Poveşti din primăvara pădurii

- Primăvara, pădurea îşi are poveştile ei. Când plantele înverzesc, sub cerul albastru, de cobalt, se naşte al doilea cer, de smarald. În lumina lui verde, viaţa închipuie un spectacol miraculos. Trebuie doar să te opreşti în loc, să-l vezi şi să-l înţelegi -

Moş Gheorghe şi căprioara

Aş fi vrut să urcăm mai repede, să ajungem pe unul din vârfurile ce se vedeau în depărtare sau mă­car la marginea Vârtoa­pe­lor, unde auzisem că pei­sajul e minunat. Eram si­gur că primăvara întinsă peste Munţii Orăştiei şi peste Şureanu se vede cel mai bine de sus. Dar bă­trânelul meu, parcă mai mult ca să îmi facă în ciudă, nu se grăbea deloc. Urca în­cet, cătinel, ţinân­du-şi to­porişca cu amândouă mâi­nile la spate. Şi tăcea. Oare înţelesese că porniserăm împreună ca să îmi arate şi să îmi spună cum vine pri­măvara în pădurile dintre munţi? O luasem înainte, cu rucsacul în spate şi cu aparatul de fotografiat atârnat, când bătrânelul se opri în loc şi îmi zise calm: "Domnucule dragă, ia-n stai o ţâră. Stai o ţârucă, altfel batem drumul dejeaba. Aşează-te 'mneata ră­zimat de fagul ăsta bătrân, şi eu mă aşez pe cioata asta. Să stăm o ţârucă". M-am aşezat cu un oftat, convins că ziua e pierdută şi că nu voi ajunge la spectacolul primă­ve­rii din vârful munţilor. "Dum­nea­ta doar şezi", a mai zis bă­trânelul, "şi să ţii ochii închişi". M-am sprijinit cu spatele de fag şi am închis ochii. De îndată ce am pus mâinile pe pământ şi am simţit trupul rece, al arborelui, lipit de spatele meu, gândurile şi întrebările cu care venisem de acasă şi îmi vuiseră în minte tot drumul au început parcă să de­fi­leze încet, prin minte. Apoi, tot mai încet, agale, încât puteam să văd fiecare gând în parte mişcân­du-se fără grabă, exact ca paşii bătrânului. Uşor-uşor, am rămas cu o singură senzaţie: că fagul ace­­la uriaş de care stăteam lipit res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa? Mireasma po­milor înfloriţi, ce urca din vale până aici, sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbe­re aurie peste pământ? Bătrânelul mă privea acum cu ochi veseli. Moş Gheorghe din Gră­dişte. Toate astea erau ale lui şi mă întreba din priviri ce părere am. Sau, mai degrabă, el făcea parte din toate astea. Era rândul meu să tac.
"Toate încep a mişca primăvara. Viaţa, în tătă frumusăţea ei, aici este. Uite colea, spune şi întinde coada toporiştii către o stâncă mare de lângă noi. Stăteam într-o primăvară sprijinit de un fag, cum stai dumneata acum, şi am văzut cum vine o căprioară la stânca asta. A râcâit cu copita acolo, s-a uitat, iar a râcâit. S-a culcat şi s-a ridicat şi iar s-a uitat. «Opa», mi-am dat seama: asta fată! Şi iar s-a ridicat şi s-a uitat, apoi iar s-a pus. Şi numa' odată ce a fătat acolo, între frunzele vechi şi iarba nouă. A stat un pic aşa, cam la 15 minute, s-a uitat la ied, l-a lins, se vedea că se bucură de el, ca orice mamă. Apoi s-a culcat şi l-a făcut şi pe al doilea. Şi apoi nu cred să fi trecut 20 de minute, s-a ridicat. S-au ridicat şi puii. Le tremurau picioarele. Au stat aşa un pic şi după aia ea a pornit încetişor, şi puii, pas cu pas, după ea. În pă­dure, viaţa e şi fru­moasă, şi grea. Dacă vrei să trăieşti, musai te adaptezi, azi un pic, mâine un pic. Am plâns atunci. Am plâns de bucurie, că Dumnezeu mi-a îngăduit mie să văd asemenea taină. Ăs­ta e cel mai frumos lu­cru pe care l-am vă­zut eu primăvara în pă­durile noastre".

Nea Viorel şi porcii mistreţi

Cu Viorel Rujoi m-am întâlnit dimi­nea­ţa, de­vreme, când e cel mai bine să asculţi pă­sările. Nu e mai bătrân decât Moş Gheorghe, însă toată viaţa a fost pădurar. "E agitaţie mare la noi, primăvara", spune Rujoi. "În pădure, lupii au deja pui. Urşii au început să umble după mâncare, dar mai mult în jurul bârlogului, ca să nu îşi lase nici ei puii singuri. Ştiţi, urşii au la început nişte pui foarte mici. Cam toate anima­lele au pui acum şi toate se grijesc pentru ei. Şi pă­sările cântă acuma cel mai frumos: unele de bu­cu­ria primăverii, altele că s-or întors acasă. Vin une­le tocmai din Africa şi au grabă să îşi refacă cuiburile sau să facă al­tele noi. I-auzi mierla! Cel mai mult îmi place mierla. Ăla ce se aude mai departe e sturz. Mă mir că de-acum cântă, că de obicei el se aude mai târziu. Ăştia care fac cel mai mare scandal sunt piţigoi. Îţi trece orice supărare când îi auzi, aşa veselie au în ei! Iar ăla ce se aude rar şi face aşa - louuu, louuu - ăla e porumbelul de scorbură. Îna­inte vuiau pădurile de ei, acum se aud mai rar. Din cauză că nu s-au mai combătut pră­dă­torii... asta e. Pe vre­mea mea, se ţinea totul sub control...". Rujoi cunoaşte toate pădurile, de la Grădişte şi până în Şureanu. A lucrat aici încă de pe vremea când exista mocăniţa şi şase sute de mun­citori forestieri aveau grijă de zonă. Cele mai dragi locuri îi sunt pădurile virgine, care încep sus, la Poiana Omului, şi unde până târziu, în aprilie, sunt costişe întregi cu ghiocei.
Într-o primăvară, Rujoi a fost şi a dus nişte cai la Schiaua, sus, la o băciţă din munte. Pe drumul de întoarcere, a avut parte de una dintre cele mai neobişnuite întâmplări din viaţa lui.
"Coboram spre o poiană, şi eu nu am văzut nimic, nu mi-am dat seama. M-am trezit că am în faţă o turmă de vreo 30 de mistreţi şi un veroc... uite atât era de mare! Scroafele erau cu pui şi eu am îngheţat când am văzut, că primăvara când au purcei sunt foarte periculoase. Nici ei nu m-au simţit, şi când m-au văzut, a suflat unu' o dată, şi ăi mari au pornit tăţi spre pădure şi ăi mici tăţi s-au pus jos în iarbă. Aşa ceva nu am văzut în viaţa mea! Purceii ăi mici, care unde or fost, în iarbă, acolo, s-or lipit de pământ. Am stat şi m-am uitat ca prostu', Doamne, nu mă lăsa! Ăia mari nu se mai auzeau în pădure, şi cum stăteam şi mă uitam, numa' văd că din toţi mistreţii, o scroa­fă iese şi vine direct spre mine. S-a oprit aşa, la o distanţă mică. Eu eram cu puşca pregătită şi mă gândeam, Doamne, trăs­nească, numa' de nu s-ar da la mine, să nu o împuşc. Ne-am uitat unu' la altu' aşa, câteva minute. Eu nu mişcam, nici ea nu mişca. N-aveam ce să fac, că poiana era departe, în spatele meu, să zic că fug.Poate că trăgeam o dată în pământ, să o sperii, da' dacă venea spre mine, trebuia să o împuşc, că altfel doar nu era să o las să mă rupă. «Du-te în truda ta!», mă gândeam, şi ea s-a uitat la mine şi eu la ea, vreo 10 minute. După aia, numa' ce s-a întors încet, încet. A mers mai către pădure şi se mai oprea şi se uita să vadă ce fac. Ce să fac? Stăteam înlemnit. Şi acolo, numa' a făcut o dată aşa, gros, că era scroafă mare. Goooouuuuup! Dom'le, purceluşii ăia mici, care de unde or fost, culcaţi prin iarbă de nu-i vedeai, deodată s-au ridicat şi direct în jurul ei or mărs. S-or dus în pădure şi-apoi să fi auzit acolo bucurie ce era pe ei, cu ceilalţi mistreţi! No, aşa-i primăvara prin pădure!".

Tuşa Mia şi cerbul

Nu are timp să meargă cu mine să îmi arate minunăţiile din pădure. Mi-ar arăta apa ce izvorăşte dintre rădăcinile a trei fagi, un loc unde se întâmplă multe, dar acum, că vecinul a venit cu calul şi i-a arat grădina, tuşa Mia vrea să termine de pus răsa­durile în pământ şi nu poate pleca nicăieri. Poate însă să îmi povestească ceva din pădurile în care a copilărit. Cu baticul legat în nod, sus, pe creştet, cu privirea la sapă şi cu mâinile lucrând fără oprire, tuşa Mia mi-a spus: "Asta e ce-am trăit eu, adică adevărat. Buna mea mă trimitea să stau cu vaca într-o poiană. Vaca nu era rea şi stătea şi păştea, da' buna, ca să poată să îşi facă treburile, mă trimitea să stau cu vaca. Era primăvară, cam ca pe timpu ăsta. Şi m-am dus la Valea Mică, prin pădurea asta din spatele casei. Acolo îi aşa, o pădure de arcaţ, şi după aia, în spate, e o pădurice de aluni cu nişte potecuţe mici. Şi eu cântam, că mie îmi plăcea să fac cântece după cum îmi veneau în minte. Era linişte şi se auzea vaca cum paşte iarba, se auzeau bon­darii şi ancuţele. S-a făcut cald şi m-am dus în capătul poieniţei să şed mai la umbră. În capăt, acolo, am văzut ceva ce nimeni nu m-a crezut când am zâs. Era un cerb. Mare. Şi sin­gur. Stătea şi se uita la mine. Adica stătea, şi când m-am apro­piat a întors capul la mine. Nu mai ştiu câţi ani să fi avut eu, poate cinci, poate şase. Eram prea mică şi nu ştiam că cerbii se sperie. Şi m-am dus cătră el. Avea o blană aşa, cu nişte pete, o frumuseaţă! Coarne frumoase şi ochii mari şi negri. Mie îmi zicea buna că dacă vaca nu mă ascultă, să o mângâi între coarne, că ei îi place şi se linişteşte. Aşa am făcut şi cu cerbul. M-am dus la el şi l-am mângâiat între coarne şi pe spate. El a stat liniştit. Apoi a mai stat un pic şi a plecat. Da' nu a fugit, a plecat încet, pe o cărăruie, înspre păduricea de aluni. Nu mi-a fost frică deloc. Atunci nu îţi era frică ca acum, parcă toate erau împreună altfel. Şi după aia, am luat vaca şi am dus-o acasă. I-am spus la buna: «Să vezi, am pus mâna pe o capră mare, cu coarne mari». «Ăla era cerb, tu», a zis buna. Ea m-a crezut. Numa' ea m-a crezut, că după aia, am mai zis şi la alţii şi or râs şi or zâs că poate că am visat. Dumneata mă crezi?", mă întrebă pieziş tuşa Mia, sprijinită în sapă.

Cantina din pădure

Dacă cutreieri munţii primăvara, n-ai cum să nu te întâlneşti şi cu cei care au grijă de ei. De obicei, au limbaj tehnic, sec, nu cred în duhurile pădurii şi orice în­trebare romantică ai pune, îţi răspund strict la obiect. Totuşi, silvicultorii ştiu cel mai bine ce se întâmplă în munte, pri­mă­vara.
Domnul Oproiu, şeful Oco­lului Silvic Grădişte, îmi explică: "Primăvara, primele înverzesc sălciile. Apoi mes­tecenii, alunii şi fagul. Moli­dul intră ultimul în vegetaţie. Anemonele sau floarea-Paş­telui şi leurda apar acum. Une­le plante şi unele flori sunt prietene doar cu anumiţi ar­bori, şi din cauza asta, cresc în anumite zone ale pădurii. Unele apar în păduri de foioase sau răşinoase. În pădurile de molid apare măcrişul-iepuresc, iar în pădurile de fag, pe la o mie de metri altitudine, avem luzula, o iarbă cu frunza mai lată. Sunt şi în pădure prietenii între plante, aşa cum sunt între oameni. Acum toate se bucură din nou de viaţă: şi insectele care ies de sub câte o frunză sau dintr-o crăpătură a scoar­ţei de copac, şi păsările, şi ma­miferele, care după perioada de împerechere din timpul iernii, acum nasc. Până şi peştii încep să umble în sus şi în jos pe râu. Dacă în timpul iernii şi-au găsit un loc cu ape cât mai adânci ca să nu îngheţe, şi şi-au redus activitatea strict la supravieţuire, în perioada asta, e timpul să revină la viaţă. Pentru noi e o perioadă aglomerată. Trebuie să ducem mâncare pentru ani­malele care încă o duc greu. Urşii se mai descur­că, mai găsesc prin malul unui râu câte un cuib de larve, mănâncă şi din primele ierburi apărute, însă pentru mistreţ sau căprior, de exemplu, încă e dificil, mai ales dacă au şi pui. Până nu apar pri­mele fructe, viaţa e grea în pădure. Aşa că punem mâncarea în ruc­sacuri şi urcăm cu ea pe munte, acolo unde e nevoie. Tot acum avem perioada de plantări de arbori, pentru că atâta vreme cât exploatăm pădurea, trebuie să o ajutăm să se regenereze. Şi tot acum facem re­censământul animalelor, ca să ştim cu ce plecăm la drum în noul an".

Un fluture

Primăvara, în pădure, cerul este de-un verde translucid. Verde-gălbui, verde profund, verde-luminos, aproape alb. Mă plimb ca într-un uriaş smarald. Orice plantă aş atinge, simt în ea fra­gilitatea începutului. Pe orice scoarţă de copac îmi li­pesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pămân­tului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine pasăre şi se avântă înspre cerul verde. Chiar şi cetăţile dacice, ascunse printre arborii seculari din apropiere, îm­part cu pădurea acelaşi cer. Apele sunt repezi şi reci. Pe creste sunt încă zăpezi ce stră­lucesc ca nişte oglinzi. Ciobanii sunt cu oile încă în sat. Vor urca şi ei, odată cu iarba, către vârfuri. Deocamdată îşi duc turmele prin margini de păduri, prin fâneţele de lângă grădinile oa­me­nilor. Acolo unde pământul este arat şi se­mănat, valuri de aburi se ridică rosto­go­lin­du-se greu, adunându-se dimineaţa în ce­ţuri pe deasupra pădurilor.

Când ţipă vulturelul

Grecu Sofron, la cei aproape 90 de ani ai săi, nu a plecat cu oile la munte, dar nici răbdare nu mai are să stea în casă sau în curte. O porneşte cu un băţ peste costişe, se duce în păduri şi iar se întoarce, pare că are ceva de găsit printre cleanţuri. Oamenii din sat ştiu că aşa face în fiecare an: până pleacă cu oile, nu mai are răbdare şi nu-i mai ajunge nimic. L-am întrebat şi pe el care sunt semnele că primăvara e venită cu adevărat în pădure. "Sămne? Sămne îs multe şi la tăt pasu'. Te-anunţă primăvara că vine. Unii se iau că după cum dă salca. Alţii se uită în pământ, la furnici, şi alţii la ceriu, după vulturel, când ţipă. Eu tăt cu oile vorbesc. Într-un fel se agită când naşte lupoaica în scorbura ei, altfel se agită când iese ursu' din bârlog. Şi când începe să dea iarba, numa' că nu mă roagă cu vorbe să merem mai repede, să urcăm pe munte, unde le place lor... da' şi mie. Atâta aştept. Numa' să pornesc, că acolo e viaţa adevărată! Când dă verdeaţa în tăte, io să apuc să crestez un măstacăn şi să beau din seva lui, ş-apăi ştiu că în anul ăla, nimic nu mă poate atinje. Altă bucurie mai mare nu mai am la vârsta mea. Şi-i mulţămesc la Dum­nezău că El a înviat, şi păntru asta tăte înviază - şi pomu', şi animalu', şi omu', şi fi­ru' de iarbă."
Într-adevăr, pe Valea Sarge­ţiei, toate au renăscut, de la Cos­teşti până spre Grădişte şi Târsa şi Luncani. O picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer, şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări. Îmbătat de viaţă, un flu­ture zboară din floare în floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta. Ne salutăm, şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară.