Nu conta vremea, ne plăceau plimbările pe ploaie, chiar mai mult ca cele din zilele însorite. Aveam locurile noastre, aleile preferate, banca așezată între stejari, unde ne odihneam înainte de a porni spre casă. Pe banca aceea așteptam venirea primăverii, pândind cu nesaț fiecare fir de iarbă și de floare. Acolo ne bucuram de umbră în zilele fierbinți ale verii. Toamna, acela era locul în care frunzele parcă luau foc, acoperindu-ne de nostalgii, iar iarna, acolo ne opream să bem ceaiul cald cu rom și scorțișoară, adus de acasă în termos. Trăitori într-un apartament de bloc, eram tare dornici să ieșim în natură, căci suntem amândoi născuți în sat și-am copilărit la țară. Până acum vreo doi ani, nici prin gând nu mi-a trecut că locul acela pe care atât de mult îl iubeam, care devenise într-un fel al nostru, urma să fie martorul tristeții și al disperării care au pus stăpânire pe viața mea. Nu-mi dau seama acum, dacă și cum voi reuși să trec peste greutățile apărute, și poate de aceea îndrăznesc să vă scriu. Poate mai sunt cititori care trec, la fel ca și mine, prin situații mai delicate și au reușit să găsească soluții, dacă nu de înlăturare a problemelor, măcar de împăcare și de acomodare cu ele. Vorbele și sfaturile lor poate că m-ar trezi, m-ar scoate din supărarea înnegurată în care trăiesc și din care în acest moment eu nu văd nicio portiță de ieșire, nicio lumină de care să mă agăț, ca să pot ajunge la un liman.
Balul din Săptămâna luminată
Era obiceiul în satul nostru, ca în săptămâna de după Paște, să se organizeze o petrecere, un bal al tinerilor. Acolo l-am cunoscut pe Marin, venit dintr-un sat vecin, la verișorii lui. Mi-a plăcut de cum l-am văzut intrând pe ușa sălii de bal. Era chipeș, bine făcut și vorbele lui împărțeau voie bună și celorlalți feciori, care s-au adunat imediat în jurul lui. N-am fost singura care l-a ochit de cum a venit. Multe fete, privindu-l, au uitat pentru cine și cu cine au venit la bal. A fost o adevărată întrecere care să danseze mai des cu el, care să vorbească și să râdă, care să stea în preajma lui mai mult. Parcă se electrizase aerul, așteptam să sară în jurul meu scântei, atât eram de învolburată de privirea lui, care continua să se plimbe de la o fată la alta, fără să întârzie mai mult asupra uneia. Era prima competiție de acest fel la care luam parte. Nu mi se mai întâmplase să mă simt atât de fermecată de un om. Și ceea ce simțeam eu, se vedea că trăiau și alte fete, care s-au așezat roată, ca niște păunițe, în jurul grupului de băieți. Aveam ochi toate numai pentru el, parcă nici n-ar mai fi fost alți feciori în sală. El a jucat cu toate, pe rând, așa cum se obișnuia pe-atunci, și abia după aceea s-a așezat pe o bancă, împreună cu verii lui. Râdeau și glumeau fără habar, făceau glume, și cu cât trecea timpul, buna dispoziție creștea în grupul lor. Din când în când, se ridica și mai dansa cu câte o fată, iar către sfârșitul balului, s-a hotărât, parcă. A ales-o dintre toate pe Maricica, o fată care părea mai retrasă și mai timidă și care surâdea ușor la orice vorbă a lui, pesemne ca să-i facă pe plac. De la bal au plecat împreună, ținându-se de mână.
Am fost bolnavă de supărare două săptămâni. Nimic nu-mi ieșea. Orice aveam de făcut, mi se părea fără rezolvare. Am și plâns de nu știu câte ori, când nu m-a văzut nimeni. Oricât m-am străduit să mă port normal, n-am reușit și mi-am descărcat nervii pe toți cei din jurul meu, aparent fără motive. Doar eu știam ce port în suflet, și poate oglinda în care mă uitam de sute de ori pe zi, încercând să aflu ce îmi lipsește, ca să fiu eu aleasa.
Biruința
De lipsit, nu-mi lipsea nimic. Poate doar mintea, aș spune acum, după atâția ani de la acele întâmplări. Cert este că la următorul bal, care a fost cam la începutul lunii mai, eram hotărâtă să fac tot ce-mi stătea în putere ca să-l câștig de partea mea pe Marin. Când am aflat, în timpul balului, că era hotărât să se logodească cu Maricica, pe care o știa, de fapt, de mai multă vreme, am simțit că nu mai am aer și, din momentul acela, parcă mi-a luat Dumnezeu mințile cu totul. Am făcut tot ceea ce am crezut de cuviință, tot ceea ce mi-am imaginat că i-ar putea atrage atenția lui Marin și-l va putea face să mă prefere. Am uitat de rușine și de reținere, am lăsat la spate ce-am învățat de la părinți, nu m-a interesat câtuși de puțin că am dat un spectacol de care unii s-au amuzat copios. Am fost obraznică și arogantă, am dat la o parte prieteniile cu celelalte fete, și totul, doar pentru a câștiga privirile și bunăvoința lui. Până la urmă, ajutat și de alcool, Marin s-a lăsat cucerit de mine. S-a lăsat, poate, și pentru că Maricica nu era la bal. Am crezut că cine știe ce victorie am izbutit, dar, de fapt, a fost o capitulare care a iscat șușoteli și zâmbete răutăcioase în jur. Nu le-am băgat în seamă, și în săptămânile de după bal, am continuat să mă țin de el, să-l urmăresc, să-i ies în cale, să spun și să vorbesc despre lucruri la care aș fi gata să renunț de dragul lui. Într-un cuvânt, m-am oferit cu totul, numai ca să îmi văd visul împlinit. Și l-am văzut. Marin a rupt logodna cu Maricica și m-a luat de nevastă. Ea nu s-a mai căsătorit, a plecat în orașul aflat în apropierea satului nostru și s-a angajat la un spital. Acolo am întâlnit-o, după aproape patruzeci de ani de la nuntă, într-o zi care a fost începutul calvarului în care trăiesc și acum.
Clarificări
Marin a fost tehnician veterinar. O dată pe săptămână pleca la oraș după medicamente. Întotdeauna se întorcea de acolo cu câte un mic dar pentru mine. Atunci am crezut că gestul lui era o dovadă de dragoste. Acum știu însă că, prin acele daruri, încerca să-mi înșele atenția. El se ducea la oraș pentru Maricica, medicamentele erau doar scuza ori acoperirea drumului. Când mă gândesc cum am trăit în toți acești ani, mă îngrozesc. Cât de fals și cât de înșelător a fost totul. Cât de oarbă am fost și cât de pedepsită pentru felul în care, în tinerețe, l-am amăgit. Și el, cât de perspicace în a ascunde faptul că trăiește cu două femei. Mă înspăimântă gândul că n-am simțit absolut nimic în toți acești ani, iar acum, nu fac altceva decât să-mi reamintesc tot felul de întâmplări și să le judec după alte criterii, forțate de adevărurile pe care le-am aflat de curând. Când îmi amintesc cum stăteam pe banca din Grădina botanică și cât păream de fericiți și când știu ce era de fapt în spatele platitudinii cu care îmi îndeplinea dorințele și se supunea fără comentarii, îmi vine să înnebunesc. Credeam că l-am prins pe Dumnezeu de mână, cum se spune, credeam că nimeni nu e mai fericit decât mine pe lume, și toate acestea s-au transformat în cea mai cruntă disperare acum.
Marin s-a îmbolnăvit. Mai întâi, uita unde își punea lucrurile, apoi a început să uite numele persoanelor cu care vorbea, sau ceea ce are de făcut. A devenit tot mai ursuz, pentru că încerca să-și ascundă neputințele de mine. În ziua în care a fost adus acasă de un prieten, care l-a găsit pe stradă dezorientat, am înțeles că e gravă situația și l-am internat la spitalul județean. Acolo m-am reîntâlnit cu Maricica, și ea, necăjită de boala lui Marin, mi-a povestit totul, viața dublă a bărbatului meu și iluzoria fericire pe care am trăit-o eu cu el. Marin are Alzheimer cu o evoluție rapidă. Starea lui se înrăutățește de la o zi la alta. Supărarea mea nu mai are margini și, dincolo de ea, stă marea înșelăciune, marea farsă pe care mi-a jucat-o. Câteodată mă gândesc că Dumnezeu l-a pedepsit pentru această înșelăciune, apoi mă întreb de ce m-a pedepsit pe mine Dumnezeu. Nu e greu să răspund. Am crezut că păcatele tinereților vor fi uitate, dacă o să am o viață cumsecade. Nu e așa. Tragi după tine până și umbra unui gând păcătos, nelalocul lui. Ceea ce mă supără însă cel mai tare e faptul că Marin nu mai ține minte absolut nimic din tot ce am făcut și am trăit împreună. Oricât am încercat să-i scormonesc în amintiri, să-l provoc să-mi povestească din trecut, el nu mai ține minte decât iubirea cu Maricica. Nici măcar nu-mi mai știe numele, dar pe al ei îl rostește de sute de ori pe zi. Să fie aceasta pedeapsa finală care mă va scoate cu totul din viața lui? Se va șterge oare totul, ca fumul unui foc de primăvară risipit printre pomi?
ELENA - Jimbolia
Reproduceri după picturi de Friedrich von Bömches