Sunt roșie în obraji, mai roșioară decât de obicei, de la aburii care mă încălzesc. E o senzație de bine, cald, de siguranță, moștenită de la străbunii mei, pentru care mămăliga era pâinea cea de toate zilele, fără de care nu s-ar fi descurcat în asprimea munților noștri. Fac semnul crucii în mijlocul ei, cu lingura de lemn, mândră că am câștigat acest privilegiu, din ziua în care am botezat primul prunc. Eram în clasa a treia și învățasem tot Crezul, ca să mă arăt vrednică în fața Părintelui. Așa e regula la noi. Nu face nimeni semnul crucii pe mămăligă, până la prima cumătrie. De atunci, intrasem în rând cu lumea, și mândră mai eram, că doar nu erau mulți de vârsta mea, cu fin și cumătri, în tot satul, la 9 ani!
Cruhul acesta face 20 de ani iarna asta, a ținut pe el mii de mămăligi fierbinți, dar parcă e la fel ca în dimineața în care moș Oleaca ni l-a adus. Doar mirosul proaspăt, de lemn tânăr și viguros, i s-a dus. Mi-l amintesc pe moș Oleaca în ogradă, mergând agale, de parcă nu avea de ce să se grăbească acasă, unde vacile și oile așteptau veceria. De câte ori îl vedeam, privirea îmi fugea către nasul dotat cu un semn din naștere uriaș, pe care avea obiceiul să-l zgândăre cu unghiile. Mă holbam întruna la bumbul acela urât, gândindu-mă la ce păcate o fi făcut moșu' Oleaca, de s-a ales cu așa pedeapsă de la Dumnezeu. Moșul înțelegea ce e în mintea mea și mă "pedepsea", forțându-mă să vorbesc stâlcit, în huțulă. Se temea să nu mă stric pe la școală, să uit limba părinților, de vreme ce se preda în limba română. Se prăpădea de râs când îi spuneam unde este tata: "Tata deaj ișou, ni cazau dea, ia taca mala, une ni scajiutse meani". ("Tata a plecat undeva, nu mi-a spus unde, eu sunt așa de mică, nimeni nu îmi spune nimic".) Of, ce ciudă îmi era pe el când murea de râs, dar mai apoi îi duceam dorul...
Păstrez și acum în memorie o zi cu zăpadă de un metru, ca la noi, la munte, atunci când m-a trimis tata să iau o coadă de topor de la Oleaca. Fiecare pas mă afunda într-o prăpastie din care ieșeam anevoios. Fiecare pas devenea o jertfă, dar urma să pătrund în spațiul personal al artistului satului, cântăreț la scripcă, tâmplar și sculptor cu har, avea să fie cald în casă, avea să miroasă a lemn scorojit și lac, iar tanti Ehtimia mi-a da ceva bun din sertar. Acasă, tata mi-a zice: "Ghiuca tatova, șo ția za ditena" ("Fata lui tata, ce fată are tata".) Bujorii îmi ard de la gerul năprasnic, mucii vâscoși mi se preling spre gură, le simt gustul amărui, dar noroc cu mânecile astea lungi. Piciorușele nu le mai simt, dar măcar văd casa moșilor pe deal. Măsor cu degetul, e doar cât unghia de la arătător. Cum, oare, ditamai gospodăria încape într-un sfert din palmă?
Varza fierbe pe sobă și miroase mai ceva ca o friptură, iar mirosul lacului este aroma mea preferată. O moleșeală adâncă mă doboară, iar la gura sobei îmi imaginez, privind la lemnele care se mistuie, că moș Oleaca e bunicul meu, iar eu nu mă mai întorc acasă decât după o săptămână. Mă văd cântăreață la scripcă, iar după o vreme, moștenitoare a scripcăi și, prin ea, a talentului moșului. Un fel de transfer de har. Îmi închipui că îi dau o mână de ajutor în atelier, că îi șlefuiesc scândurile, apoi dau cu lac garnizele, cuierele, icoanele sculptate. Deodată, îl aud cum mă mână acasă, pentru că se face noapte, și ai mei s-or îngrijora: "Ide, ghiuco thachi, budej prehodete u colidu". ("Du-te, fată, acasă, ai să vii cu colinda"). Jinduiam adesea după pacea din casa lui Oleaca, parcă desprinsă din văzduh.
Astăzi urc mai ușor dealul, nici zăpada nu mai e la fel de mare ca acum douăzeci de ani, dar casa lor se vede puțin mai mică decât unghia de la arătător. Casa a rămas la fel, locul de unde o măsor e același, doar palmele mele au crescut mai mari. Gospodăria e aceeași, grajdul în spate, casa mare în față și un bordei în curte. Nu am înțeles niciodată de ce huțulii au o "Casă Mare" nelocuită și preferă să își ducă bătrânețea în bordeiașele din curte. O păstrează curată pentru musafiri și rude, atunci când vin în vizite. În Casa Mare sunt paturile cele mai bune, carpetele cele mai colorate, sobele cele mai fierbinți. Mi-e greu să intru în casă, am auzit că de un an semnul moșului de la nas a început să se răzbune, pentru că a fost zgândărit. Mirat să mă vadă în prag, se bucură, chiar dacă nu mai are zâmbet. Cancerul hapsân i-a ros mandibula, jumătate din față, oprindu-se deocamdată sub ochi. E alb, slab, iar ochii i-au căzut de la atâta durere. Nu mă mai privește în ochi cu șăgălnicie, ca altădată, gata să râdă de felul în care vorbesc stâlcit huțula, ci își ascunde privirea de copil rușinat. Își acoperă rana cu o pânză și ne ascultă pe noi, "babele", cum povestim. În ochii lui văd că o aprobă pe baba lui, de 92 de ani, când îmi spune să nu mai plec de acasă, că e greu în lume, unde nimeni nu te crede și nu te înțelege. Pereții sunt tot plini de icoane, iar vioara atârnă la locul ei. Mă uit pe furiș la moș și parcă revăd versetele din Biblie, când Iisus ne îndeamnă să ne luăm crucea în fiecare zi și să Îl urmăm. Moșul își ia crucea în fiecare dimineață, fără cârtire, apoi undeva în noapte, după câteva calmante, o lasă jos pentru câteva ore. O duce cuminte, smerit, fără răgete, icnete, blesteme sau alte forme de manifestare a durerii. Știe că doar cine rabdă până la final este demn de Împărăție. Zis-a Satana către Dumnezeu: "Că tot ce are omul dă pentru viața lui! Dar ia întinde-ți mâna și atinge-Te de osul lui și de carnea lui. Să vedem dacă nu te va blestema în față!". Cunoscător al Bibliei de mic, îl cunoaște bine pe Iov, dar acum îl și înțelege. Știu că va răbda până își va încredința duhul, până la "S-a isprăvit!".
Mă uit spre vioara de pe perete, cred că nu va mai răsuna degrabă. Parcă auzindu-mi gândul, moșul o ridică ușor, o potrivește sub bărbia incompletă, iar mâinile îngreunate, cu degete - nu de muntean, ci trase, lungi, de artist - ating arcușul cu emoție. Fiecare sunet îi șoptește că e viu, fiecare ezitare îi spune că e om, iar muzica merită servită, chiar dacă fiecare concert poate să fie ultimul. Sunetele sunt bâtrâne, toate niște amintiri trase din timpuri străvechi, dar solemne, trecute prin suferințe, poveri și dragoste. Recunosc melodiile noastre huțule, păstrate, poate, din vremea dacilor. Durerile mele mai mici și ale moșului de zeci de ani s-au contopit azi, ne-au adus parcă pe amândoi în fața Lui Dumnezeu, fără trecut, prezent sau viitor. Moșul m-a condus într-o lume unde frumusețea pe care Dușmanul o promite nu poate pătrunde. Notele acestea, greoaie și împovărate, sunt testamentul lui, crezând, poate, că le voi învia eu mai târziu. Dacă nu aici, atunci Dincolo. Poate Acolo, nefiind timp, în veșnicie, am să pot face orice, chiar să cânt la vioară cu moș Oleaca, călăuză.
Mă mai uit o dată din prag la chipul ros de boală. Mă privește straniu, lung. Înțelegem amândoi că el este aproape de hotarul unde Răscumpărătorul așteaptă.
LAURA TENCALIUC
Foto: Centrul Cultural Bucovina