- În satele de la poalele Munţilor Făgăraş, portretul părintelui Arsenie Boca e prins pe perete, între icoane. După aproape 28 de ani de la moartea sa, nu există vreun pământean mai iubit decât el. Fostul stareţ al Mânăstirii Sâmbăta le-a rămas tuturora în suflet, ca îndrumător moral şi duhovnicesc, ţăranii urmându-l chiar şi atunci când autorităţile comuniste l-au trimis în surghiun. Nu e nevoie să baţi la porţi, pentru a-i da sfântului părinte de urmă. Pe măsură ce vremea trece, amintirea călugărului cu ochi albaştri se revarsă pe toate drumurile ţinutului de sub munţi. Adevărate sau uşor înflorite din preaplin sufletesc, poveştile despre minunile părintelui Arsenie Boca s-au transformat în legendă. Vi le povestim, aşa cum le-am ascultat pe sub arcade de mânăstire sau prin satele aşteptând primăvara -
Izvorul fermecat
Părintelui Arsenie Boca la Sâmbăta
Poveştile nanei Tinca
Aurica Tinca e din Izvorul Mureşului şi s-a mutat la Sâmbăta în 1947. Era la Braşov, slujnică la o familie de nemţi, când a auzit de părintele Arsenie. A venit la Sâmbăta, l-a văzut şi din acel moment viaţa ei s-a schimbat.
"Am venit aici prima dată în 1945, atunci l-am văzut prima oară pe părintele Arsenie. Era un om înalt, frumos, cu ochi mari, albaştri. Avea o privire care parcă intra prin tine, te treceau fiorii când te aţintea. Nu ştiam cum să plec de la Braşov, ca să mă mut de tot la mânăstire. În 1947, când părintele a ţinut predicile cu studenţii, m-am amestecat şi eu printre ei şi de atunci n-am mai plecat. Părintele era stareţ atunci, dar prea puţin se ocupa de stăreţie. Nu-l lăsa lumea să vadă de treburile sale, nu putea să fie liniştit deloc. Avea doi ucenici, unul era Gheorghe Moldovan, celălalt - Gheorghe Greavu. Ăştia doi stăteau tot pe lângă el şi-l apărau de lumea care-l îngrămădea, de nu putea merge dintr-un loc în altul. Încă râdea Înaltul Mladin şi-i spunea părintelui Arsenie că parcă umblă cu doi arhangheli după el. Eu nici nu ştiu când dormea şi dacă dormea, că toată ziua primea oamenii veniţi din toată ţara, iară noaptea lucra cu doi-trei ucenici, la amenajarea terenului din jurul mânăstirii. Dânsul a făcut şi fântâna, şi lacurile, a lucrat şi cu studenţii. Printre ei au fost şi mitropolitul Antonie Plămădeală, şi părintele Silviu, care şi-a luat apoi numele de Ioan, şi părintele Dometie de la Prislop, care era mare cântăreţ, părintele Serafim, care a fost stareţ după părintele Arsenie. Toţi ăştia au ajuns mari duhovnici şi au avut de suferit prigoana comuniştilor şi au stat prin închisori. Ei aveau un obicei, nu dădeau canoane celor ce se spovedeau la ei, ci îi trimiteau pe credincioşi şi la alţi duhovnici, pe care-i ştiau ei, aşa ţineau legătura unul cu altul, prin oameni.
În timpul slujbei
În ziua în care a plecat, mi-am luat inima în dinţi şi, când a urcat ultima dată scările ca să intre în chilia lui, i-am strigat să nu mă lase la Sâmbăta, să mă trimită şi pe mine la o mânăstire, la Bistriţa. Părintele s-a oprit, s-a uitat lung la mine şi apoi mi-a zis că nu mă trimite acolo, că o să mă îmbolnăvesc. «Ce să fac, părinte, atunci?», i-am zis şi parcă-l văd şi acuma cu haina lui alburie, că numai aşa umbla îmbrăcat, cum mi-a zis răspicat: «Să stai aici, să rabzi anii vieţii». Şi-am intrat muncitoare la bucătărie. De atunci sunt aici.
Am fost şi la Drăgănescu, cu mai multe femei, în vremea în care el picta biserica. Era plin de oameni şi acolo, veniţi care cum putea, pe jos, cu căruţa, cu trenul. Îşi alegea el din mulţime oamenii cu care stătea apoi de vorbă, pe care-i spovedea sau pe care-i sfătuia. Se uita aşa, peste oameni, şi zicea: «Tu, şi tu, şi tu» şi oamenii aleşi se duceau la el. Alegea mai mult bărbaţi şi odată ne-am înţeles mai multe femei să intrăm şi noi în biserică, chiar dacă nu ne-a chemat părintele. Am năvălit aşa, ca un cârd de gâşte, că voiam să ne spovedim şi noi la părintele. Şi el s-a supărat un pic pe noi, ne-a mustrat blând şi ne-a întrebat: «Voi nu ştiţi că, dacă încarci prea multe greutăţi, se rupe carul? Dar dacă tot aţi intrat, staţi aici acum, şi-n noaptea asta învăţaţi capitolul 2 de la Tesaloniceni, unde zice despre dragoste». Umblam pe lângă biserică cu cartea în mână şi citeam toate, că ne era frică de părintele. Noaptea târziu, când a terminat de spovedit, ne-a chemat pe toate şi ne-a trimis la culcare: «Nu vă dau canon - a zis el -, numai să vă schimbaţi viaţa, să fiţi mai bune, s-aveţi grijă de familiile voastre şi să vă rugaţi zilnic la îngerul păzitor». Ne-a mai spus să nu punem vina pe nimeni pentru necazurile pe care le avem, că noi, şi nu altcineva, suntem singurii vinovaţi de ceea ce ni se întâmplă. A mai zis o vorbă la care eu mă tot gândesc de atunci. A zis părintele că Dumnezeu nu ne dă necazurile ca să ne pedepsească, ci ca să ne apropiem de El şi mai mult.
Bucătăreasa pe care o ajutam eu în perioada aceea mi-a spus o întâmplare cu părintele, la care ea a fost martoră. Zice că părintele a ieşit într-o seară din camera lui şi s-a plimbat prin curtea mânăstirii şi a văzut un pom de iarnă aruncat pe zăpadă. Era după sărbătorile de Crăciun. A luat părintele bradul acela şi a dat cu el de pământ şi bradul a intrat în pământ, deşi era îngheţat bocnă. Şi atunci bucătăreasa s-a speriat şi l-a întrebat: «Vai, părinte, cine eşti?». Şi părintele i-a făcut semn să tacă şi să nu spună nimănui ce-a văzut.
L-am visat pe părintele pe un munte roşcat, ca Sinaiul, purta hainele lui albe, culionul, camilafca, crucea de gât, se uita la mine cu ochii ăia mari şi nu zicea nimica. Am mai fost la Drăgănescu de câteva ori, cu câteva maici. «Nu mai veniţi, măi, nu mai veniţi - ne zicea el - că eu trebuie să pictez biserica asta», dar ne primea până la urmă, că ştia că venim de departe. Odată, ne-a şi dat o căruţă, ca să ne ducă înapoi la gară, că a văzut că suntem obosite.
Un om venit din cer
Incinta Mânăstiri Sâmbăta - o bijuterie bisericească, realizată sub patronajul Mitropolitului Ardealului, Antonie Plămădeală
"Părintele Arsenie era un om deosebit. Eu n-am nicio îndoială. Un om cum rar se întâmplă să fie. Era senin şi nu se arăta supărat niciodată. Ne spunea să nu fim trişti ca păgânii, ci să fim veseli. «Unui creştin îi stă rău să fie supărat, orice încercare ar avea», aşa zicea părintele. «Un adevărat creştin e mai presus de orice încercări.»
Era un om care parcă nu era din lumea asta, parcă aducea ceva din altă lume, parcă era un om venit din cer. Dacă-l vedeai, nu mai puteai să-l uiţi. Era înalt, avea părul nu tare negru şi umbla îmbrăcat în haine deschise la culoare, albe, albăstrui, crem. Şi când te certa, îţi plăcea de el. Te atrăgeau zâmbetul lui şi vorbele potrivite pe care le spunea pentru grija fiecăruia. «Io ştiu mai mult despre voi, decât ştiţi voi despre voi», zicea părintele câteodată. «Io văd prin voi până la al treilea neam.» Vorbea în pilde şi te făcea să te ruşinezi de faptele rele. Odată, o femeie i-a spus aşa: «Părinte, fântâna ta-i adâncă şi ciutura noastră nu ajunge la apă», şi atunci el a înţeles că spune uneori lucruri pe care unii nu le înţeleg. Şi a început să vorbească pe înţelesul tuturor, şi-a simplificat cuvântul.
I-am spus odată că mi se par grele viaţa de călugăr, ascultarea, şi mi-a răspuns că: «Buşteanul, când îl aduci din pădure, n-are nicio formă, numai după multe cioplituri ajunge mobilă». Altă dată, când i-am mărturisit că sunt bolnav, mai slab, şi că tot am încercări, mi-a zis: «Bufniţa intră mai uşor în lemnul scorburos».
Ne-a mai povestit părintele că noi avem mesaje de la Dumnezeu şi că mintea noastră le prinde, dacă e bună, dacă nu e sănătoasă mintea, dacă e neascultătoare, atunci e ca un radio care nu prinde undele din aer, ci huruie numai. Părintele zicea că sfinţi sunt puţini şi aceia nu se arată şi că smerenia e dulama lui Dumnezeu, adică cine e smerit e îmbrăcat cu Dumnezeu. A făcut şi minuni părintele, dar oamenii nu-şi dădeau seama decât târziu de asta. Odată, un om s-a dus la părintele şi i-a spus că-l doare capul rău şi că nu mai ştie ce să se facă. «Să mă laşi în pace», i-ar fi spus părintele, «că io nu-s făcător de minuni», dar când i-a spus aşa, i-a pus mâna pe cap şi l-a binecuvântat. Omul s-a speriat când a văzut că părintele îl ceartă şi a plecat, dar în drum spre casă şi-a dat seama că nu-l mai doare capul. Părintele nu se arăta decât la cine credea el că poate înţelege. Nu trebuie făcute exagerări niciodată, atunci când vorbeşti despre asemenea lucruri. Cine nu poate înţelege lucrarea lui Dumnezeu nu poate înţelege nici ceea ce vorbea părintele Arsenie, nici faptele lui. El nu era un om ca oricare altul.
Când şi-a făcut chilia aceea săpată în munte, l-a avut ca ajutor pe un om, pe care-l chema Samson. El era bărbatul Versaviei, femeia de la bucătărie. «Măi, Samsoane, hai să ridicăm piatra asta», zicea părintele, şi arăta către un bolovan mare. «Părinte, pe asta chiar că n-o putem ridica», zicea Samson, dar cum punea părintele mâna pe piatră, parcă se ridica singură de la pământ.
Ultima oară, l-am văzut pe părintele în anul 1986. Înainte să ne despărţim, mi-a spus nişte vorbe pe care le ţin minte şi acuma: «Chiar dacă te ţine cineva în fereastră ca pe o floare, tot trebuie să plecăm din lumea asta. Dumnezeu să te ajute şi să-l ajuţi şi tu pe fratele tău». Am plecat de acolo şi mă tot gândeam pe drum la ce-a vrut părintele să zică despre fratele meu. Fratele meu era preot, cu ce oare aş fi putut eu să-l ajut? Am ajuns acasă şi fratele meu mi-a cerut, într-adevăr, ajutorul. Am înţeles atunci, încă o dată, că părintele Arsenie a fost un om deosebit, unul dintr-aceia pe care Dumnezeu îi trimite o dată la câteva veacuri, ca să ne arate calea cea bună. Vorbele sale au fost ca un izvor de înţelepciune pentru cei care l-au înţeles, aşa cum a fost şi apa izvorului pe care el l-a făcut să ţâşnească din pământ, atunci când oamenii cu care lucra au cerut apă, fiind însetaţi. E vorba de izvorul de aici, de la Sâmbăta, unde vin mulţi bolnavi şi iau apă cu speranţa vindecării."
Trâmbiţa credinţei
"Eram copilă când am venit cu părinţii mei aici, la Sâmbăta, la predicile părintelui. Aveam cam 11-12 ani. La toate marile sărbători, veneam să-l auzim. Erau mii de oameni care veneau să-l vadă şi să-l asculte. Umblau după el ca după Mântuitorul. Era lucru mare ce se petrecea atunci. Părintele nu ne dădea voie nouă, copiilor, să stăm cu oamenii mari, atunci când vorbea dânsul. Ne trimitea pe toţi la lacuri, să ne jucăm acolo şi, după ce termina predica pentru oameni, venea la noi şi ne povestea despre Iisus, când era El copil. Ţin minte cum ne-a spus odată istoria lui Iosif, care făcea un dulap într-o firidă, pentru un evreu. S-a necăjit Iosif când a văzut dulapul aşa mic şi i-a spus evreului să tragă de dulap, uite aşa: «Zmâc!». Şi când a zis Părintele «zmâc!», noi, toţi copiii care eram în jurul lui, am început să râdem. Odată, eram tare curioasă să aud şi eu ce le spune oamenilor mari, de nu ne lasă şi pe noi să ascultăm, şi m-am ascuns între oameni, dar părintele nu şi-a început predica până când nu a venit, s-a plimbat printre ei şi m-a găsit. S-a uitat blând la mine şi, înainte să mă trimită la ceilalţi copii, la lacuri, mi-a spus: «Eu vreau să vă cruţ pe voi, copiii, de aceea vă trimit acolo, ca să nu audă urechile voastre câte rele sunt pe lume».
Eu cred că a fost un trimis al lui Dumnezeu părintele, eu cred că el avea chemare încă din pântecele mamei lui. El a fost aici, la Sâmbăta, ca o trâmbiţă a credinţei. La Drăgănescu, la Sinaia, la Prislop şi pe unde a mai umblat dânsul, n-a mai făcut ce a făcut aici. Dintr-o privire îţi cunoştea necazul şi îţi dădea o pace sufletească, dacă stăteai de vorbă cu el. El îţi spunea şi ce are să se întâmple cu tine, şi ce spunea, aia se întâmpla... Ţin minte nişte vorbe de-ale lui, pe care le-a spus când am fost la Drăgănescu: «Clătinaţi vorba în minte de nouă ori şi numai a zecea oară o spuneţi!»."
Crucea de pe stejar
Mânăstirea Sâmbăta din jud. Braşov (Făgăraş) - "Minunea albă din Ardeal"
Înainte să se însoare, Vasile s-a dus la părintele cu o fotografie a prietenei lui şi l-a întrebat dacă el crede că-i va fi o soţie bună. Părintele s-a uitat la chipul fetei şi l-a sfătuit să nu se însoare cu ea, căci îi va aduce necazuri. L-a ascultat, pentru că era convins de darul părintelui, dintr-o zi anume, în care a văzut el cu ochii lui următoarea întâmplare: "Eram un grup mare de oameni în tren şi ne duceam la Bucureşti, ca să-l vedem pe părintele. De noi se tot ţinea un ţigan care părea tare necăjit. Am intrat cu el în vorbă şi am aflat că şi el se duce la părintele Arsenie, să-i ceară sfatul, pentru că are un copil tare bolnav. Oamenii au început să râdă de el şi l-au luat peste picior, zicându-i că n-o să-l asculte părintele tocmai pe el. «Măcar să dau mâna cu el», a zis ţiganul şi s-a retras într-un colţ al vagonului.
Când au ajuns la părintele Arsenie, acesta s-a uitat prin mulţime şi primul ins pe care l-a chemat la el, înainte de a sta cu cineva de vorbă, a fost ţiganul, şi a dat mâna cu el în faţa noastră, a tuturor, adică a împlinit exact dorinţa pe care o avea bietul om.
Acum câţiva ani, l-am luat pe Constantin, nepotul meu, l-am dus la Prislop, la mormântul părintelui. I-am povestit de părintele şi a rămas tare uimit când a văzut câtă lume vine acolo. Ne-am aşezat pe iarbă să mâncăm şi am povestit fiecare câte o întâmplare cu părintele. Părintele Arsenie a fost un om deosebit şi eu nu cred că este în Sâmbăta om care să nu se fi dus măcar o dată la el, să ceară sfat. Dumnezeu ni l-a trimis nouă şi trebuie să-i purtăm de grija pomenirii, măcar în fiecare sfârşit de noiembrie, că atunci s-a stins, ca om, din viaţă. De-aci înainte îi sfânt."
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
