelor atât de mare pe cât le-ar plăcea unora să creadă. Sunt multe discuţii despre această temă. Întrebaţi-i şi pe preoţi, pentru că şi Biblia (Deut. 18:10) spune clar: "Să nu se găsească la tine de aceia care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor". Dum­ne­zeu îţi creează destinul cu tine însuţi. Am putea spune că nici Dumnezeu nu ştie ce va fi cu tine mâi­ne, pentru că acel mâine îl creează îm­pre­ună cu tine. Destinul meu a fost nu atât să descopăr stele noi, cât să fac cunoscute "stelele" astronomiei româneşti şi promovarea acestora în lume. Asta am făcut-o şi în toate cărţile pe care le-am publicat des­pre înain­taşii noştri, ultima fiind "Nicolae Cocu­lescu - o viaţă printre stele" (Ed. Eikon, 2016). După o viaţă petrecută în cercetarea uni­versului, eu cred că suntem un neam visător, îndrăgostit de cer şi, si­gur ne-a rămas ceva din momentul acela magic, de acum vreo patru secole, când pentru prima oară în lume, Galileo Galilei şi-a îndreptat luneta către stele.


Carte de vizită

Magda Stavinschi este cel mai cunoscut astro­nom român în viaţă. Doctor în Matematici, spe­cia­litatea Astronomie, cercetător onorific la Institutul As­tronomic al Academiei Române şi cercetător aso­ciat la mai multe Institute astronomice din lume. A fost director al Institutului Astronomic al Academiei Române (1990-2005) şi preşedinte al Comisiei de educaţie a Uniunii Astronomice Internaţionale - UAI (2006-2009). Este preşedinte al Institutului pentru Studii Transdisciplinare în Stiinţă, Spiritua­li­tate, Societate - IT4S; al Asociaţiei pentru Dia­logul dintre Ştiinţă şi Teologie din România - ADSTR. A primit numeroase premii şi distincţii, printre care "Officier de l'Ordre National du Mérite", decoraţie acordată de Franţa, şi Diploma de excelenţă UNESCO.