Preasfinţitul MACARIE DRĂGOI - "Numai lumina care izvorăşte din mormântul Învierii poate să topească gheaţa Nordului"

Poveştile unui preot născut la ţară şi ajuns episcop al Nordului Europei

Pădurile cântătoare

Aveau, în fiecare noapte de Paşte, un ritual numai al lor. Opreau pe drum, în mijlocul codrilor Ţibleşului, întotdeauna în acelaşi loc. Nu spuneau nimic, doar ascultau într-o tăcere limpede, preot şi credincioşi. Şi în tăcerea aceea se revărsa asupra lor marele imn pe care făptura toată îl aduce ridicării din morţi a Domnului nostru, Iisus Hristos. "Ne opream la răstignirea de la Joampe (răstigniri, aşa le spune la noi troiţelor), un loc din inima pădurii, şi ascultam. Natura fremăta de bucurie! În fiecare an de Înviere, pădurea era toată un cân­tec. Toată un cântec! Aşa minunat cum cântau păsărelele în noap­tea Paştilor, nu mai cântau în nicio noap­te a anu­lui. Simţeam atunci, în co­drii aceia ţi­bleşeni, că nicicând nu mai este o aşa comuniune cu toată creaţia, ca în noap­tea sfântă. Din ne­fe­ricire, parcă as­tăzi nu mai înţele­gem lucrurile aces­tea, legătura între­gii firi cu Dumne­zeu, dar atunci, când ne o­pream să ascultăm, ştiu că pă­rintele Teodor Mu­reşan ne spu­nea: «A început litur­ghia cosmică a Paştilor!». Copil fiind, nu price­peam foarte bine ce voia să ne spună, dar tot părin­tele ne învăţa că orice liturghie în­cepe cu aratul şi semănatul, pentru că atunci se pune în ţărână bobul de grâu, care creşte încălzit de soare şi hrănit de pământ, rodeşte mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic, este secerat, măcinat, frământat şi făcut pâine, care se preface la final, pe altar, la Epicleza Euharistiei, în Trupul lui Hristos."
Preasfinţitul Macarie Drăgoi este unul dintre cei mai tineri episcopi din sinodul Bisericii Orto­doxe Române. Pe 9 mai, va împlini 40 de ani. Iar tinereţea aceasta se revarsă din firea lui bonomă, din zâmbetul cu care te întâmpină de fiecare dată, din inima care, în adâncul ei, a rămas a copi­lului cuminte, crescut la Spermezeu, un sat minunat din Bistriţa Năsăud, aflat la poalele Munţilor Ţible­şului. În anii când copiii se gândesc numai la joacă, el mergea la biserică, de mână cu tâna, ca să asculte predicile părintelui Teodor. Apoi, în noap­tea Paş­tilor, când părintele peregrina prin satele care nu aveau preot, ca să le aducă şi celor de acolo lumina Învierii, Preasfinţitul Macarie îl în­soţea. "Părin­tele Teodor Mureşan era cald şi bla­jin. Acum, el are o vârstă înaintată, dar chipul său a rămas acelaşi în inima mea, un chip de apostol luminos. Era tare iubit în sat, nu numai pentru slujirea sa, ci şi pentru că era aproape de oameni, în toate clipele vieţii lor. Oamenii îl res­pectau nu doar ca preot, ci şi ca un foarte bun gos­podar. Părintele avea palmele brăzdate de muncă pentru că nu deschidea doar Sfânta Scriptură, ci mânuia, cu sudoarea trupu­lui, coarnele plu­gu­lui.
Cea mai fru­moa­să amintire cu el, pe care o voi păstra pentru tot­deauna în inima mea, este cea din noaptea Paştilor, când părintele tre­buia să slujească la trei sate care nu aveau preot, aşa că se împăr­ţea, cu mul­tă trudă, tu­tu­ror. Slujeam la în­ce­put Învierea la Sper­me­zeu, apoi ur­­cam pieptiş spre Sita şi, după ce fă­ceam şi acolo Utrenia Paştilor, plecam spre Hăl­măsău. Drumul era mai întins şi, până să ajungem, ne opream în pădure, aşa cum v-am spus, să ascultăm litur­ghia creaţiei. Nop­ţile acelea nu le voi uita toată viaţa mea. Ştiţi că alta­rul fiecărei biserici închipuie mormân­tul lui Hristos, iar noi, cum peregri­nam de la un lăcaş la altul, ne simţeam asemenea miro­no­si­ţelor care au aler­gat dis de dimineaţă la mor­mântul lui Hristos, aflându-l gol şi vestind apoi tutu­ror Învierea. La sfârşitul acestor drumuri de noapte, când primii zori anunţau duminica Paşti­lor, noi ne întorceam în sat la Spermezeu şi acolo, înconjuraţi de toată suflarea, îmbrăcată în că­meşile tradiţionale, albe şi nou-nouţe, în iile ţesute cu multă trudă numai pentru Ziua Învierii, slujeam Sfânta Liturghie."

"Sluguţele lui Dumnezeu"

"Sfântă Cruce armă tare,/ Feri-mă de supă­rare;/ Sfântă Cruce armă dulce,/ Fii cu mine în­cotro m-oi duce;/ Sfântă Cruce a lui Hristos,/ Să-mi fii mie de folos".
Nici nu era încă deschisă biserica, atunci când lanţul "tânelor", cum li se spune în zonă bătrânelor, cele mai râvnitoare suflete ale satului, se învârtea încet în jurul sfântului lăcaş, murmurând "ocina­şele" pe care le deprinseseră pe de rost, într-o viaţă de om. "Erau toate îmbrăcate în straiele lor de Paş­te, la fel de albe ca lumina dimineţii ce se zorea să arunce săgeţi de căldură peste streaşina sfântului lăcaş. Hristos înviase în crugul nopţii, iar acum, după ce geana zorilor se ridicase, tânele veneau să-i dea slavă şi bineţe, în felul lor îndătinat din străbuni - «Dumnezeu îi cu noi la masă,/ Maica Sfântă-i la fereastră,/ Îngerii împrejur de casă,/ Maica Sfântă îi cu poala întinsă/ Şi pe noi toţi ne cu­prinsă». Tânele înconjurau biserica de trei sau de şapte ori şi abia apoi intrau. După ele ne ţineam noi, copilaşii mai râvnitori, murmurând şi noi ocinaşele noastre, aşa le spuneau ţăranii de la Spermezeu la rugăciuni. Erau toate în versuri, transmise de stră­moşii noştri care, la fel ca şi tânele, nu ştiau carte şi îşi memorau rugăciunile pentru a le putea spune. După noi veneau fetele şi nevestele foarte tinere, care făceau «podul» - un lanţ din perechi care se ţineau de mâini, le ridicau deasupra capului, ca pe sub ele să treacă o altă pereche, şi aşa intrau şi ele în biserică. Un obicei foarte adânc, care simboliza podul pe care trecem cu toţii spre împărăţia lui Dumnezeu, acel pod care uneşte lumile şi îi leagă şi pe oameni unii de ceilalţi. Şi, închipuiţi-vă că aceste rânduieli străvechi erau săvârşite pe toată durata zilei Paşti­lor, în sunetul neîncetat al clopo­telor, pe care flăcăii le trăgeau continuu, bătând în tot acest răstimp şi toaca."
Aşa a crescut. Mângâiat de lu­mi­na slujbelor bisericii, la care se gră­bea la fel ca străbunu' Ro­man, clo­potarul satului, cel mai râvnitor de la ei din neam, şi în rugăciunile bătrâ­nelor care nu ştiau să citească, dar se rugau fără răgaz. De la ele a în­vă­ţat să se roage şi el şi tot de la ele a în­văţat cum să fie aproape de îngeri, care sunt "sluguţele lui Dum­nezeu" şi-s gata să ne sară în ajutor, în orice clipă a vieţii. Şi tot de la ele a deprins, încă de când era de-o şchioapă, să se uite pe fereastră, de îndată ce se trezea, şi să îşi facă o cruce, mulţămind Dom­nului că a văzut lumina zi­lei. Seara, înainte de a-şi aşeza capul pe pernă, tânele l-au învăţat să însem­neze cu o cruce aşter­nutul şi să spună: "Cruce în patul nost,/ Dumnezeu îi la capul nost,/ Dumnezeu ne-o apărat,/ De vrăjmaşul necurat,/ De şarpele înveninat,/ De iadul întunecat./ Cruce Sfântă, adormi-mă,/ Maică Sfân­tă, acoperi-mă,/ Înger bun, trezeşte-mă,/ Doamne, mântuieşte-mă".
"Cele mai multe dintre bătrânele din sat nu ştiau carte, dar erau înaintate în sfinţenie, credincioşie şi smerenie. Grija mea de căpătâi era să îi citesc tânei Parascheva şi bătrânilor din vecinătate, care nu ştiau carte, între care cea mai evlavioasă era bă­trâna Pelaghia lui Belgiug, rugăciunile în zilele de sărbători sau în serile lungi de iarnă. Îmi amintesc cu emoţie cum ascultau sorbindu-mi cuvintele, în genunchi, totdeauna în faţa icoanelor, Psalmii sau Paraclisul Maicii Domnului. Toată viaţa ele şi-o rân­duiau după legile lui Dumnezeu, sub semnul crucii, pe care o făceau mereu şi cu care însemnau şi pâinea, şi paharul cu apă, înainte să bea, şi unel­tele şi ţarina, înainte de a începe sau de a sfârşi lu­crul. Nu se opreau niciodată din rugăciune. Îşi spu­neau ocinaşele pe care le ştiau pe de rost şi, pe drum, când mergeau spre ţarină, şi când lucrau, şi când se întorceau de la lucru. Iar când treceam du­minica în drum spre biserică pe lângă o răstignire (la noi în sat toate răscrucile drumurilor au troiţe, ba chiar şi unele dintre case) se opreau acolo şi se rugau. Toată viaţa lor era o rugăciune continuă, trăită în mare sfinţenie."

Hainele albe ale Paştilor

Încet, după roboteala neastâmpărată a toamnei, satul se retrăgea în matca lui, iar câmpurile rămâ­neau goale. Prima plapumă de zăpadă le acoperea trupul negru şi apoi veneau zilele când soarele era înghiţit de neguri, iar nopţile prindeau putere. Atunci, în tăcerea vătuită care se aşternea peste case şi acareturi, femeile din Spermezeu îşi scoteau caierele de tors. Ştiau că e vremea în care trebuie să înceapă pregătirea veştmintelor pentru Înviere. Veştminte albe, ca lumina izvorâtă din mormântul gol, la care trebuie să trudeşti, torcând noapte şi zi, în prag de iarnă, ca să scoţi apoi războaiele când calcă Anul Nou în case, să ţeşi zadiile şi poalele pentru ca, la sfârşit, să coşi arnicile în Postul Mare. "Nu se putea ca la Sfânta Liturghie de Paşte să fii îmbrăcat altfel decât în haine albe, şi trebuia să le pregăteşti din timp, încă din Postul Crăciunului. Era şi o fală, izvorâtă din iubire, să ai cea mai fru­moasă ie de Înviere. Îmi aduc aminte că tot satul era atent la cusăturile cu care se împodobeau iile pas­cale, cusături care aveau noimă şi care se trans­miteau şi se îmbogăţeau de la o generaţie la alta. Veştmintele acestea erau la fel de încărcate de sim­bolism ca vechile costume nobiliare. Însă, în cazul nostru, exista multă dragoste pentru sim­pli­tate şi reţinere. Cei bătrâni nici nu concepeau să îm­brace «haine nemţeşti», aşa numeau ei hainele mo­derne, pe care le purtăm acum zi de zi. Ei nu se îmbrăcau decât în «hainele noastre româneşti», lucra­te cu mâna lor. Pe părinţi îi mai vedeam în viaţa de zi cu zi şi cu «haine nem­ţeşti», dar la marile săr­bători, aproape toţi îmbră­cau portul nostru tradiţio­nal. Şi să ştiţi că pentru tânii mei, cămeşile ţesute cu mâna lor nu erau doar nişte simple haine, aşa cum sunt astăzi pentru noi costumele. Nu. Pentru ei, veşt­mintele pascale erau veştminte sfinţite. De aceea, atunci când le îmbrăcau, rosteau rugăciuni. În copilărie am fost surprins când am văzut că părin­tele de la noi din sat, ca orice preot, de altfel, îm­brăca veştmintele de slujbă spunând anumite rugă­ciuni, rânduite de sfinţii părinţi. Am înţeles atunci că tânul şi tâna făceau la fel ca slujitorii altarului, pentru că, la fel ca aceştia, când se îmbrăcau, rosteau întotdeauna rugăciuni. Tânu Teodor, tatăl mamei, pe lângă ru­găciuni, când îşi punea pe el cămeşa albă de "tropai" (cum se spune la noi la bum­­bacul amestecat cu firul de cânepă) adău­ga şi fragmente din învăţătura de cre­din­ţă, de pildă, Zece Porunci şi Cele şapte Sfinte Taine. Parcă acum îl aud: «Bo­tezul, Mirul, Spovedania, Cuminecătura, Cununia, Hirotonia, Maslul...». Înţeleg mai bine acum rostul cămeşii albe bap­tis­male, pe care tânii mei o îmbrăcau me­reu, în ipostază de rugăciune, asemenea preotului care se înveşmântează pentru Liturghie..."

Învierea la Cercul Polar

"Preasfinţia Voastră, vă scriu cu tristeţe. Din­tre toţi cei cunoscuţi din zonă, românii nu-s decât trei familii... Dacă îmi îngăduiţi, vă spun ce simt eu: noi nu suntem ca Sfântul Vasile, să nu ne te­mem de exil, fiindcă Dumnezeu e peste tot. El era sfânt şi preot. Noi nu suntem nici sfinţi şi nici preot nu avem, iar de jur împrejur, e duhul lumii care distorsionează adevărul, ca oglinzile de bâlci. Am plecat din ţară pentru o bucată de pâine. Văd însă că suntem mulţi care riscăm să ne pierdem veşnicia pentru acea bucată de pâine. E mun­că de apostolat aici."
Vremurile acelea, în care înconjura cu tânele biserica din Spermezeu, şi-au pus pe­ce­tea asupra sa, încât, astăzi, când Preasfinţitul Macarie Drăgoi îi păstoreşte pe românii din Nor­dul Europei, nu încear­că decât să arunce în inimile lor bobul de lumină care i-a încălzit copilăria. Rândurile de mai sus sunt un mesaj, scurt şi cutre­murător, care dezveleşte un colţ din drama ce acoperă sufletele celor plecaţi departe de ţară. Iată de ce, atunci când câteva familii care locuiesc din­colo de Cercul Polar, pe niş­te insuliţe norvegiene pier­dute în nordul oceanului, i s-au plâns că de Paşte nu vor avea preot ca să le aducă lumină sfântă, Preasfinţitul Macarie le-a spus simplu, "Nu veţi avea preot, dar veţi avea un epis­cop care să slujească Sfân­ta Li­turghie de Paşte." Aşa că Învierea îl va prinde aproape de Oceanul Îngheţat, încercând ca lumina dumne­ze­iască să topească gheaţa şi să alunge negurile de care sunt înconjurate inimile românilor rebegite de pribegie.
"Parcă românii de aici ţin sărbătorile cu şi mai multă însufleţire decât acasă. Ei au nevoie de multă încurajare şi de lumină, pentru că numai lumina şi căldura care izvorăsc din mormântul Învierii pot să topească gheaţa acestor ţinu­turi, care sunt umbroase şi reci, şi la propriu, şi la figurat, şi să înlăture distanţele dintre noi. Români şi ortodocşi pe aces­te tărâmuri îndepărtate, tre­buie să ne aducem aminte că avem o mare responsa­bili­tate şi chemare, de a fi lumini duhov­niceşti ale Nordului, in­sule de credinţă vie, care să atra­gă pe cei osteniţi şi îm­povăraţi de greul şi răul aces­tei lumi. Atunci când simţim că ne răcim unii faţă de alţii, că dragostea noastră se stinge, trebuie să ne întoarcem, cu dor şi pocăinţă, la ceea ce Apo­calipsa numeşte «iubirea dintâi». Numai aşa putem stinge încrâncenarea, ten­siunile şi vrajbele care se iscă în mijlocul nos­tru."

"În biserică, românii se simt acasă"

- Părinte episcop, aş dori să vă întreb la final de ce credeţi că românii îşi iau cu ei bisericile, atunci când emigrează? Un gest impresionant, care îi uimeşte şi pe cei printre care poposesc. De multe ori le-au luat la propriu, aducând din ţară lemnul şi ridicând bisericuţe, aşa cum au făcut strămoşii lor, sute de ani la rând.

- Eu cred că purtăm acest dor de casă oriunde ne-am duce. Eu unul îl simt adânc în sufletul meu, pentru că rădăcinile noas­tre sunt adânc înfipte în locurile în care am odrăs­lit. Şi dacă ne dezrădă­cinăm, căutăm seva care ne-a hrănit încă de când am deschis ochii. Iar biserica este un loc în care o putem primi, pentru că în biserică românii se simt acasă. Nu ne putem înfige rădăcinile în pământ străin, pentru că nu îl simţim al nostru, aşa că ni le înfigem în biserică, şi în felul aces­ta, ne mai ostoim dorul de ţară. Biserica este pentru românii emigraţi familia de familii care reface în mic ceea ce este ţara noastră în mare. Mai întâi, românii îşi refac atmosfera de acasă în familia mică, acolo unde îşi aduc şi icoanele, cu ştergarul şi bu­suiocul şi apa sfinţită. Iar în familia mare, care este biserica, cei plecaţi îşi aduc tot ceea ce au moştenit mai sfânt de la înaintaşi - credinţa şi datinile. Să ştiţi că dacă românilor noştri nu le aducem la bi­serici paiul de lumânare din ţară, să fie exact aşa cum l-au ştiut ei, ca să îl aprindă exact aşa cum au făcut acasă, pentru morţi şi vii, parcă nu mai este lumânare. Aşa că atunci când duc odoare sfinţite pentru o nouă bise­rică, ridicată într-un colţ înde­părtat, le duc credin­cioşilor şi lumânări de acasă, pentru că mă întreabă de ele. Am fost foarte sur­prins când am aflat că există aici familii care îşi fac singuri câteva lumâ­nări de ceară curată, numai ca să le aducă ofrandă, la marile sărbători, după tiparul lumânărilor pe care le confecţionau cu palmele, în copilărie, împreună cu părinţii şi bunii lor. Aşadar, românii nu îşi iau cu ei numai biserica, ci şi paiul de lumânare, icoanele şi odoarele, ca să se simtă acasă. Aşa se face că biserica rămâne întot­deauna centrul vieţii lor. Oricât s-ar dori de către unii ca ea să ajungă la periferie, ei o aduc mereu în centru, pentru că ştiu că este a Domnului. Şi cum Hristos este în mijlocul inimilor, biserica e pentru ei inima comunităţii. Nu are cum să fie altfel!