Moș Gheorghe și căprioara
Aș fi vrut să urcăm mai repede, să ajungem pe unul din vârfurile ce se vedeau în depărtare sau măcar la marginea Vârtoapelor, unde auzisem că peisajul e minunat. Eram sigur că primăvara întinsă peste Munții Orăștiei și peste Șureanu se vede cel mai bine de sus. Dar bătrânelul meu, parcă mai mult ca să îmi facă în ciudă, nu se grăbea deloc. Urca încet, cătinel, ținându-și toporișca cu amândouă mâinile la spate. Și tăcea. Oare înțelesese că porniserăm împreună ca să îmi arate și să îmi spună cum vine primăvara în pădurile dintre munți? O luasem înainte, cu rucsacul în spate și cu aparatul de fotografiat atârnat, când bătrânelul se opri în loc și îmi zise calm: "Domnucule dragă, ia-n stai o țâră. Stai o țârucă, altfel batem drumul dejeaba. Așează-te 'mneata răzimat de fagul ăsta bătrân, și eu mă așez pe cioata asta. Să stăm o țârucă". M-am așezat cu un oftat, convins că ziua e pierdută și că nu voi ajunge la spectacolul primăverii din vârful munților. "Dumneata doar șezi", a mai zis bătrânelul, "și să ții ochii închiși". M-am sprijinit cu spatele de fag și am închis ochii. De îndată ce am pus mâinile pe pământ și am simțit trupul rece, al arborelui, lipit de spatele meu, gândurile și întrebările cu care venisem de acasă și îmi vuiseră în minte tot drumul au început parcă să defileze încet, prin minte. Apoi, tot mai încet, agale, încât puteam să văd fiecare gând în parte mișcându-se fără grabă, exact ca pașii bătrânului. Ușor-ușor, am rămas cu o singură senzație: că fagul acela uriaș de care stăteam lipit respira odată cu mine. Sus, în crengile mele și ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca niște fluierături. Le auzeam până și zborul, dintr-o parte în alta, și în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foșnet neîntrerupt, pentru că firele noi de iarbă împingeau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici și gândăcei umblau încolo și încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârșit palat. Oare ce le stârnea așa? Mireasma pomilor înfloriți, ce urca din vale până aici, sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbere aurie peste pământ? Bătrânelul mă privea acum cu ochi veseli. Moș Gheorghe din Grădiște. Toate astea erau ale lui și mă întreba din priviri ce părere am. Sau, mai degrabă, el făcea parte din toate astea. Era rândul meu să tac.
"Toate încep a mișca primăvara. Viața, în tătă frumusățea ei, aici este. Uite colea, spune și întinde coada toporiștii către o stâncă mare de lângă noi. Stăteam într-o primăvară sprijinit de un fag, cum stai dumneata acum, și am văzut cum vine o căprioară la stânca asta. A râcâit cu copita acolo, s-a uitat, iar a râcâit. S-a culcat și s-a ridicat și iar s-a uitat. «Opa», mi-am dat seama: asta fată! Și iar s-a ridicat și s-a uitat, apoi iar s-a pus. Și numa' odată ce a fătat acolo, între frunzele vechi și iarba nouă. A stat un pic așa, cam la 15 minute, s-a uitat la ied, l-a lins, se vedea că se bucură de el, ca orice mamă. Apoi s-a culcat și l-a făcut și pe al doilea. Și apoi nu cred să fi trecut 20 de minute, s-a ridicat. S-au ridicat și puii. Le tremurau picioarele. Au stat așa un pic și după aia ea a pornit încetișor, și puii, pas cu pas, după ea. În pădure, viața e și frumoasă, și grea. Dacă vrei să trăiești, musai te adaptezi, azi un pic, mâine un pic. Am plâns atunci. Am plâns de bucurie, că Dumnezeu mi-a îngăduit mie să văd asemenea taină. Ăsta e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut eu primăvara în pădurile noastre".
Nea Viorel și porcii mistreți
Cu Viorel Rujoi m-am întâlnit dimineața, devreme, când e cel mai bine să asculți păsările. Nu e mai bătrân decât Moș Gheorghe, însă toată viața a fost pădurar. "E agitație mare la noi, primăvara", spune Rujoi. "În pădure, lupii au deja pui. Urșii au început să umble după mâncare, dar mai mult în jurul bârlogului, ca să nu își lase nici ei puii singuri. Știți, urșii au la început niște pui foarte mici. Cam toate animalele au pui acum și toate se grijesc pentru ei. Și păsările cântă acuma cel mai frumos: unele de bucuria primăverii, altele că s-or întors acasă. Vin unele tocmai din Africa și au grabă să își refacă cuiburile sau să facă altele noi. I-auzi mierla! Cel mai mult îmi place mierla. Ăla ce se aude mai departe e sturz. Mă mir că de-acum cântă, că de obicei el se aude mai târziu. Ăștia care fac cel mai mare scandal sunt pițigoi. Îți trece orice supărare când îi auzi, așa veselie au în ei! Iar ăla ce se aude rar și face așa - louuu, louuu - ăla e porumbelul de scorbură. Înainte vuiau pădurile de ei, acum se aud mai rar. Din cauză că nu s-au mai combătut prădătorii... asta e. Pe vremea mea, se ținea totul sub control...". Rujoi cunoaște toate pădurile, de la Grădiște și până în Șureanu. A lucrat aici încă de pe vremea când exista mocănița și șase sute de muncitori forestieri aveau grijă de zonă. Cele mai dragi locuri îi sunt pădurile virgine, care încep sus, la Poiana Omului, și unde până târziu, în aprilie, sunt costișe întregi cu ghiocei.
Într-o primăvară, Rujoi a fost și a dus niște cai la Schiaua, sus, la o băciță din munte. Pe drumul de întoarcere, a avut parte de una dintre cele mai neobișnuite întâmplări din viața lui.
"Coboram spre o poiană, și eu nu am văzut nimic, nu mi-am dat seama. M-am trezit că am în față o turmă de vreo 30 de mistreți și un veroc... uite atât era de mare! Scroafele erau cu pui și eu am înghețat când am văzut, că primăvara când au purcei sunt foarte periculoase. Nici ei nu m-au simțit, și când m-au văzut, a suflat unu' o dată, și ăi mari au pornit tăți spre pădure și ăi mici tăți s-au pus jos în iarbă. Așa ceva nu am văzut în viața mea! Purceii ăi mici, care unde or fost, în iarbă, acolo, s-or lipit de pământ. Am stat și m-am uitat ca prostu', Doamne, nu mă lăsa! Ăia mari nu se mai auzeau în pădure, și cum stăteam și mă uitam, numa' văd că din toți mistreții, o scroafă iese și vine direct spre mine. S-a oprit așa, la o distanță mică. Eu eram cu pușca pregătită și mă gândeam, Doamne, trăsnească, numa' de nu s-ar da la mine, să nu o împușc. Ne-am uitat unu' la altu' așa, câteva minute. Eu nu mișcam, nici ea nu mișca. N-aveam ce să fac, că poiana era departe, în spatele meu, să zic că fug. Poate că trăgeam o dată în pământ, să o sperii, da' dacă venea spre mine, trebuia să o împușc, că altfel doar nu era să o las să mă rupă. «Du-te în truda ta!», mă gândeam, și ea s-a uitat la mine și eu la ea, vreo 10 minute. După aia, numa' ce s-a întors încet, încet. A mers mai către pădure și se mai oprea și se uita să vadă ce fac. Ce să fac? Stăteam înlemnit. Și acolo, numa' a făcut o dată așa, gros, că era scroafă mare. Goooouuuuup! Dom'le, purcelușii ăia mici, care de unde or fost, culcați prin iarbă de nu-i vedeai, deodată s-au ridicat și direct în jurul ei or mărs. S-or dus în pădure și-apoi să fi auzit acolo bucurie ce era pe ei, cu ceilalți mistreți! No, așa-i primăvara prin pădure!".
Tușa Mia și cerbul
Nu are timp să meargă cu mine să îmi arate minunățiile din pădure. Mi-ar arăta apa ce izvorăște dintre rădăcinile a trei fagi, un loc unde se întâmplă multe, dar acum, că vecinul a venit cu calul și i-a arat grădina, tușa Mia vrea să termine de pus răsadurile în pământ și nu poate pleca nicăieri. Poate însă să îmi povestească ceva din pădurile în care a copilărit. Cu baticul legat în nod, sus, pe creștet, cu privirea la sapă și cu mâinile lucrând fără oprire, tușa Mia mi-a spus: "Asta e ce-am trăit eu, adică adevărat. Buna mea mă trimitea să stau cu vaca într-o poiană. Vaca nu era rea și stătea și păștea, da' buna, ca să poată să își facă treburile, mă trimitea să stau cu vaca. Era primăvară, cam ca pe timpu ăsta. Și m-am dus la Valea Mică, prin pădurea asta din spatele casei. Acolo îi așa, o pădure de arcaț, și după aia, în spate, e o pădurice de aluni cu niște potecuțe mici. Și eu cântam, că mie îmi plăcea să fac cântece după cum îmi veneau în minte. Era liniște și se auzea vaca cum paște iarba, se auzeau bondarii și ancuțele. S-a făcut cald și m-am dus în capătul poieniței să șed mai la umbră. În capăt, acolo, am văzut ceva ce nimeni nu m-a crezut când am zâs. Era un cerb. Mare. Și singur. Stătea și se uita la mine. Adica stătea, și când m-am apropiat a întors capul la mine. Nu mai știu câți ani să fi avut eu, poate cinci, poate șase. Eram prea mică și nu știam că cerbii se sperie. Și m-am dus cătră el. Avea o blană așa, cu niște pete, o frumuseață! Coarne frumoase și ochii mari și negri. Mie îmi zicea buna că dacă vaca nu mă ascultă, să o mângâi între coarne, că ei îi place și se liniștește. Așa am făcut și cu cerbul. M-am dus la el și l-am mângâiat între coarne și pe spate. El a stat liniștit. Apoi a mai stat un pic și a plecat. Da' nu a fugit, a plecat încet, pe o cărăruie, înspre păduricea de aluni. Nu mi-a fost frică deloc. Atunci nu îți era frică ca acum, parcă toate erau împreună altfel. Și după aia, am luat vaca și am dus-o acasă. I-am spus la buna: «Să vezi, am pus mâna pe o capră mare, cu coarne mari». «Ăla era cerb, tu», a zis buna. Ea m-a crezut. Numa' ea m-a crezut, că după aia, am mai zis și la alții și or râs și or zâs că poate că am visat. Dumneata mă crezi?", mă întrebă pieziș tușa Mia, sprijinită în sapă.
Cantina din pădure
Dacă cutreieri munții primăvara, n-ai cum să nu te întâlnești și cu cei care au grijă de ei. De obicei, au limbaj tehnic, sec, nu cred în duhurile pădurii și orice întrebare romantică ai pune, îți răspund strict la obiect. Totuși, silvicultorii știu cel mai bine ce se întâmplă în munte, primăvara.
Domnul Oproiu, șeful Ocolului Silvic Grădiște, îmi explică: "Primăvara, primele înverzesc sălciile. Apoi mestecenii, alunii și fagul. Molidul intră ultimul în vegetație. Anemonele sau floarea-Paștelui și leurda apar acum. Unele plante și unele flori sunt prietene doar cu anumiți arbori, și din cauza asta, cresc în anumite zone ale pădurii. Unele apar în păduri de foioase sau rășinoase. În pădurile de molid apare măcrișul-iepuresc, iar în pădurile de fag, pe la o mie de metri altitudine, avem luzula, o iarbă cu frunza mai lată. Sunt și în pădure prietenii între plante, așa cum sunt între oameni. Acum toate se bucură din nou de viață: și insectele care ies de sub câte o frunză sau dintr-o crăpătură a scoarței de copac, și păsările, și mamiferele, care după perioada de împerechere din timpul iernii, acum nasc. Până și peștii încep să umble în sus și în jos pe râu. Dacă în timpul iernii și-au găsit un loc cu ape cât mai adânci ca să nu înghețe, și și-au redus activitatea strict la supraviețuire, în perioada asta, e timpul să revină la viață. Pentru noi e o perioadă aglomerată. Trebuie să ducem mâncare pentru animalele care încă o duc greu. Urșii se mai descurcă, mai găsesc prin malul unui râu câte un cuib de larve, mănâncă și din primele ierburi apărute, însă pentru mistreț sau căprior, de exemplu, încă e dificil, mai ales dacă au și pui. Până nu apar primele fructe, viața e grea în pădure. Așa că punem mâncarea în rucsacuri și urcăm cu ea pe munte, acolo unde e nevoie. Tot acum avem perioada de plantări de arbori, pentru că atâta vreme cât exploatăm pădurea, trebuie să o ajutăm să se regenereze. Și tot acum facem recensământul animalelor, ca să știm cu ce plecăm la drum în noul an".
Un fluture
Primăvara, în pădure, cerul este de-un verde translucid. Verde-gălbui, verde profund, verde-luminos, aproape alb. Mă plimb ca într-un uriaș smarald. Orice plantă aș atinge, simt în ea fragilitatea începutului. Pe orice scoarță de copac îmi lipesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pământului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine pasăre și se avântă înspre cerul verde. Chiar și cetățile dacice, ascunse printre arborii seculari din apropiere, împart cu pădurea același cer. Apele sunt repezi și reci. Pe creste sunt încă zăpezi ce strălucesc ca niște oglinzi. Ciobanii sunt cu oile încă în sat. Vor urca și ei, odată cu iarba, către vârfuri. Deocamdată își duc turmele prin margini de păduri, prin fânețele de lângă grădinile oamenilor. Acolo unde pământul este arat și semănat, valuri de aburi se ridică rostogolindu-se greu, adunându-se dimineața în cețuri pe deasupra pădurilor.
Când țipă vulturelul
Grecu Sofron, la cei aproape 90 de ani ai săi, nu a plecat cu oile la munte, dar nici răbdare nu mai are să stea în casă sau în curte. O pornește cu un băț peste costișe, se duce în păduri și iar se întoarce, pare că are ceva de găsit printre cleanțuri. Oamenii din sat știu că așa face în fiecare an: până pleacă cu oile, nu mai are răbdare și nu-i mai ajunge nimic. L-am întrebat și pe el care sunt semnele că primăvara e venită cu adevărat în pădure. "Sămne? Sămne îs multe și la tăt pasu'. Te-anunță primăvara că vine. Unii se iau că după cum dă salca. Alții se uită în pământ, la furnici, și alții la ceriu, după vulturel, când țipă. Eu tăt cu oile vorbesc. Într-un fel se agită când naște lupoaica în scorbura ei, altfel se agită când iese ursu' din bârlog. Și când începe să dea iarba, numa' că nu mă roagă cu vorbe să merem mai repede, să urcăm pe munte, unde le place lor... da' și mie. Atâta aștept. Numa' să pornesc, că acolo e viața adevărată! Când dă verdeața în tăte, io să apuc să crestez un măstacăn și să beau din seva lui, ș-apăi știu că în anul ăla, nimic nu mă poate atinje. Altă bucurie mai mare nu mai am la vârsta mea. Și-i mulțămesc la Dumnezău că El a înviat, și păntru asta tăte înviază - și pomu', și animalu', și omu', și firu' de iarbă."
Într-adevăr, pe Valea Sargeției, toate au renăscut, de la Costești până spre Grădiște și Târsa și Luncani. O picătură de bucurie a căzut parcă din cer, și toate s-au împodobit în verde și alb, în parfum de flori și în triluri de păsări. Îmbătat de viață, un fluture zboară din floare în floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta. Ne salutăm, și fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum știe de primăvară.