Un izvor de lumină în Bucureşti - Părintele CIPRIAN de la Sihăstria

- A fost învăţăcelul lui Ilie Cleopa, şi de când patriarhul Daniel l-a chemat să slujească la bisericuţa de lemn din curtea Catedralei Neamului, râuri nesfârşite de credincioşi şi-au aflat curăţirea sufletului la el -

"Un om sfânt. Un înţelept"

De zece ore, o biserică plină de credin­cioşi aşteaptă un om. Două sute de creş­tini scufundaţi în tăcere. Stau aşezaţi într-un şir care se întinde de la intrare, până în par­tea stângă a altarului. O tihnă luminoasă îi stăpâ­neşte. Oameni senini, fru­moşi. Nimeni nu-şi ţine rân­dul, nimeni nu pare nerăb­dător. Stau în picioare, cu privirea spre catapeteasmă, ca la o liturghie nevăzută. Din când în când, ies din rând şi se duc să se închine la marea icoană fă­cătoare de minuni a Maicii Dom­nului ori la racla cu moaştele Sfân­tului Ioan Gură de Aur... De peste zece ore aşteaptă. Din zorii zilei s-au adunat în curtea acestui paraclis de la "poa­lele" uriaşei Cate­drale a Neamului, ce se înalţă ne­gu­roasă în spa­tele lui. Au la ei apă, puţină mâncare de post. Afară stau pe bănci, schimbă câteva vorbe, bu­cu­rându-se de dulceaţa soa­relui primăvăratic. Mulţi se cunosc de ani de zile. Au parcă o limbă a lor, de fa­milie, mare şi ve­che. Şi, în mod ciudat, aproape nimeni nu se-ntrea­bă când va veni duhovnicul pe care-l aşteaptă. Nici nu se ştie sigur dacă va mai veni. Dacă-i întreb, zâmbesc şi zic să am răbdare. Că toate au rostul lor. Că sigur părintele are treburi mai importante, dacă încă nu s-a ivit. Apoi aşteaptă mai departe în tăcere.
E joi, zi fără slujbă. Părintele Ciprian avea să vină abia pe la zece seara. L-am aşteptat şi eu, prin­tre creştinii adunaţi în această "casă a liniştii" din mijlocul Bucureştiului, ale cărei uşi nu se-nchid de­cât vreo trei-patru ore, noaptea. Un Paraclis în care, zice-se, s-au întâmplat minuni. Singurul sfânt lăcaş al capitalei ce are ca hram "Învierea Dom­nului".
Am încercat să intru în vorbă cu câţiva dintre oamenii care aşteptau, dar foarte greu scoţi ceva de la ei. Despre necazurile ce i-au legat de acest para­clis şi de părintele care, zic mulţi, le-a schimbat viaţa. "Prima oară când m-a văzut, mi-a spus că am trei copii şi a zis numele băieţilor mei!... Ce vreţi mai mult?", îmi spune o femeie tânără şi fru­moasă, pe nume Luana. "Un om sfânt. Un înţelept. Văzător în duh". "După atâta rugăciune şi nevoin­ţă, ajunge să-ţi poată citi gândurile. Doar se uită la tine şi ştie totul..." Oamenii cu care vorbesc în­cearcă parcă să mă prevină, să fiu pregătit. Mulţi nu-şi dau numele întreg, nici detalii despre expe­rienţa lor mistică. Deşi aveam să aflu mai târziu, aproape fiecare păstrează în inimă câte o întâmplare care l-a salvat. Vinde­cări, do­rinţe împlinite. Sau doar un simplu cuvânt care le-a schimbat destinul.

Ucenicul părintelui Cleopa

Nici n-am băgat de seamă când a intrat, pe uşile larg deschise ale bisericii, prin care se vedea un cer de aprilie plin de stele. Un freamăt prelung a des­picat mulţi­mea tăcută, care-l lăsa să treacă, îmbră­ţişân­du-i totodată veşmintele, în mergerea sa spre altar... O bucurie luminoasă se împrăştie pe chipurile cre­din­cioşilor, care izbu­tesc să sărute marea cruce de lemn din mâna părin­te­lui!... Au lacrimi în ochi, se străduie să-l atingă, câ­teva femei se apleacă şi-i sărută faldurile veşmântu­lui. Abia după vreo cinci mi­nute reuşesc şi eu să îl văd mai limpede. Un călu­găr înalt, puternic, cu o ira­diere birui­toare, care îi îm­blân­­zeşte chipul ars, încă, de vânturile Sihăs­triei, mâ­năstirea în care a vie­ţuit în­con­tinuu două­zeci şi trei de ani, înainte de-a fi adus în Bucu­reşti. Dar, mai pre­sus de toate, m-am lăsat cu­cerit de zâm­betul său. Un fel de-a zâm­bi "cu ochii", parcă mereu înlăcri­maţi de bu­curie, cu o dragoste ce are forţa de a mag­ne­tiza mulţimi de oa­meni. O afec­ţiune pe care o simţi doar pri­vindu-l, un fel mi­nu­nat de a se dărui tutu­ror. "Un om bun", mi-am spus. "Un om bun fără limite..." Aşa mi s-a înfăţişat, în cea dintâi noap­te, părin­tele arhimandrit Ci­prian Gră­dinaru, cel mai de seamă ucenic în viaţă al marelui Ilie Cleopa.

Scaunul roşu

N-am îndrăznit să-l abordez atunci, să mă bag în faţă. Mi-a fost jenă de oamenii care aşteptaseră aproape o zi întreagă, pentru a sta un singur minut cu părintele. Am venit a doua zi dimineaţă, gân­dind că voi fi printre primii. Dar şirul aşteptării la spove­danie era deja format. Bucureşteni, şi mulţi oameni veniţi de departe. N-aveam de unde să ştiu că aşa e în fiecare zi: necontenit curg alţi şi alţi credincioşi. Mă hotărăsc să stau la rând, împreună cu ei. E singura cale de-a încerca să mă apro­pii de el şi să-i solicit un interviu, pentru că foarte rar acordă interviuri cuiva din afara Bisericii. Scaunul său roşu, de spo­vedanie, e-n stânga altarului, lângă o măsuţă rotundă, pe care se află câteva flori, o carte de rugăciuni şi-o candelă ce arde mereu, între două icoane. Credin­cioşii îngenunchează pe rând la picioarele lui, iar preotul se apleacă asupră-le, ascul­tându-i atent, cu toată fiinţa parcă... Doar din când în când îşi ridică privirea, ochii aceia înguşti şi prelungi, parcă mereu licărind de lacrimi, încer­când să cuprindă cu ei întreaga mulţime de creştini care aşteaptă. Şi-atunci, se petrece ceva, ca un fel de transfigurare, de parc-ar putea să privească în sufle­tele fiecărui om din biserică, după care şop­teşte la urechea celui îngenuncheat, cu luare amin­te, cuvân­tul potrivit pe care-l aşteaptă, "cuvântul bun", care poate schimba existenţa. Iar omul îi sărută mâna şi crucea, apoi se ridică parcă plutind, cu un zâmbet de fericire pe chip, îndreptându-se spre ieşire.

Cititor în gânduri

Niciun credincios n-apucă să stea în faţa părin­telui mai mult de patru-cinci minute. S-au învăţat să-şi adu­ne necazurile în cu­vin­te puţine, să spună pe scurt păcatul care-i chinuie în prezent. Nici nu-ţi dai seama când trece timpul, ob­servându-l pe acest neobosit călugăr. Poa­te şi din cauza pro­priilor tale emoţii. Ieşi din timp, din lume, contemplând mis­te­rio­sul secret al spo­ve­daniei, comunicarea asta profundă între un povăţuitor şi fiul său duhovni­cesc. Se şop­tesc lucruri tari, pă­ca­te grele, de viaţă şi de moarte. Nicio şoap­tă nu răzbate până la tine şi totuşi simţi. Nu-ţi poţi dezlipi privirea de chipul preotului şi de felul cum îl "preschimbă" pe om, cu blajinătatea vorbei sale. Toată lumea se uită la el. Uiţi de tine. Ai putea fi oriunde, în orice mânăstire din vârf de munte, nu într-un paraclis ca acesta, de la răscrucea a două zgomotoase bulevarde bucureş­tene, peste drum de opulentul hotel Marriott. Toc­mai aici a fost adus părintele Ciprian, în urmă cu şase ani, de la Sihăs­tria. La uşa chiliei sale din munţii Neamţului era aceeaşi mulţime de oameni ca aici. Ascult toate astea, din poveştile credincioşilor şi mă apropii tot mai mult de altar, împreună cu ei. Oa­menii încep să fie mai deschişi, văzându-mă în rând cu ei, dar timorat şi neştiutor. Majoritatea zic că îl ştiu de mulţi ani, încă de când era la Sihăstria, că unii, efectiv, "n-ar putea trăi" fără acest sfătuitor. O reîntâlnesc pe Luana, femeia căreia părintele i-a spus că are trei copii, fără s-o fi văzut vreodată. În­cerc să-nţeleg... cum se poate? "Mi-a zis că trebuie să-l uit pe soţul de care mă despărţisem fiindcă mă înşela, şi să-l iau pe bărbatul cu care sunt acum, căci e un om bun", zice Luana, şi pe chipul ei îm­brobodit se prelinge o lacrimă. "Nu puteam să cred. Nu puteam să cred că mai pot fi fericită. De unde ştia c-aveam trei copii? De unde ştia de aceşti bărbaţi? Eram disperată, în grea cumpănă. De aceea venisem la părintele, ca să-l întreb... E o lu­crare mare, tainică, aici!... Îţi citeşte gândurile. Simte, fiindcă are dragoste, suflet deschis pentru a asculta. Din dragoste pentru oameni, pleacă harul. Aşa cred. S-ajungi să nu mai trăieşti pentru tine, ci doar pentru ceilalţi... Aşa e părintele nos­tru."
Mă las purtat de oameni ca-ntr-un vis. Sunt mulţi care spun că, într-adevăr, preotul acesta citeşte gândurile... Nici nu mai pun întrebări, doar ascult: Maria, o femeie în vârstă de cincizeci de ani, povesteşte cum duhovnicul i-a profeţit că se va împăca cu soţul care voise să o omoare. I-a zis asta, când a venit pentru prima dată aici, într-o zi de aprilie, a anului 2014: "N-ai ce face, bărbatul ăsta e soarta ta..." Iar fostul soţ s-a întors singur la dânsa, căindu-se, după 10 ani. La fel Andreea, fata cu voal albastru, pe care aveam s-o văd apoi în biserică, încă trei zile la rând, de dimineaţă până seară. Foarte frumoasă, cu părul lung şi şaten, mai mereu îngenuncheată, în partea cealaltă a catapetes­mei. A venit aici acum câţi­va ani, mai mult de curiozitate, fiindcă îi spuseseră părinţii de preotul Ciprian. Când a ajuns la el, nici nu ştia ce să mărtu­risească. I-a spus însă duhovnicul ce necaz avea. Era una din marile trau­me ale vieţii ei, pe care An­dreea se stră­duise de atâta vreme să o ţină ascun­să. De atunci, vine aici zilnic.

Puterea rugăciunii

"Un doctor de suflete", aşa e numit părintele Ciprian, deşi prin puterea rugăciunilor sale, a reuşit să tămădu­iască şi boli trupeşti. N-ai cum să nu-l crezi, de pildă, pe domnul Ghiţă, care mi-l prezintă pe cel de-al treilea copil al său: până acum câţiva ani, băiatul fusese total mut. Doctorii nu mai aveau soluţii. Chiar din primele zile când au venit la părintele Ciprian, prin ru­gă­ciune multă, şi-a recăpătat vorbirea. Este emoţionant să-l auzi pe-acest ado­lescent de 14 ani, un as la învăţătură, povestind atât de fluent despre expe­rienţa care i-a schimbat destinul. "Da, părintele chiar ştie uneori ce gân­deşti", zice. "Fiindcă dânsul posteşte, se nevoieşte mult, reuşeşte să se iden­tifice cumva cu alţii. Se depersona­lizează, intră în sufletul lor. Şi, cumva, el vorbeşte cu gân­durile tale, pe care n-ai curaj să le spui..." Familia băiatu­lui îl ştie pe părintele Ciprian încă de când era duhovnic la Sihăstria. După această vindecare, nu s-au mai putut des­părţi de el. Tatăl lucrează în Ministerul Justiţiei. A­proape în fiecare seară îl vezi îngenuncheat între ceilalţi creştini, împre­ună cu soţia şi cei trei copii. Toţi cinci sobri, tăcuţi. Îmbrăcaţi frumos, fără să iasă în evidenţă. Ca o simplă familie creştină.
Nici nu mai ştiu de când mă aflu în bise­rică, aşteptând. De patru ore? De cinci?... Sunt foarte aproape, la doar câţiva metri. Aşa cum e, încăr­cat de po­veş­tile credin­cioşilor, părintele Ci­prian capătă-n ochii mei puteri nelumeşti. Sunt foarte emoţionat când îngenunchez şi eu înaintea lui. Glasul îmi tremură, încer­când să-i zic pentru ce am venit. Preotul îmi ia mâna într-a lui: "Pentru lucrul pe care-l doriţi ne trebuie măcar o jumătate de oră, nu?... Uita­ţi-vă câţi oameni sunt. Îndată începem Sfântul Maslu şi vor veni mai mulţi. Haideţi mâine dimi­neaţă la şapte. Iertaţi-mă..." Şi-mi strânge mâna cu atâta blajinătate, privindu-mă în ochi, cu zâm­betul acela parcă plin de lacrimi, cerându-şi iertare în faţa mea, păcătosul. Da, voi veni mâine. Şi poi­mâine, dacă va fi nevoie. Da, ar fi chiar bine să mai vin. Pentru mine.

6.000 de kilometri pentru o binecuvântare

Sâmbătă. Abia la miezul nopţii, în această a treia zi, aveam să fac interviul. Venisem de la şapte dimi­neaţă, dar Dumnezeu tot n-a vrut. Lume la fel de multă, din zori. Apoi părintele a fost chemat la Preafericitul Daniel, căruia îi este unul dintre cei mai apropiaţi sfătuitori. De-aceea l-a adus Patriarhul aici - să pună duhovnic bun, la temelia ridicării Catedralei Neamului. Stau iarăşi în biserică, printre pelerini, şi parcă nu-mi mai vine să plec. E atât de frumos paraclisul ăsta, copie-n miniatură a bisericii din Sihăstria... Curat, luminos, cu sfinţi prelungi pe pereţii albi precum laptele. Şi grădina înflorită, cu iarba tunsă mărunt, care îl înconjoară... Am devenit şi eu puţin "de-al locului", după atâta vre­me de aş­tep­tare. Înţeleg că acum, la sfârşitul Pos­tului Mare, rugăciunile şi dezlegările părintelui au cea mai mare putere. Acum se petrec şi cele mai multe vindecări, îmi zice şoptit Tudor Olimpia, o doamnă blondă şi elegantă, ca de pe coperţile re­vis­telor de modă. "Am cunoscut personal două fe­mei care s-au vindecat de cancer aici, prin rugă­ciuni, în Săptămâna Mare. Părintele nostru e un om sfânt. Tămăduieşte fiindcă are dragoste. Între­baţi-l, să vă spună despre puterea de vindecare a postului, a curăţiei trupeşti. Nu în­tâmplător, biserica noastră e prăz­nuită de Înviere. Aici, într-adevăr, au fost înviaţi oameni!...". Toţi fiii săi duhovniceşti vin acum, la sfâr­şitul Postului Mare, să se spove­deas­că, înainte de Învie­re. N-ar pu­tea concepe Paştele altfel. M-a im­presionat în mod special un mara­mureşean pe nume Emil Morar, sosit din Madrid, doar cu hainele de pe el, ca să-şi vadă duhovnicul. Lu­crează acolo ca agent de pază la un patron şi câştigă bani puţini. Şi-a luat bilet de avion, doar pentru o singură zi. A ajuns de dimineaţă, s-a primenit puţin în aeroport şi-a por­nit direct spre biserică. Peste 6.000 de km într-o zi, ca să-l vadă pe pă­rintele Ciprian. Nici acasă nu va ajunge, în satul lui de lângă Baia Mare. La ora 20 are avion înapoi. Dar zâmbeşte fericit. "Îs bucuros că am apucat să-l văd, să-l salut. Pă­rintele mă cunoaşte încă de la Sihăstria. E de mulţi ani duhovnicul meu. Ştia c-o să vin, i-am zis la tele­fon. Dacă o fi să mă cheme, bine. Dacă n-ajung, că-s mulţi înaintea mea, o să merg la el şi o să-i spun că plec şi doar să mă binecuvinteze. Şi tot îs mulţumit. Nu se putea să mă prindă Paştile între străini, fără să-l văd pe părintele meu...".
Cam pe la ora 18 a ajuns în faţa duhovnicului. Nicio umbră de griji nu se vedea pe chipul său zâm­bitor. Plecând spre aeroport, Emil Morar parcă înti­nerise.


Părintele Ciprian GRĂDINARU

"Niciodată nu e prea târziu pentru Înviere"

Duminică, ora 00.40. De când sunt reporter, niciodată n-am început un interviu la ase­menea oră. Mai ales cu un preot. Suntem într-o că­suţă din curtea Paraclisului, doar noi doi, faţă în faţă. Trei zile întregi am stat, aşteptând clipa asta. Îi spun că, probabil, e obosit, dar duhovnicul mă măsoară atent cu ochii lui înguşti, c-un fel de îngă­du­inţă faţă de stângăciile mele. Nu este obosit. Nu se joacă cu vorbele, nu încearcă să te cucerească sau să te domine. Zice doar ce ştie, c-o simplitate tih­nită şi fermă, ca şi cum vorbele i-ar fi fost "trans­mise" din altă parte.

- Părinte Ci­prian, vin de două zile la bise­rica în care slu­jiţi şi am văzut cu uimire puho­iul de oameni care vin să se spo­ve­dească. Cum re­u­şiţi să-i ascul­taţi pe toţi?

- Ce să fac, n-am inimă să-i las. Stau mereu până la ultimul creştin. Une­ori, mă prinde răsăritul soarelui în biserică. Nu-ncerc decât să-mi fac dato­ria de duhovnic. Ascultarea ce mi s-a dat... Menirea pentru care am fost ales... Încerc să pri­vesc fiecare om care urmează ca şi cum ar fi cel dintâi. Ca şi cum n-aş fi avut alţi o sută înaintea lui. De şase ani de zile, mulţimile de pele­rini nu s-au oprit. Sute de mii de oameni. De ce vin? Este un lu­cru pe care nici eu nu pot să mi-l explic. Mă bucură că majo­ritatea sunt tineri, oa­meni deschişi, educaţi, care vor să îşi afle calea. O întoarcere a tinerilor spre credinţă... În fiecare zi văd în biserică şi câte 20-30 de chipuri noi. Nu ştiu. Dacă omul simte că ai dragoste, că-l asculţi, că vrei să-l ajuţi cu toate puterile tale, el vine. Aşa sunt eu, de copil: îmi sunt foarte dragi oamenii. Îi iubesc pe toţi, aşa cum sunt. Nu ştiu, pe mine mă doare aproa­pe "fi­zic" să aud necazurile oamenilor. Mă simt parcă vinovat pentru fiecare suferinţă. Aş vrea să le iau asupra mea, să mă doară pe mine, nu pe ei. Ca du­hov­nic, am de-a face cu universul uman, ce are di­mensiuni nebă­nuite. E poate cel mai frumos lucru pe lumea asta, să ajungi să sensibilizezi sufle­tul unui om. Să-l ajuţi să găsească un dram de spe­ranţă, de linişte sufle­tească. Liniştea sufletului, sensul unei vieţi sunt daruri pe care nu le poţi nici co­manda, nici pro­grama, nici susţine, ca om. Sin­gur nu se poate. Ni­meni nu se poate mântui fără spo­­vedanie.

- Spovedania presupune iubire?

- Doar aşa se pot urni sufletele. Iubirea n-are hotar. Ea se transmite şi la mii de kilometri. E greu, cere jertfă. Duhovnicul e un "chirurg de suflete", pentru că intră în sufletul omului ca ni­meni altul. E mai uşor să muţi munţii din loc, decât să clinteşti ceva din sufletul unui om. Ve­chile obiş­nuiţe, vi­ciile, scara de valori... Eu vreau doar să îi ajut. Pe toţi! Să plece bucuroşi din biserică, cu speranţa că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, ne ajută pe toţi. Şi ne cercetează pe fie­care nu pentru realiză­rile noastre, ci pe fiecare după iubirea sa...

- Veniţi din liniştea Sihăstriei în larma uci­gătoare a Bucureştiului. Cum v-aţi acomodat?

- Eram sigur c-o să-mi puneţi între­ba­rea aceas­ta. M-am acomodat cu Bucu­reştiul pen­tru că nu-l cu­nosc, pentru că mai tot timpul mi-l petrec în bi­se­­rică. În plus, Preafericitul a îngăduit ca, dintr-o lună, o săptămână să mă pot întoarce la Sihăstria. Acolo, în munţi, e locul meu de suflet, un­de mă în­carc duhovniceşte. E locul unde eu am trăit prin­tre sfinţi.

- Într-o înregistrare TV din anul 1998, de la înmormântarea marelui Ilie Cleopa, apăreţi şi sfinţia voastră în câteva secvenţe memorabile. Povestea spune că îl spovedeaţi şi pe "sfântul Moldovei", în anii de dina­in­tea morţii lui...

- Da, părin­tele mă chema în chilie, la pa­tul lui. La mine se spovedea. I-am fost uce­nic. A fost lu­mina sufletului meu. Eram năs­cuţi în sate ve­cine, Hlipiceni şi Suliţa, în păr­ţile Botoşaniu­lui, undeva a­proa­pe de gra­niţă. Părintele avea mul­te cu­noştinţe din sa­tul meu, asta a creat de la început, aşa, o legătură între noi. Ţin minte ziua când am intrat pe poarta mânăstirii şi l-am văzut. Era atât de blând, foarte sensibil, milos... Nu-mi puteam lua ochii de la el, cum stătea în pridvorul chiliei şi ne vorbea. Nu mai văzusem niciodată asemenea om. Când ţinea pre­dicile, la un moment dat se întrerupea şi spunea: "Tare-mi sun­teţi dragi. Cum vă văd pe toţi aici, în faţa mea, tot aşa să ne vedem cu toţii şi în Rai...". Şi-ncepea aşa, să zâmbească şi să plângă de bucu­rie, pri­vin­du-ne pe toţi: "Tare-mi sunteţi dragi...". Părintele Cleopa, care-a stat atâţia ani pustnic prin păduri, în posturi neîntrerupte, gustase din bucuria duhov­nicească a rugăciunii, din lumina iubirii lui Dumnezeu. Asta contează foarte mult: să ai nădej­dea mântuirii încă din viaţa aceasta! Con­tează enorm! Să simţi bucu­ria prezenţei lui Dum­nezeu în sufletul tău. Că Dum­nezeu te iubeşte şi nu te pără­seşte. Părintele Cleopa a avut mereu un com­porta­ment aşa... cu multă dra­goste pentru credin­cioşi. Pe toţi i-a iubit. De asta a fost iubit, c-a iubit. Un om, când iubeşte, este iubit. Asta e totul.

*

Apoi, viaţa părintelui Ciprian a curs simplu. Ca o lumină lină, fără îndoieli şi întoarceri. N-a mai părăsit mânăs­tirea. După moartea luminătorului său, a rămas la Sihăstria încă 13 ani, con­ti­nuând lucrarea acestuia, che­mând cu harul său mii de creş­tini la uşa chiliei din munţi. Abia acum înţeleg de ce i se zice "Un al doilea Cleo­pa". Un duhovnic al dra­gostei, al spe­ranţei. A ur­cat treptele monahale într-un timp-re­cord, hirotonit de însuşi Patriarhul Daniel: diacon, preot duhov­nic, protosinghel, arhiman­drit... Apoi a fost trimis în Bu­cureşti, cu ascultare. A ridicat Para­clisul într-un alt timp-re­cord: 60 de zile! Oamenii l-au urmat şi s-au mobi­lizat, mun­cind zi şi noapte. Şi la trei dimineaţa erau pe schele. Biserica va fi prăz­nuită chiar acum, în noaptea Învierii.

*

"E învierea Domnului, dar şi Învierea neamului românesc! Cu multă bucurie în suflet spun asta. Veniţi aici în noaptea de Paşte. Va fi cu adevărat lumină!..."

- Părinte Ciprian, credeţi neclintit în învierea spirituală a românilor. Cum se va produce, atâta vreme cât generaţia marilor duhovnici, precum părinţii Cleopa, Pârvu, Boca şi Papacioc, s-a stins. Se vor naşte alţii care să-i egaleze?

- Să nu judecăm noi asemenea lucruri. Doar Dum­nezeu ştie câţi aleşi are peste tot, pe care nici nu-i cunoaştem. Nu-i asta grija noastră. Grija noas­tră e să ne rugăm, să ne spovedim curat, să ne păs­trăm mereu conştiinţa curată în faţa lui Dumnezeu şi-a propriei persoane. Să ne luptăm să nu pierdem Raiul! Că dac-am pierdut Raiul, am pierdut totul!...

- Credincioşii cu care am vorbit în biserică spun cu tărie că însuşi sfinţia voastră aţi fi unul dintre aceşti "aleşi".

Părintele Ciprian nu răspunde. E prima oară când chiar se încruntă puţin, scrutându-mă cu ochii săi ce-ţi intră până-n adâncul sufletului.
- Ce să fac, gura lumii n-o poţi opri. E în duhul ortodoxiei, că duhovnicul e o persoană care se ale­ge, nu se impune. Fiecare este liber să-şi aleagă du­hovnicul acolo unde sufletul său se linişteşte. Sigur că trebuie să simt omul din faţa mea. Să-l las pe Dum­nezeu să lucreze prin mine. Fiindcă respon­sabilitatea unui duhovnic în viaţa unui om este imen­să. La români, mentalitatea e strictă: când eşti bolnav, mergi la medic, când eşti necăjit, la preot. Sfatul duhovnicului e deseori crucial în viaţa unui om. Mai ales dacă e rănit. De aceea, trebuie să fii foarte responsabil, critic, chiar pragmatic, în răs­pun­sul pe care i-l dai. Pentru că tu eşti o lumină pentru el, un model. El vede în tine un model, nu pentru cât de deştept sau cult eşti, ci fiindcă eşti un ales al lui Dumnezeu şi o cale în viaţă. Se-ntâmplă o lucrare tainică, pe care nici eu n-o pot pătrunde raţional. Ca duhovnic, trebuie să fii foarte atent cu pă­catul fiecăruia. Sunt multe nuanţe... E vorba de conştiinţa unui om, care ştie deja totul. Conştiinţa e glasul lui Dumnezeu din fiecare dintre noi. Con­ştiinţa nu ne minte, nu greşeşte drumul. De aceea, cea mai grea întâlnire pe lumea asta e întâlnirea cu propria noastră persoană. Nu cu altcineva din viaţă. Conştiinţa ne spune exact cât de aproape sau de­parte suntem de Dumnezeu. În termeni duhovni­ceşti, metaforic, ea este numită "viermele neador­mit". Pentru că, atunci când te mustră conştiinţa, niciun canon nu-ţi mai trebuie! Am întâlnit foarte des, la spovedanie, asemenea persoane, pe care le-a mustrat conştiinţa. Ei zic: "Părinte, n-am mai putut rezista!... Nu-mi mai dă pace, nu mai pot dormi. Mor!...". Când începe să te mustre conştiinţa, s-a dus cu liniştea şi fericirea. Ai terminat-o cu toate! Mai devreme sau mai târziu, această zi va veni. Dacă la tinereţe ai alte dorinţe, alte căutări, altă scară de valori şi nu bagi de seamă, la bătrâneţe mus­trarea de conştiinţă va veni, pentru ceea ce ai făcut. Marea majoritate a celor care vin la spove­da­nie mai spre bătrâneţe îmi spun acelaşi lucru: că nu regretă nimic mai mult în viaţă decât timpul pe­trecut fără Dumnezeu. Când ajungi să te mustre con­ştiinţa, singur nu te poţi ajuta. S-a terminat! N-ai cum, fără un duhovnic. Un duhovnic apare în viaţa ta ca o lumină, încercând să îţi arate un drum. Să-ţi arate că niciodată nu e prea târziu. Niciodată nu e prea târziu pentru Înviere!...