Poveşti huţule - Testamentul nescris al moşului Oleaca

Mai învârt mămăliga de câteva ori până îi simt mirosul uşor ars, apoi cu forţa unei huţule crescute de mică cu brânză şi lapte proaspăt, o răstorn pe cruh.

Sunt roşie în obraji, mai roşioară decât de obicei, de la aburii care mă încălzesc. E o senzaţie de bine, cald, de siguranţă, moştenită de la stră­bu­nii mei, pentru care mămăliga era pâinea cea de toate zilele, fără de care nu s-ar fi descurcat în as­pri­mea munţilor noştri. Fac semnul crucii în mij­locul ei, cu lingura de lemn, mândră că am câştigat acest privilegiu, din ziua în care am botezat primul prunc. Eram în cla­sa a treia şi învăţasem tot Crezul, ca să mă arăt vrednică în faţa Părintelui. Aşa e re­gu­la la noi. Nu face nimeni semnul crucii pe mă­mă­ligă, până la prima cumătrie. De atunci, intra­sem în rând cu lumea, şi mândră mai eram, că doar nu erau mulţi de vârsta mea, cu fin şi cumătri, în tot satul, la 9 ani!
Cruhul acesta face 20 de ani iarna asta, a ţinut pe el mii de mămăligi fierbinţi, dar parcă e la fel ca în dimineaţa în care moş Oleaca ni l-a adus. Doar mirosul proaspăt, de lemn tânăr şi viguros, i s-a dus. Mi-l amintesc pe moş Oleaca în ogradă, mer­gând agale, de parcă nu avea de ce să se gră­bească acasă, unde vacile şi oile aşteptau veceria. De câte ori îl vedeam, privirea îmi fugea către na­sul dotat cu un semn din naştere uriaş, pe care avea obiceiul să-l zgândăre cu unghiile. Mă holbam întruna la bumbul acela urât, gândindu-mă la ce pă­cate o fi făcut moşu' Oleaca, de s-a ales cu aşa pe­deapsă de la Dumnezeu. Moşul înţelegea ce e în min­tea mea şi mă "pedepsea", forţându-mă să vor­besc stâlcit, în huţulă. Se temea să nu mă stric pe la şcoală, să uit limba părinţilor, de vreme ce se preda în limba română. Se prăpădea de râs când îi spuneam unde este tata: "Tata deaj işou, ni cazau dea, ia taca mala, une ni scajiutse meani". ("Tata a plecat undeva, nu mi-a spus unde, eu sunt aşa de mică, nimeni nu îmi spune nimic".) Of, ce ciudă îmi era pe el când murea de râs, dar mai apoi îi duceam dorul...
Păstrez şi acum în memorie o zi cu zăpadă de un metru, ca la noi, la munte, atunci când m-a tri­mis tata să iau o coadă de topor de la Oleaca. Fie­care pas mă afunda într-o prăpastie din care ieşeam anevoios. Fiecare pas devenea o jertfă, dar urma să pătrund în spaţiul personal al artistului satului, cântăreţ la scripcă, tâmplar şi sculptor cu har, avea să fie cald în casă, avea să miroasă a lemn scorojit şi lac, iar tanti Ehtimia mi-a da ceva bun din sertar. Acasă, tata mi-a zice: "Ghiuca tatova, şo ţia za ditena" ("Fata lui tata, ce fată are tata".) Bu­jo­rii îmi ard de la gerul năprasnic, mucii vâscoşi mi se preling spre gură, le simt gustul amărui, dar noroc cu mânecile astea lungi. Picioruşele nu le mai simt, dar măcar văd casa moşilor pe deal. Mă­­sor cu degetul, e doar cât unghia de la ară­tător. Cum, oare, ditamai gospodăria încape într-un sfert din palmă?
Varza fierbe pe sobă şi miroase mai ceva ca o frip­tură, iar mirosul lacului este aroma mea pre­ferată. O moleşeală adâncă mă doboară, iar la gura sobei îmi imaginez, privind la lemnele care se mistuie, că moş Oleaca e bunicul meu, iar eu nu mă mai întorc acasă decât după o săptămână. Mă văd cântăreaţă la scripcă, iar după o vreme, moş­tenitoare a scripcăi şi, prin ea, a talentului moşului. Un fel de transfer de har. Îmi închipui că îi dau o mână de ajutor în atelier, că îi şlefuiesc scândurile, apoi dau cu lac garnizele, cuie­rele, icoanele sculptate. Deodată, îl aud cum mă mână acasă, pen­tru că se face noapte, şi ai mei s-or în­grijora: "Ide, ghiuco thachi, budej prehodete u co­lidu". ("Du-te, fată, acasă, ai să vii cu co­lin­da"). Jinduiam adesea după pacea din casa lui Oleaca, parcă des­prin­să din văzduh.
Astăzi urc mai uşor dealul, nici zăpada nu mai e la fel de mare ca acum douăzeci de ani, dar casa lor se vede puţin mai mică decât unghia de la arătător. Casa a rămas la fel, locul de unde o măsor e acelaşi, doar palmele mele au crescut mai mari. Gospodăria e aceeaşi, grajdul în spate, casa mare în faţă şi un bordei în curte. Nu am înţeles niciodată de ce huţulii au o "Casă Mare" nelocuită şi preferă să îşi ducă bătrâneţea în bordeiaşele din curte. O păstrează curată pentru musafiri şi rude, atunci când vin în vizite. În Casa Mare sunt paturile cele mai bune, carpetele cele mai colorate, sobele ce­le mai fierbinţi. Mi-e greu să intru în casă, am auzit că de un an sem­nul moşului de la nas a început să se răzbune, pentru că a fost zgân­dărit. Mirat să mă vadă în prag, se bucură, chiar dacă nu mai are zâmbet. Cancerul hapsân i-a ros mandibula, ju­mă­tate din faţă, oprindu-se deo­cam­dată sub ochi. E alb, slab, iar ochii i-au că­zut de la atâta durere.Nu mă mai priveşte în ochi cu şăgălnicie, ca altădată, gata să râdă de felul în care vorbesc stâlcit huţula, ci îşi ascunde privirea de copil ruşinat. Îşi acoperă rana cu o pânză şi ne ascultă pe noi, "babele", cum povestim. În ochii lui văd că o aprobă pe baba lui, de 92 de ani, când îmi spune să nu mai plec de acasă, că e greu în lume, unde nimeni nu te crede şi nu te în­ţelege. Pereţii sunt tot plini de icoa­ne, iar vioara atârnă la locul ei. Mă uit pe furiş la moş şi parcă revăd versetele din Biblie, când Iisus ne îndeamnă să ne luăm crucea în fiecare zi şi să Îl urmăm. Moşul îşi ia crucea în fiecare dimi­nea­ţă, fără cârtire, apoi un­deva în noapte, după câteva calmante, o lasă jos pentru câteva ore. O duce cuminte, smerit, fără răgete, icnete, blesteme sau alte forme de mani­fes­tare a dure­rii. Ştie că doar cine rabdă până la fi­nal este demn de Împărăţie. Zis-a Satana către Dum­nezeu: "Că tot ce are omul dă pentru viaţa lui! Dar ia întinde-ţi mâna şi atinge-Te de osul lui şi de car­nea lui. Să vedem dacă nu te va bles­tema în faţă!". Cu­nos­cător al Bibliei de mic, îl cunoaşte bine pe Iov, dar acum îl şi înţelege. Ştiu că va răbda până îşi va în­cre­dinţa duhul, până la "S-a isprăvit!".
Mă uit spre vioara de pe perete, cred că nu va mai răsuna degrabă. Parcă auzindu-mi gândul, moşul o ridică uşor, o potriveşte sub bărbia incompletă, iar mâi­nile îngreunate, cu degete - nu de muntean, ci trase, lungi, de artist - ating arcuşul cu emoţie. Fiecare sunet îi şopteşte că e viu, fiecare ezitare îi spune că e om, iar muzica merită servită, chiar dacă fiecare concert poate să fie ultimul. Sunetele sunt bâtrâne, toate nişte amintiri trase din timpuri străvechi, dar solemne, trecute prin suferinţe, poveri şi dragoste. Recunosc melodiile noastre huţule, păstrate, poate, din vremea dacilor.Durerile mele mai mici şi ale moşului de zeci de ani s-au contopit azi, ne-au adus parcă pe amândoi în faţa Lui Dumnezeu, fără trecut, prezent sau viitor. Moşul m-a condus într-o lume unde frumuseţea pe care Duşmanul o promite nu poate pătrunde. No­tele acestea, greoaie şi împovărate, sunt testa­men­tul lui, crezând, poate, că le voi învia eu mai târziu. Dacă nu aici, atunci Dincolo. Poate Acolo, nefiind timp, în veşnicie, am să pot face orice, chiar să cânt la vioară cu moş Oleaca, călăuză.
Mă mai uit o dată din prag la chipul ros de boală. Mă priveşte straniu, lung. Înţelegem amân­doi că el este aproape de hotarul unde Răscum­părătorul aşteaptă.

LAURA TENCALIUC
Foto: Centrul Cultural Bucovina