SHAUN WILLIAMS - "Sunt un începător, învăţ să cânt ca un copil de lăutar"

În urmă cu zece ani, un tânăr american ate­riza la Bucureşti, fără să ştie o boabă ro­mâneşte şi fără să cunoască pe nimeni aici. Având în buzunar poza de paşaport a străbunicii sale ce emigrase din Ardeal la începutul secolului trecut, el încerca să-şi descopere rude îndepărtate şi să cunoască o ţară nouă, despre care auzise din copilărie. În octombrie trecut, Shaun, devenit între timp etnomuzicolog, s-a întors la Bucureşti. Vor­beşte fluent limba română, cântă la acordeon şi la ţambal, şi-şi pregăteşte lucrarea de doctorat, dedicată muzicii lăutăreşti şi manelelor.

Pe urmele străbunicii Agneta

Nimeni din familia sa nu a fost muzician pro­fe­sionist, doar tatăl său cântase în copilărie la clarinet. Când a crescut, s-a lăsat de muzică, aşa cum avea să o facă şi Shaun, care şi-a amintit că ştie să cânte la clarinet şi la chitară, abia când a ajuns la Uni­ver­sitatea din Michigan. Era interesat de celelalte arte, de pictură, scenografie, însă colegii săi din campus obiş­nuiau să organizeze seri muzicale, în care cân­tau şi ascultau muzica tradiţională a diferitelor po­poare. Biblioteca universităţii avea o colecţie im­pre­sionantă şi, dintre toate muzicile pământului, Shaun s-a simţit foarte atras de cea a Europei de Est. Nu înţelegea cuvintele, contextul, la început nu fă­cea diferenţa între cea bulgărească, sârbească, ro­mâ­nească, dar în curând a devenit o pasiune pentru el. A lăsat clarinetul şi a trecut la acordeon, unul din instrumentele principale din muzica est europeană. "Am găsit de cumpărat un acordeon vechi şi am început să iau lecţii de la un profesor de 94 de ani. Eugen Schumann, un german emigrat demult în America, era un personaj special. Toată viaţa lui, până la final, nu a avut decât această meserie, de profesor de acordeon. A prins anii de glorie ai acordeonului în America, anii '30 '40, '50, când, probabil, să cânţi şi să predai la acordeon era un business înfloritor. Apoi a apărut rock and roll-ul şi copiii n-au mai fost interesaţi de acordeon. De la Eugen am învăţat să cânt polka, val­suri, tango. Acasă ascultam muzică lăutărească şi în­cercam să cânt singur, luându-mă după înregistrări. Orice instrument pare greu la în­ceput, însă în cu­rând cântam în­tr-o formaţie la acordeon, banjo şi clarinet.Am în­ceput să devin in­teresat de ţambal şi am luat lecţii de la Nicolae Feraru, un ţambalist român foarte apre­ciat în Ame­rica, unde a trăit mulţi ani." Shaun îşi dorea să ajungă în România, să ia con­tact direct cu această muzică, să o des­copere altfel decât pe înregistrări, la ea acasă. Prilejul i s-a ivit atunci când a găsit, printre actele familiei, paşaportul străbunicii sale, Agneta Haldenwang, săsoaică plecată din Ardeal în 1920. Străbunica avusese 11 fraţi şi surori. Istoria familiei spune că ea fugise de o căsătorie aranjată. Avea 25 de ani, era pe atunci deja "bătrână" pentru căsătorie, nu a vrut să o facă cu cel pe care-l stabilise fa­mi­lia, aşa că a fugit cu o prietenă în Ame­rica. Fiica lui Agneta, bu­ni­ca lui Shaun, s-a născut în America, iar mama lui Shaun a păstrat mult timp, până în anii '80, o corespondenţă cu rude din România. Corespondenţă sfâr­şită brusc, fără vreo mo­tivaţie. Un prilej bun pentru un tânăr american să pornească într-o ţară îndepărtată, în cău­tarea unor rude necunoscute şi a unor muzici care-l fascinau. "Am plecat din Bucureşti spre Pianu de Jos, unde se aflau ru­dele cu care corespondase ma­ma mai demult. O prietenă a unei prietene locuia în Sebeş. Ea mi-a scris pe o hârtie câteva fraze în limba ro­mână. «Cum ajung la...», «Cine ştie limba ger­ma­nă?». Şi am luat-o pe jos, făcând degeaba auto­stopul, pentru că nu mă lua nimeni, aveam şi părul lung pe atunci. Probabil eram şi un pic nebun să plec aşa, singur, kilometri în­tregi pe jos, în ne­cu­noscut. Dar am ajuns în Pia­nu de Jos, şi o buni­cuţă, care nu ştia nici germană, nici engleză, m-a luat şi m-a dus la singurul sas rămas în sat. De fapt, şi el plecase, însă se întorsese după câţiva ani aco­lo. Eu ştiam germană din familie şi de la şcoală. Sasul acesta cunoştea povestea familiei mele, mi-a po­ves­tit tot, m-a dus la cimitir, singurul loc în care mi-am găsit rudele căutate. A fost o aventură inte­resantă săptămâna aia petrecută în România. Mi-a deschis pofta pentru mai mult."

La ţambal, în costum naţional

Un an mai târziu, Shaun s-a înscris voluntar în cadrul "Corpului Păcii". Nu îţi poţi alege destinaţia, însă el a spus că-şi doreşte foarte mult Europa de Est şi aşa a fost trimis în Ucraina, peste Tisa, în zona Maramureşului de Nord. A predat engleza la o şcoa­lă de acolo, a învăţat limba ucraineană şi s-a îmbibat cu muzica locului. Atât de bine, încât a cântat la ţambal, îmbrăcat în costum naţional, într-un taraf local, cu care a plecat într-un turneu în Ungaria. De multe ori trecea graniţa în Maramureşul românesc, încerca să înveţe limba şi să cunoască şi muzica de aici. În 2010, a făcut un curs la Braşov şi, în curând, avea să vorbească bine româneşte. După cei doi ani de voluntariat, Shaun a cerut să-şi prelungească şederea cu încă doi. Înţelesese că are o misiune. "Contactul cu folclorul mi-a dat ideea de a studia serios această muzică. Litera­tura de specialitate etnomuzicologică legată de Europa de Est este destul de săracă în America. La noi, Tailanda, Africa, America de Sud sunt zone bine acoperite, însă nu şi Europa de Est". A început cursurile la Universitatea din Indiana şi şi-a dat masteratul în muzici tradiţionale din Maramureşul de Nord. Apoi, după ani de umblat prin sate, a simţit nevoia unei schimbări. Muzica urbană din Bucu­reşti, muzica lăutărească şi mane­lele.

"Muzica lăutărească nu va pieri, dar se va transforma"

- Care-i farmecul muzicii lăutăreşti, ce te atra­ge la ea?

- O anumită înţelegere specială a rit­mu­lui. Mă atrage diversitatea de influ­enţe ce se regăsesc aici, ritmuri turceşti, ţigăneşti, mai ales în zona Giurgiu, Bucu­reşti. Este mult mai diversă ca muzica satelor din Maramureşul de Nord. Îmi place să cânt muzică lăută­rească, deşi nu pot spune că o fac bine. Am locuit câteva zile în Clejani, la fa­mi­lia lui Marin Sandu, zis Ţagoi, fiul cele­brului Culai Neacşu, din prima formulă a Tarafului Haiducilor. Are patru băieţi şi două fete, toţi cântă şi, ce-i interesant, în aceeaşi casă se aud stiluri foarte diferite. Ţagoi improvizează foarte mult, nu cântă de două ori la fel un cântec, deşi am studiat arhiva înregistrărilor din anii `40 din Clejani şi, pe atunci, se cântau mult mai multe, erau dansuri ca "poloneza", "germana", "bibilica", feluri de a cânta, de care nu s-a mai auzit nimic.

- Te-ai "infiltrat" uşor în lumea lăutarilor din Bucureşti?

- Nicolae Feraru, de la care am luat lecţii de ţambal, are o familie numeroasă şi mulţi prieteni aici, care m-au introdus în această lume. Încă încerc să-mi fac conexiuni, să cunosc muzicanţi. Învăţ şi eu, ca un copilaş, mă uit la ei, încerc să cânt, până îmi face unul observaţie, "bă, bă, stai aşa!" Faptul că aceşti muzicanţi trăiesc din această meserie, mai ales din nunţi, îi face să se asemene ca fel de a fi, chiar dacă cei din Maramureşul de peste Tisa nu-şi spun lăutari. Sunt, desigur, şi diferenţe. Prin satele din nord, eram, probabil, primul american, poate chiar primul străin care umbla pe acolo şi era interesat de muzica lor. Pentru ei, era o mare plăcere să mă primească şi să-mi cânte, se bucurau că vreau să le cunosc muzica, în condiţiile în care, uneori, nici măcar pe copiii lor nu-i mai interesa să înveţe. Când am ajuns prima oară la Clejani, toată lumea îmi cerea bani, şi mi se pare un lucru normal. Ei au o înţelegere capitalistă asupra muzicii lor. Plătesc pentru lecţii. Nu sunt un om bogat, am o bursă care nu-mi permite să plătesc pentru munca de cercetare şi le explic asta. Îi ajut, la schimb, aşa cum pot. Am lucrat ca editor, pot face un film, aşa că îi ajut cu un filmuleţ de prezentare, de promovare a unui concert.

- Există un viitor pentru muzica lăutărească? Cum vezi asaltul acestei muzici controversate, a manelelor?

- Maneaua există ca gen al muzicii lăutăreşti încă de prin anii '30, '40. Au rămas puţine înre­gis­trări, doar Romica Puceanu, Gabi Luncă şi alţi câţi­va au putut imprima. Abia după 1990, când a dis­părut cenzura, a explodat ca un gen nou, dar nu era deloc nou. Cerinţa mare a făcut să devină un gen de sine stătător, în afara muzicii lăutăreşti. Muzica lăutărească nu va pieri, dar se va schimba, asta e clar. Nu poate rămâne ca acum 50 de ani. Dacă-l în­trebi pe Ţagoi sau pe lăutarii mai bătrâni or să-ţi spună că nu le place orga, nu le plac manelele. În­totdeauna, când au avut loc schimbări, au fost mulţi ce au spus "ce păcat că muzica asta se pierde". Dar nu se pierde, se schimbă, se transformă, e un proces normal.