Nu conta vremea, ne plăceau plimbările pe ploaie, chiar mai mult ca cele din zilele însorite. Aveam locurile noastre, aleile preferate, banca aşezată între stejari, unde ne odihneam înainte de a porni spre casă. Pe banca aceea aşteptam venirea primăverii, pândind cu nesaţ fiecare fir de iarbă şi de floare. Acolo ne bucuram de umbră în zilele fierbinţi ale verii. Toamna, acela era locul în care frunzele parcă luau foc, acoperindu-ne de nostalgii, iar iarna, acolo ne opream să bem ceaiul cald cu rom şi scorţişoară, adus de acasă în termos. Trăitori într-un apartament de bloc, eram tare dornici să ieşim în natură, căci suntem amândoi născuţi în sat şi-am copilărit la ţară. Până acum vreo doi ani, nici prin gând nu mi-a trecut că locul acela pe care atât de mult îl iubeam, care devenise într-un fel al nostru, urma să fie martorul tristeţii şi al disperării care au pus stăpânire pe viaţa mea. Nu-mi dau seama acum, dacă şi cum voi reuşi să trec peste greutăţile apărute, şi poate de aceea îndrăznesc să vă scriu. Poate mai sunt cititori care trec, la fel ca şi mine, prin situaţii mai delicate şi au reuşit să găsească soluţii, dacă nu de înlăturare a problemelor, măcar de împăcare şi de acomodare cu ele. Vorbele şi sfaturile lor poate că m-ar trezi, m-ar scoate din supărarea înnegurată în care trăiesc şi din care în acest moment eu nu văd nicio portiţă de ieşire, nicio lumină de care să mă agăţ, ca să pot ajunge la un liman.
Balul din Săptămâna luminată
Era obiceiul în satul nostru, ca în săptămâna de după Paşte, să se organizeze o petrecere, un bal al tinerilor. Acolo l-am cunoscut pe Marin, venit dintr-un sat vecin, la verişorii lui. Mi-a plăcut de cum l-am văzut intrând pe uşa sălii de bal. Era chipeş, bine făcut şi vorbele lui împărţeau voie bună şi celorlalţi feciori, care s-au adunat imediat în jurul lui. N-am fost singura care l-a ochit de cum a venit. Multe fete, privindu-l, au uitat pentru cine şi cu cine au venit la bal. A fost o adevărată întrecere care să danseze mai des cu el, care să vorbească şi să râdă, care să stea în preajma lui mai mult. Parcă se electrizase aerul, aşteptam să sară în jurul meu scântei, atât eram de învolburată de privirea lui, care continua să se plimbe de la o fată la alta, fără să întârzie mai mult asupra uneia. Era prima competiţie de acest fel la care luam parte. Nu mi se mai întâmplase să mă simt atât de fermecată de un om. Şi ceea ce simţeam eu, se vedea că trăiau şi alte fete, care s-au aşezat roată, ca nişte păuniţe, în jurul grupului de băieţi. Aveam ochi toate numai pentru el, parcă nici n-ar mai fi fost alţi feciori în sală. El a jucat cu toate, pe rând, aşa cum se obişnuia pe-atunci, şi abia după aceea s-a aşezat pe o bancă, împreună cu verii lui. Râdeau şi glumeau fără habar, făceau glume, şi cu cât trecea timpul, buna dispoziţie creştea în grupul lor. Din când în când, se ridica şi mai dansa cu câte o fată, iar către sfârşitul balului, s-a hotărât, parcă. A ales-o dintre toate pe Maricica, o fată care părea mai retrasă şi mai timidă şi care surâdea uşor la orice vorbă a lui, pesemne ca să-i facă pe plac. De la bal au plecat împreună, ţinându-se de mână.
Am fost bolnavă de supărare două săptămâni. Nimic nu-mi ieşea. Orice aveam de făcut, mi se părea fără rezolvare. Am şi plâns de nu ştiu câte ori, când nu m-a văzut nimeni. Oricât m-am străduit să mă port normal, n-am reuşit şi mi-am descărcat nervii pe toţi cei din jurul meu, aparent fără motive. Doar eu ştiam ce port în suflet, şi poate oglinda în care mă uitam de sute de ori pe zi, încercând să aflu ce îmi lipseşte, ca să fiu eu aleasa.
Biruinţa
De lipsit, nu-mi lipsea nimic. Poate doar mintea, aş spune acum, după atâţia ani de la acele întâmplări. Cert este că la următorul bal, care a fost cam la începutul lunii mai, eram hotărâtă să fac tot ce-mi stătea în putere ca să-l câştig de partea mea pe Marin. Când am aflat, în timpul balului, că era hotărât să se logodească cu Maricica, pe care o ştia, de fapt, de mai multă vreme, am simţit că nu mai am aer şi, din momentul acela, parcă mi-a luat Dumnezeu minţile cu totul. Am făcut tot ceea ce am crezut de cuviinţă, tot ceea ce mi-am imaginat că i-ar putea atrage atenţia lui Marin şi-l va putea face să mă prefere. Am uitat de ruşine şi de reţinere, am lăsat la spate ce-am învăţat de la părinţi, nu m-a interesat câtuşi de puţin că am dat un spectacol de care unii s-au amuzat copios. Am fost obraznică şi arogantă, am dat la o parte prieteniile cu celelalte fete, şi totul, doar pentru a câştiga privirile şi bunăvoinţa lui. Până la urmă, ajutat şi de alcool, Marin s-a lăsat cucerit de mine. S-a lăsat, poate, şi pentru că Maricica nu era la bal. Am crezut că cine ştie ce victorie am izbutit, dar, de fapt, a fost o capitulare care a iscat şuşoteli şi zâmbete răutăcioase în jur. Nu le-am băgat în seamă, şi în săptămânile de după bal, am continuat să mă ţin de el, să-l urmăresc, să-i ies în cale, să spun şi să vorbesc despre lucruri la care aş fi gata să renunţ de dragul lui. Într-un cuvânt, m-am oferit cu totul, numai ca să îmi văd visul împlinit. Şi l-am văzut. Marin a rupt logodna cu Maricica şi m-a luat de nevastă. Ea nu s-a mai căsătorit, a plecat în oraşul aflat în apropierea satului nostru şi s-a angajat la un spital. Acolo am întâlnit-o, după aproape patruzeci de ani de la nuntă, într-o zi care a fost începutul calvarului în care trăiesc şi acum.
Clarificări
Marin a fost tehnician veterinar. O dată pe săptămână pleca la oraş după medicamente. Întotdeauna se întorcea de acolo cu câte un mic dar pentru mine. Atunci am crezut că gestul lui era o dovadă de dragoste. Acum ştiu însă că, prin acele daruri, încerca să-mi înşele atenţia. El se ducea la oraş pentru Maricica, medicamentele erau doar scuza ori acoperirea drumului. Când mă gândesc cum am trăit în toţi aceşti ani, mă îngrozesc. Cât de fals şi cât de înşelător a fost totul. Cât de oarbă am fost şi cât de pedepsită pentru felul în care, în tinereţe, l-am amăgit. Şi el, cât de perspicace în a ascunde faptul că trăieşte cu două femei. Mă înspăimântă gândul că n-am simţit absolut nimic în toţi aceşti ani, iar acum, nu fac altceva decât să-mi reamintesc tot felul de întâmplări şi să le judec după alte criterii, forţate de adevărurile pe care le-am aflat de curând. Când îmi amintesc cum stăteam pe banca din Grădina botanică şi cât păream de fericiţi şi când ştiu ce era de fapt în spatele platitudinii cu care îmi îndeplinea dorinţele şi se supunea fără comentarii, îmi vine să înnebunesc. Credeam că l-am prins pe Dumnezeu de mână, cum se spune, credeam că nimeni nu e mai fericit decât mine pe lume, şi toate acestea s-au transformat în cea mai cruntă disperare acum.
Marin s-a îmbolnăvit. Mai întâi, uita unde îşi punea lucrurile, apoi a început să uite numele persoanelor cu care vorbea, sau ceea ce are de făcut. A devenit tot mai ursuz, pentru că încerca să-şi ascundă neputinţele de mine. În ziua în care a fost adus acasă de un prieten, care l-a găsit pe stradă dezorientat, am înţeles că e gravă situaţia şi l-am internat la spitalul judeţean. Acolo m-am reîntâlnit cu Maricica, şi ea, necăjită de boala lui Marin, mi-a povestit totul, viaţa dublă a bărbatului meu şi iluzoria fericire pe care am trăit-o eu cu el. Marin are Alzheimer cu o evoluţie rapidă. Starea lui se înrăutăţeşte de la o zi la alta. Supărarea mea nu mai are margini şi, dincolo de ea, stă marea înşelăciune, marea farsă pe care mi-a jucat-o.
ELENA - Jimbolia
Reproduceri după picturi de Friedrich von Bömches
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
