Despre taina icoanelor, cu MARIA CONSTANTINESCU - pictoriţă pe sticlă

"Te-ai prins cu mâinile de picioarele lui Iisus, Mărie!"

- De ce au unele icoane puteri mai mari decât altele? Forţa lor ţine oare de credinţa celui care se roagă sau de talentul şi curăţia celui care închipuie chipuri de sfinţi? Ca să aflăm răspuns la aceste întrebări, iscate de lumina pascală, pe care am trăit-o cu toţi, ne-am adresat unei pictoriţe iconărese, înzestrată de Dumnezeu cu talent regal: doamna Maria Constantinescu, artistă de mare prestigiu românesc şi internaţional -

Îngerii din fereastră

- Trăim perioada de o intensitate aparte a Învierii şi Înălţării lui Iisus, şi prima întrebare pe care v-o pun este legată de propria dvs. "plu­tire" în lumea icoanelor. Cum aţi ajuns la ele?

- Eu m-am născut într-o casă mare din Sto­e­neşti-Argeş şi acolo am simţit şi deprins respectul pentru Dumnezeu. Bunicul meu, de pildă, făcea câte o su­tă de mă­tănii în fiecare seară. Noi, co­piii, îl chi­bi­ţam şi i le nu­mă­ram: "Bu­nicule, ai greşit cu una". "Nu, am făcut o mă­ta­nie în plus. Că niciodată şi nimic nu-i de ajuns pentru Sla­va lui Dumnezeu" - răs­pun­dea. Dacă nu ne duceam la biserică, bu­ni­cul ne explica acasă Evanghelia din ziua aceea. Şi, fiind aşa cre­dincios, a trăit foarte mult. Îmi amin­tesc că în casa în care m-am născut, pereţii erau foarte groşi, aveau un metru şi erau din piatră. Aşa că "tăpşanul" cel mare al ferestrei era locul meu de joacă. Şi toate feres­trele erau împărţite în geam­lâcuri mici, iar când se abureau, desenam pe ele îngeri. Bunicul îmi sădise şi credinţa în Dum­nezeu şi dragostea de îngeri.

- De ce aţi ales sticla, şi nu lemnul, pentru pictatul icoanelor?

- Sticla este materie vie. M-a fascinat când am înţeles asta. Să vă dau un exemplu straniu. Dacă scoatem sticla unei ferestre vechi de o sută de ani, vom vedea că e mai grea jos şi mai uşoară în partea de sus. Iar dacă o întoarcem, în timp, greu­tatea se mută invers. Sticla este ca o clepsidră. O clepsidră vie, a timpului care curge prin ea. De asta, după ce m-am apucat de pictat, mi-a şi plăcut să las sticla transparentă, să nu o acopăr cu totul cu desen şi culoare. Îmi place să mai pun, uneori, încă o icoană dedesubt. Şi cum cea de deasupra e pictată mai puţin, poţi vedea şi în interior. Să intri cu gândul în lăuntrul icoanei. Să îţi vezi po­vestea ta şi să priveşti lumea prin ochii sfinţilor. Lăsând aceste transparenţe, pot picta în spatele lor sugerări de apă, aer, nori, un univers întreg şi diafan, cu compoziţii spaţiale cu lumină. Pot face icoane şi din câte şapte sticle suprapuse, în care poţi vedea până la ultima sticlă.

Icoanele cântătoare

- Există o condiţie a celui care se apucă să picteze icoane? Dincolo de ştiinţa aşezării culo­rilor, e nevoie şi de credinţă în sfinţii pe care-i înfăţişaţi?

- Fără curăţie sufletească şi de cuget, nu poţi picta icoană. Prin mătănii şi post îţi cureţi sufletul şi spiritul. Şi cu cât fo­loseşti mai puţină materie, cu atâta creşte spiritul. Iar pentru mine, icoa­na a fost mereu firescul vieţii mele. Am început să pictez îngeri şi icoane de când eram mică. După ce i-am desenat pe geamul casei bătrâneşti, am pictat îngeri pe hârtie. Iar icoane am început să fac încă din liceu. Făceam cópii uşor interpretate după icoane cunoscute, dar lăsam încă de atunci sticla transparentă. Căci sim­ţeam nevoia de spaţiu. Şi apoi, când te apuci de o icoană, trebuie să fii şi foarte concentrat. Eu opresc te­le­fonul, radioul, tot. Şi nu mănânc ni­mic în ziua aia. N-ai cum să faci altfel, pentru că linia nu curge. Iar pictura icoanei trebuie să fie neapărat vibrată. Nu mişcată, ci vibrată: cu multe nuanţe şi haşuri. Să cânte prin tuşe fragile de culoare, de la gros la foarte subţire. Altfel, icoana e ca un concert doar pe două note. Iar dacă iconarul nu-i face culorile să cânte, icoana nu are suflet. Nu exprimă bucuria şi înălţarea. În ce mă priveşte, eu încerc să fiu cât mai spiri­tua­lizată. Une­ori reuşesc. Cum spunea mătuşa mea: "Te-ai prins cu mâinile de picioarele lui Iisus, prin icoa­nele tale, Mărie!".

- Ce alte taine mai folosiţi pentru icoanele dvs. cu totul nepămân­tene?

- Când pictez o icoană, eu fac o anu­mită inspiraţie şi ex­piraţie. N-ai cum să faci linia să curgă, dacă nu inspiri şi expiri cum tre­buie. Aşa că eu inspir, şi atunci trag linia. Şi cu cât linia este mai lungă, inspi­raţia trebuie să fie mai pu­ter­nică. Dacă te opreşti la ju­mătate şi expiri, harul liniei se duce. Pentru toate astea m-a luminat Rugă­ciu­nea Inimii. Mi-a explicat-o un mare că­lugăr. Când tragi aerul în piept, trebuie să spui: "Doamne, Iisuse Hris­toase, Fiul lui Dum­ne­zeu", adică să ajungi sus, sus, în cer! Şi abia pe ex­piraţie să spui: "Miluieşte-mă pe mine, pă­că­toasa!". Căci te întorci la ma­terie, la om. Aşa şi ico­narul. Pe ins­pi­raţie, ia după puterile lui din Lu­mina lui Dum­nezeu şi pictează.

- Dezvăluiţi-ne reţeta unei icoa­ne...

- Mai întâi de toate, îmi prepar sticla. Iar asta poate să îmi ia şi săptămâni întregi. Pentru că-mi place să o învechesc. La început, am făcut-o din în­tâmplare, după care am început să dezvolt teh­nica asta şi să ajung la un anumit rafinament. Pe unele porţiuni, prepar sticla astfel încât să dea sen­zaţia de opac, semiopac, de întuneric sau de lu­mi­nă. Pe alte porţiuni, las sticla nepictată şi pictez alta, la câţiva centimetri sub ea. Şi trebuie să vă mai spun că în timp ce mă gândesc la vreo viitoare icoană, mă uit mereu prin cărţi, la icoanele noastre populare vechi. Acolo e chintesenţa. Ţăranul ro­mân din Ardeal, de exemplu, picta cu sufletul, pen­tru că se ruga necontenit. De asta orice sfânt pic­tat pe sticlă, cu oricâte naivităţi, e frumos de-ţi ia gra­iul. E coborât direct din inima omului. Eu cred că noi semănăm cu icoanele acelea ar­dele­neşti. Unele sunt mucalite, altele sunt ireale, altele fascinante.

Rugăciunea iconarului

- În România, comerţul cu icoane a explodat, deşi calitatea lor este adesea îndoielnică. Cum tre­buie aleasă o icoană, ca să ne primească ru­gă­ciu­nile?

- Icoanele, la fel ca oamenii, îşi au destinul lor, care nu depinde de felul în care arată şi nici de credinţa celui care o cumpără. De pildă, o icoană cumpărată de un om care nu crede, sau care o priveşte numai ca pe un obiect, tot va lucra în casa aceluia. Şi va începe să transmită energie şi să îl cheme spre ea, vrând-nevrând, pentru că ea poartă simboluri extrem de puternice şi har. În ce-l priveşte pe pictor, dacă este necredincios, nu poate picta o icoană cu har. O face corect, dar tot nu îi va ieşi cum trebuie. Îmi amintesc cum am încercat să învăţ o prietenă să picteze icoane. Şi ea nu izbutea pe nicio cale să-i facă chipul Maicii Domnului. I-am zis: "Nu poţi, cu ţigara în mână, să faci chipul Maicii". S-a lăsat de fumat şi a putut s-o picteze. Dar revenind la vânzări, să ştiţi că eu mă bucur că se face acest comerţ cu icoane. Cu cât sunt mai multe, cu atât mai mult se întorc oamenii la Dumnezeu. Deşi eu nu fac icoa­ne aşa, doar după ureche, ca să le vând. Uneori, mi s-a întâm­plat să refuz să îmi vând icoa­nele, chiar dacă mi se ofe­riseră preţuri mari. Cum­pă­ră­torul era infatuat. I-am spus: "Dumneata n-ai credinţă. O iei doar pentru că e bine făcută şi are o valoare. Nu ţi-o dau!".

- Pictorii iconari călugări se roagă totdeauna înainte de a se apuca de lucrat. Tipicul se păs­trează şi la mireni?

- Cum să nu? Există chiar şi o Rugăciune a iconarului: "Tu, Doamne Dumnezeule, Stăpâne a toate, luminează şi îndrep­tează sufletul, inima şi mintea robului Tău; călăuzeşte-mi mâi­nile, ca să pot înfăţişa cum se cuvine şi în mod desăvârşit Chi­pul Tău, al Sfintei Tale Maici şi pe cele ale tuturor sfinţilor, pen­tru slava, bucuria şi înfru­mu­seţarea Sfintei Tale Bi­serici!". Dar eu spun o rugă­ciune inven­tată de mine. E aşa: "Doamne, Dum­nezeule, Tată ceresc, Atot­creatorule, Te rog, vino şi te să­lăşluieşte întru mine şi curăţă-mă de întunecime şi mântu­ieşte-mi sufletul, ca să pot face o pictură spre gloria şi Slava Ta!".

- Munca dvs. cere "deşert", ca la sfinţi, izolarea de lume?

- Când mă apuc de o icoană, la mine trebuie să fie curat în primul rând, toate lucrurile să fie puse în ordine, iar gândurile mele, pozitive. Apoi, mă rog la sfântul pe care vreau să-l repre­zint, să mă lase să-l fac în stilul meu, care nu este clasic. Am fost fascinată, de pildă, când am văzut biserica pictată de Giotto, la Padova, în Italia. Giotto a reuşit o pictură extraordinară, chiar dacă nu e bizantină. Pictura e pe albastruri, iar îngerii nu au corpuri. La fel este şi la Drăgănescu, în pictura Părintelui Arsenie Boca, unde totul e spiritualizat şi simbolic. Este şi acolo un înger aparte. Stă deasupra mucenicilor şi are corpul redus la minimum. Abia se vede. Aripile îi sunt foarte mari şi aureola la fel. Îngerii sunt reprezentaţi de strălucirea lui Dumnezeu asupra lor. Acel înger e de o sensibilitate şi de o puritate rar întâlnite, asta pentru că Părinte Arsenie era de o cuminţenie, de o modestie şi o iubire fără margini faţă de Dum­nezeu. Poate de aceea şi "Înălţarea" de pildă, pic­tată de el, e ireal de fru­moa­să. Un cântec zvârlit spre cer, un cântec în culori, plin de modernism şi de forţă. Iar dacă te uiţi la "Cel Vechi de zile", rămâi iar uimit. Şi tot la Drăgănescu am mai trăit o întâmplare aparte cu picturile Părintelui. Acolo am cunoscut-o pe Sara Esterabadeyan (fata cu capacităţi extrasenzoriale, despre care "Formula AS" a scris pe larg, n.n.), când cineva tocmai îi descria picturile. Căci ea e aproape oarbă. Şi, la un moment dat, i-am spus Sarei: "Uită-te în sus, la bolta bisericii pictată de Părintele Arsenie, şi spune-mi ce vezi. "Văd flu­xuri intense, de lumină" - mi-a răspuns. Pictura Pă­rin­telui Arsenie Boca ajunsese până la ea, pe căi ne­cu­noscute.

Îngerii din oglindă

- Aveţi sfinţi preferaţi?

- Sfântul meu preferat este Sf. Gheorghe cel victorios. Şi nu întâmplător, căci sunt născută pe 1 aprilie, iar despre cei născuţi atunci se spune că trebuie să fie neapărat vic­torioşi. Mai este şi Sf. Ni­colae, dar dintre toţi sfinţii, îl prefer tot pe Sf. Gheorghe. Am avut şi o ex­poziţie la Cotroceni cu el. Făcusem un Sf. Gheor­ghe imens, din me­tal şi sticlă, care avea în spate un spot intens de lumină. În sală era în­tuneric, iar când intra cineva, părea că sfântul co­borâse tocmai atunci pe pământ. Am şi o com­poziţie cu cinci Sf. Gheorghe, toţi pe acelaşi cal. În loc să ţină suliţele în jos, le ţin în sus, înfipte într-un balaur ca un zeppelin.

- În icoanele bizantine, sfinţii sunt îmbrăcaţi mereu în aceleaşi culori mohorâte. N-o să vezi nicio­dată o Maica Domnului îmbrăcată ca "Pri­mă­vara" lui Boticelli. Canoanele acestea trebuie respectate?

- Depinde de cine le pictează. În icoanele pe sticlă ale ţăranilor ardeleni, Maica Domnului e plină de stele şi flori. Giotto şi-a impus, şi el, stilul cu turcoaz şi cu auriuri. Michelangelo a pus toate cu­lorile din lume în icoanele lui, iar la Drăgă­nes­cu, după restaurare, au ieşit la iveală nişte nuanţe extraordinare. Părintele Arsenie a pictat "după dictarea lui Dumnezeu", aşa cum spunea.

- Dvs. pictaţi şi îngeri. Cum vi-i imaginaţi?

- Îngerii au corpuri transparente, pentru că sunt nemateriali. Ai mei au însă aripile argintii şi au­reolele aurii, căci sunt sub lumina lui Dum­nezeu. De multe ori, nu le pictez chipurile, le las trans­parente, iar în spate pun o oglindă, în care să ne reflectăm noi. Să fim noi în icoană. Să fim îngerul. Altă dată, pictez un chip care se reflectă de două ori pe hârtie. Ca şi cum ar fi în mişcare. Căci în­gerul tot timpul se mişcă, aşteptând să-l che­măm. Şi, dacă ne rugăm, putem avea nu unul, ci o ceată de îngeri.

- Dvs. simţiţi că aveţi un înger de pază?

- L-am şi văzut! Mi s-a întâmplat, nu foarte demult, acasă la mine, aici, în Bucureşti. S-a ivit dintr-odată deasupra mea... Semăna cu mine, dar chipul îi era mai aburos. Era ca şi cum eu aş fi fost îngerul de deasupra, numai că el era perfect. Eram bolnavă, dar nu aveam febră, ca să delirez. L-am văzut bine! Îngerul a stat deasupra mea câteva minute, apoi a dispărut. A doua zi eram perfect sănătoasă.

"Uşa" miracolelor

- Vi s-a întâmplat ca o icoană a dvs. să ajungă într-o biserică sau la o casă mare?

- Fiind atipice, picturile mele nu sunt prezente încă şi în bise­rică. În schimb, am avut şansa ca icoanele mele să ajungă la câteva personalităţi ale lumii. Am avut şansa, de pildă, să fiu prietenă cu d-l Amaduzzi, care a fost am­basador al Italiei în România. El mi-a cumpărat 33 de picturi. Pe urmă, d-l Amaduzzi a fost con­silierul lui Oscar Luigi Scalfaro, preşedintele Italiei din anii '90. Odată, domnul Amaduzzi mi-a comandat o pictură cu Maica Domnului. Pe urmă am aflat că i-a făcut-o cadou preşedintelui Scal­faro, care la rândul său i-a dăruit-o Papei Ioan Paul al II-lea. Altă­da­tă, am avut o expoziţie în Spa­nia, unde fusesem invitată de am­ba­sadorul nostru. Mi-a coman­dat o pictură pe sticlă, cu un ar­bore genealogic, o com­poziţie zo­dia­cală. Sunt destule reprezentări ale zodiacului în icoane. Cum spu­­ne Biblia: "Doamne, Tu faci să apa­ră la vremea lor semnele zodia­cului şi scoţi Luceafărul la lu­mină". Şi icoana mea i-a fost dă­ruită reginei Spaniei. Regina a fost foarte încântată şi a pus-o în dor­mitorul său.

- Ultima întrebare este şi cea mai grea. Cum putem pătrunde, când ne rugăm, în interiorul unei icoane? Cum să o facem să se deschidă?

- Când priveşti o icoană, iei contact cu duhul ei. Icoana are duh, are har. Rugându-te fierbinte, sufletul icoanei se uneşte cu sufletul tău. Icoana are şi ea suflet, pentru că e totdeauna vie. Chiar dacă este un mic desen pe sticlă, el are harul lui Dumnezeu, căci este sfinţit în altar. Aşa se explică cum, până şi unele icoane care sunt doar repro­duceri pe hârtie, lipite pe lemn, au lăcrimat. Mi­racolul există întotdeauna. Trebuie numai să baţi la uşa lui şi ţi se va deschide. Icoana este uşa spre Dumnezeu. Trebuie să baţi cu tăria credinţei tale.