Un izvor de lumină în București - Părintele CIPRIAN de la Sihăstria

Bogdan Lupescu
- A fost învățăcelul lui Ilie Cleopa, și de când patriarhul Daniel l-a chemat să slujească la bisericuța de lemn din curtea Catedralei Neamului, râuri nesfârșite de credincioși și-au aflat curățirea sufletului la el -

"Un om sfânt. Un înțelept"

De zece ore, o biserică plină de credin­cioși așteaptă un om. Două sute de creș­tini scufundați în tăcere. Stau așezați într-un șir care se întinde de la intrare, până în par­tea stângă a altarului. O tihnă luminoasă îi stăpâ­nește. Oameni senini, fru­moși. Nimeni nu-și ține rân­dul, nimeni nu pare nerăb­dător. Stau în picioare, cu privirea spre catapeteasmă, ca la o liturghie nevăzută. Din când în când, ies din rând și se duc să se închine la marea icoană fă­cătoare de minuni a Maicii Dom­nului ori la racla cu moaștele Sfân­tului Ioan Gură de Aur... De peste zece ore așteaptă. Din zorii zilei s-au adunat în curtea acestui paraclis de la "poa­lele" uriașei Cate­drale a Neamului, ce se înalță ne­gu­roasă în spa­tele lui. Au la ei apă, puțină mâncare de post. Afară stau pe bănci, schimbă câteva vorbe, bu­cu­rându-se de dulceața soa­relui primăvăratic. Mulți se cunosc de ani de zile. Au parcă o limbă a lor, de fa­milie, mare și ve­che. Și, în mod ciudat, aproape nimeni nu se-ntrea­bă când va veni duhovnicul pe care-l așteaptă. Nici nu se știe sigur dacă va mai veni. Dacă-i întreb, zâmbesc și zic să am răbdare. Că toate au rostul lor. Că sigur părintele are treburi mai importante, dacă încă nu s-a ivit. Apoi așteaptă mai departe în tăcere.
E joi, zi fără slujbă. Părintele Ciprian avea să vină abia pe la zece seara. L-am așteptat și eu, prin­tre creștinii adunați în această "casă a liniștii" din mijlocul Bucureștiului, ale cărei uși nu se-nchid de­cât vreo trei-patru ore, noaptea. Un Paraclis în care, zice-se, s-au întâmplat minuni. Singurul sfânt lăcaș al capitalei ce are ca hram "Învierea Dom­nului".
Am încercat să intru în vorbă cu câțiva dintre oamenii care așteptau, dar foarte greu scoți ceva de la ei. Despre necazurile ce i-au legat de acest para­clis și de părintele care, zic mulți, le-a schimbat viața. "Prima oară când m-a văzut, mi-a spus că am trei copii și a zis numele băieților mei!... Ce vreți mai mult?", îmi spune o femeie tânără și fru­moasă, pe nume Luana. "Un om sfânt. Un înțelept. Văzător în duh". "După atâta rugăciune și nevoin­ță, ajunge să-ți poată citi gândurile. Doar se uită la tine și știe totul..." Oamenii cu care vorbesc în­cearcă parcă să mă prevină, să fiu pregătit. Mulți nu-și dau numele întreg, nici detalii despre expe­riența lor mistică. Deși aveam să aflu mai târziu, aproape fiecare păstrează în inimă câte o întâmplare care l-a salvat. Vinde­cări, do­rințe împlinite. Sau doar un simplu cuvânt care le-a schimbat destinul.

Ucenicul părintelui Cleopa

Nici n-am băgat de seamă când a intrat, pe ușile larg deschise ale bisericii, prin care se vedea un cer de aprilie plin de stele. Un freamăt prelung a des­picat mulți­mea tăcută, care-l lăsa să treacă, îmbră­țișân­du-i totodată veșmintele, în mergerea sa spre altar... O bucurie luminoasă se împrăștie pe chipurile cre­din­cioșilor, care izbu­tesc să sărute marea cruce de lemn din mâna părin­te­lui!... Au lacrimi în ochi, se străduie să-l atingă, câ­teva femei se apleacă și-i sărută faldurile veșmântu­lui. Abia după vreo cinci mi­nute reușesc și eu să îl văd mai limpede. Un călu­găr înalt, puternic, cu o ira­diere birui­toare, care îi îm­blân­­zește chipul ars, încă, de vânturile Sihăs­triei, mâ­năstirea în care a vie­țuit în­con­tinuu două­zeci și trei de ani, înainte de-a fi adus în Bucu­rești. Dar, mai pre­sus de toate, m-am lăsat cu­cerit de zâm­betul său. Un fel de-a zâm­bi "cu ochii", parcă mereu înlăcri­mați de bu­curie, cu o dragoste ce are forța de a mag­ne­tiza mulțimi de oa­meni. O afec­țiune pe care o simți doar pri­vindu-l, un fel mi­nu­nat de a se dărui tutu­ror. "Un om bun", mi-am spus. "Un om bun fără limite..." Așa mi s-a înfățișat, în cea dintâi noap­te, părin­tele arhimandrit Ci­prian Gră­dinaru, cel mai de seamă ucenic în viață al marelui Ilie Cleopa.

Scaunul roșu

N-am îndrăznit să-l abordez atunci, să mă bag în față. Mi-a fost jenă de oamenii care așteptaseră aproape o zi întreagă, pentru a sta un singur minut cu părintele. Am venit a doua zi dimineață, gân­dind că voi fi printre primii. Dar șirul așteptării la spove­danie era deja format. Bucureșteni, și mulți oameni veniți de departe. N-aveam de unde să știu că așa e în fiecare zi: necontenit curg alți și alți credincioși. Mă hotărăsc să stau la rând, împreună cu ei. E singura cale de-a încerca să mă apro­pii de el și să-i solicit un interviu, pentru că foarte rar acordă interviuri cuiva din afara Bisericii. Scaunul său roșu, de spo­vedanie, e-n stânga altarului, lângă o măsuță rotundă, pe care se află câteva flori, o carte de rugăciuni și-o candelă ce arde mereu, între două icoane. Credin­cioșii îngenunchează pe rând la picioarele lui, iar preotul se apleacă asupră-le, ascul­tându-i atent, cu toată ființa parcă... Doar din când în când își ridică privirea, ochii aceia înguști și prelungi, parcă mereu licărind de lacrimi, încer­când să cuprindă cu ei întreaga mulțime de creștini care așteaptă. Și-atunci, se petrece ceva, ca un fel de transfigurare, de parc-ar putea să privească în sufle­tele fiecărui om din biserică, după care șop­tește la urechea celui îngenuncheat, cu luare amin­te, cuvân­tul potrivit pe care-l așteaptă, "cuvântul bun", care poate schimba existența. Iar omul îi sărută mâna și crucea, apoi se ridică parcă plutind, cu un zâmbet de fericire pe chip, îndreptându-se spre ieșire.

Cititor în gânduri

Niciun credincios n-apucă să stea în fața părin­telui mai mult de patru-cinci minute. S-au învățat să-și adu­ne necazurile în cu­vin­te puține, să spună pe scurt păcatul care-i chinuie în prezent. Nici nu-ți dai seama când trece timpul, ob­servându-l pe acest neobosit călugăr. Poa­te și din cauza pro­priilor tale emoții. Ieși din timp, din lume, contemplând mis­te­rio­sul secret al spo­ve­daniei, comunicarea asta profundă între un povățuitor și fiul său duhovni­cesc. Se șop­tesc lucruri tari, pă­ca­te grele, de viață și de moarte. Nicio șoap­tă nu răzbate până la tine și totuși simți. Nu-ți poți dezlipi privirea de chipul preotului și de felul cum îl "preschimbă" pe om, cu blajinătatea vorbei sale. Toată lumea se uită la el. Uiți de tine. Ai putea fi oriunde, în orice mânăstire din vârf de munte, nu într-un paraclis ca acesta, de la răscrucea a două zgomotoase bulevarde bucureș­tene, peste drum de opulentul hotel Marriott. Toc­mai aici a fost adus părintele Ciprian, în urmă cu șase ani, de la Sihăs­tria. La ușa chiliei sale din munții Neamțului era aceeași mulțime de oameni ca aici. Ascult toate astea, din poveștile credincioșilor și mă apropii tot mai mult de altar, împreună cu ei. Oa­menii încep să fie mai deschiși, văzându-mă în rând cu ei, dar timorat și neștiutor. Majoritatea zic că îl știu de mulți ani, încă de când era la Sihăstria, că unii, efectiv, "n-ar putea trăi" fără acest sfătuitor. O reîntâlnesc pe Luana, femeia căreia părintele i-a spus că are trei copii, fără s-o fi văzut vreodată. În­cerc să-nțeleg... cum se poate? "Mi-a zis că trebuie să-l uit pe soțul de care mă despărțisem fiindcă mă înșela, și să-l iau pe bărbatul cu care sunt acum, căci e un om bun", zice Luana, și pe chipul ei îm­brobodit se prelinge o lacrimă. "Nu puteam să cred. Nu puteam să cred că mai pot fi fericită. De unde știa c-aveam trei copii? De unde știa de acești bărbați? Eram disperată, în grea cumpănă. De aceea venisem la părintele, ca să-l întreb... E o lu­crare mare, tainică, aici!... Îți citește gândurile. Simte, fiindcă are dragoste, suflet deschis pentru a asculta. Din dragoste pentru oameni, pleacă harul. Așa cred. S-ajungi să nu mai trăiești pentru tine, ci doar pentru ceilalți... Așa e părintele nos­tru."
Mă las purtat de oameni ca-ntr-un vis. Sunt mulți care spun că, într-adevăr, preotul acesta citește gândurile... Nici nu mai pun întrebări, doar ascult: Maria, o femeie în vârstă de cincizeci de ani, povestește cum duhovnicul i-a profețit că se va împăca cu soțul care voise să o omoare. I-a zis asta, când a venit pentru prima dată aici, într-o zi de aprilie, a anului 2014: "N-ai ce face, bărbatul ăsta e soarta ta..." Iar fostul soț s-a întors singur la dânsa, căindu-se, după 10 ani. La fel Andreea, fata cu voal albastru, pe care aveam s-o văd apoi în biserică, încă trei zile la rând, de dimineață până seară. Foarte frumoasă, cu părul lung și șaten, mai mereu îngenuncheată, în partea cealaltă a catapetes­mei. A venit aici acum câți­va ani, mai mult de curiozitate, fiindcă îi spuseseră părinții de preotul Ciprian. Când a ajuns la el, nici nu știa ce să mărtu­risească. I-a spus însă duhovnicul ce necaz avea. Era una din marile trau­me ale vieții ei, pe care An­dreea se stră­duise de atâta vreme să o țină ascun­să. De atunci, vine aici zilnic.

Puterea rugăciunii

"Un doctor de suflete", așa e numit părintele Ciprian, deși prin puterea rugăciunilor sale, a reușit să tămădu­iască și boli trupești. N-ai cum să nu-l crezi, de pildă, pe domnul Ghiță, care mi-l prezintă pe cel de-al treilea copil al său: până acum câțiva ani, băiatul fusese total mut. Doctorii nu mai aveau soluții. Chiar din primele zile când au venit la părintele Ciprian, prin ru­gă­ciune multă, și-a recăpătat vorbirea. Este emoționant să-l auzi pe-acest ado­lescent de 14 ani, un as la învățătură, povestind atât de fluent despre expe­riența care i-a schimbat destinul. "Da, părintele chiar știe uneori ce gân­dești", zice. "Fiindcă dânsul postește, se nevoiește mult, reușește să se iden­tifice cumva cu alții. Se depersona­lizează, intră în sufletul lor. Și, cumva, el vorbește cu gân­durile tale, pe care n-ai curaj să le spui..." Familia băiatu­lui îl știe pe părintele Ciprian încă de când era duhovnic la Sihăstria. După această vindecare, nu s-au mai putut des­părți de el. Tatăl lucrează în Ministerul Justiției. A­proape în fiecare seară îl vezi îngenuncheat între ceilalți creștini, împre­ună cu soția și cei trei copii. Toți cinci sobri, tăcuți. Îmbrăcați frumos, fără să iasă în evidență. Ca o simplă familie creștină.
Nici nu mai știu de când mă aflu în bise­rică, așteptând. De patru ore? De cinci?... Sunt foarte aproape, la doar câțiva metri. Așa cum e, încăr­cat de po­veș­tile credin­cioșilor, părintele Ci­prian capătă-n ochii mei puteri nelumești. Sunt foarte emoționat când îngenunchez și eu înaintea lui. Glasul îmi tremură, încer­când să-i zic pentru ce am venit. Preotul îmi ia mâna într-a lui: "Pentru lucrul pe care-l doriți ne trebuie măcar o jumătate de oră, nu?... Uita­ți-vă câți oameni sunt. Îndată începem Sfântul Maslu și vor veni mai mulți. Haideți mâine dimi­neață la șapte. Iertați-mă..." Și-mi strânge mâna cu atâta blajinătate, privindu-mă în ochi, cu zâm­betul acela parcă plin de lacrimi, cerându-și iertare în fața mea, păcătosul. Da, voi veni mâine. Și poi­mâine, dacă va fi nevoie. Da, ar fi chiar bine să mai vin. Pentru mine.

6.000 de kilometri pentru o binecuvântare

Sâmbătă. Abia la miezul nopții, în această a treia zi, aveam să fac interviul. Venisem de la șapte dimi­neață, dar Dumnezeu tot n-a vrut. Lume la fel de multă, din zori. Apoi părintele a fost chemat la Preafericitul Daniel, căruia îi este unul dintre cei mai apropiați sfătuitori. De-aceea l-a adus Patriarhul aici - să pună duhovnic bun, la temelia ridicării Catedralei Neamului. Stau iarăși în biserică, printre pelerini, și parcă nu-mi mai vine să plec. E atât de frumos paraclisul ăsta, copie-n miniatură a bisericii din Sihăstria... Curat, luminos, cu sfinți prelungi pe pereții albi precum laptele. Și grădina înflorită, cu iarba tunsă mărunt, care îl înconjoară... Am devenit și eu puțin "de-al locului", după atâta vre­me de aș­tep­tare. Înțeleg că acum, la sfârșitul Pos­tului Mare, rugăciunile și dezlegările părintelui au cea mai mare putere. Acum se petrec și cele mai multe vindecări, îmi zice șoptit Tudor Olimpia, o doamnă blondă și elegantă, ca de pe coperțile re­vis­telor de modă. "Am cunoscut personal două fe­mei care s-au vindecat de cancer aici, prin rugă­ciuni, în Săptămâna Mare. Părintele nostru e un om sfânt. Tămăduiește fiindcă are dragoste. Între­bați-l, să vă spună despre puterea de vindecare a postului, a curăției trupești. Nu în­tâmplător, biserica noastră e prăz­nuită de Înviere. Aici, într-adevăr, au fost înviați oameni!...". Toți fiii săi duhovnicești vin acum, la sfâr­șitul Postului Mare, să se spove­deas­că, înainte de Învie­re. N-ar pu­tea concepe Paștele altfel. M-a im­presionat în mod special un mara­mureșean pe nume Emil Morar, sosit din Madrid, doar cu hainele de pe el, ca să-și vadă duhovnicul. Lu­crează acolo ca agent de pază la un patron și câștigă bani puțini. Și-a luat bilet de avion, doar pentru o singură zi. A ajuns de dimineață, s-a primenit puțin în aeroport și-a por­nit direct spre biserică. Peste 6.000 de km într-o zi, ca să-l vadă pe pă­rintele Ciprian. Nici acasă nu va ajunge, în satul lui de lângă Baia Mare. La ora 20 are avion înapoi. Dar zâmbește fericit. "Îs bucuros că am apucat să-l văd, să-l salut. Pă­rintele mă cunoaște încă de la Sihăstria. E de mulți ani duhovnicul meu. Știa c-o să vin, i-am zis la tele­fon. Dacă o fi să mă cheme, bine. Dacă n-ajung, că-s mulți înaintea mea, o să merg la el și o să-i spun că plec și doar să mă binecuvinteze. Și tot îs mulțumit. Nu se putea să mă prindă Paștile între străini, fără să-l văd pe părintele meu...".
Cam pe la ora 18 a ajuns în fața duhovnicului. Nicio umbră de griji nu se vedea pe chipul său zâm­bitor. Plecând spre aeroport, Emil Morar parcă înti­nerise.


Părintele Ciprian GRĂDINARU

"Niciodată nu e prea târziu pentru Înviere"


Duminică, ora 00.40. De când sunt reporter, niciodată n-am început un interviu la ase­menea oră. Mai ales cu un preot. Suntem într-o că­suță din curtea Paraclisului, doar noi doi, față în față. Trei zile întregi am stat, așteptând clipa asta. Îi spun că, probabil, e obosit, dar duhovnicul mă măsoară atent cu ochii lui înguști, c-un fel de îngă­du­ință față de stângăciile mele. Nu este obosit. Nu se joacă cu vorbele, nu încearcă să te cucerească sau să te domine. Zice doar ce știe, c-o simplitate tih­nită și fermă, ca și cum vorbele i-ar fi fost "trans­mise" din altă parte.

- Părinte Ci­prian, vin de două zile la bise­rica în care slu­jiți și am văzut cu uimire puho­iul de oameni care vin să se spo­ve­dească. Cum re­u­șiți să-i ascul­tați pe toți?

- Ce să fac, n-am inimă să-i las. Stau mereu până la ultimul creștin. Une­ori, mă prinde răsăritul soarelui în biserică. Nu-ncerc decât să-mi fac dato­ria de duhovnic. Ascultarea ce mi s-a dat... Menirea pentru care am fost ales... Încerc să pri­vesc fiecare om care urmează ca și cum ar fi cel dintâi. Ca și cum n-aș fi avut alți o sută înaintea lui. De șase ani de zile, mulțimile de pele­rini nu s-au oprit. Sute de mii de oameni. De ce vin? Este un lu­cru pe care nici eu nu pot să mi-l explic. Mă bucură că majo­ritatea sunt tineri, oa­meni deschiși, educați, care vor să își afle calea. O întoarcere a tinerilor spre credință... În fiecare zi văd în biserică și câte 20-30 de chipuri noi. Nu știu. Dacă omul simte că ai dragoste, că-l asculți, că vrei să-l ajuți cu toate puterile tale, el vine. Așa sunt eu, de copil: îmi sunt foarte dragi oamenii. Îi iubesc pe toți, așa cum sunt. Nu știu, pe mine mă doare aproa­pe "fi­zic" să aud necazurile oamenilor. Mă simt parcă vinovat pentru fiecare suferință. Aș vrea să le iau asupra mea, să mă doară pe mine, nu pe ei. Ca du­hov­nic, am de-a face cu universul uman, ce are di­mensiuni nebă­nuite. E poate cel mai frumos lucru pe lumea asta, să ajungi să sensibilizezi sufle­tul unui om. Să-l ajuți să găsească un dram de spe­ranță, de liniște sufle­tească. Liniștea sufletului, sensul unei vieți sunt daruri pe care nu le poți nici co­manda, nici pro­grama, nici susține, ca om. Sin­gur nu se poate. Ni­meni nu se poate mântui fără spo­­vedanie.

- Spovedania presupune iubire?

- Doar așa se pot urni sufletele. Iubirea n-are hotar. Ea se transmite și la mii de kilometri. E greu, cere jertfă. Duhovnicul e un "chirurg de suflete", pentru că intră în sufletul omului ca ni­meni altul. E mai ușor să muți munții din loc, decât să clintești ceva din sufletul unui om. Ve­chile obiș­nuițe, vi­ciile, scara de valori... Eu vreau doar să îi ajut. Pe toți! Să plece bucuroși din biserică, cu speranța că Dumnezeu ne iubește pe toți, ne ajută pe toți. Și ne cercetează pe fie­care nu pentru realiză­rile noastre, ci pe fiecare după iubirea sa...

- Veniți din liniștea Sihăstriei în larma uci­gătoare a Bucureștiului. Cum v-ați acomodat?

- Eram sigur c-o să-mi puneți între­ba­rea aceas­ta. M-am acomodat cu Bucu­reștiul pen­tru că nu-l cu­nosc, pentru că mai tot timpul mi-l petrec în bi­se­­rică. În plus, Preafericitul a îngăduit ca, dintr-o lună, o săptămână să mă pot întoarce la Sihăstria. Acolo, în munți, e locul meu de suflet, un­de mă în­carc duhovnicește. E locul unde eu am trăit prin­tre sfinți.

- Într-o înregistrare TV din anul 1998, de la înmormântarea marelui Ilie Cleopa, apăreți și sfinția voastră în câteva secvențe memorabile. Povestea spune că îl spovedeați și pe "sfântul Moldovei", în anii de dina­in­tea morții lui...

- Da, părin­tele mă chema în chilie, la pa­tul lui. La mine se spovedea. I-am fost uce­nic. A fost lu­mina sufletului meu. Eram năs­cuți în sate ve­cine, Hlipiceni și Sulița, în păr­țile Botoșaniu­lui, undeva a­proa­pe de gra­niță. Părintele avea mul­te cu­noștințe din sa­tul meu, asta a creat de la început, așa, o legătură între noi. Țin minte ziua când am intrat pe poarta mânăstirii și l-am văzut. Era atât de blând, foarte sensibil, milos... Nu-mi puteam lua ochii de la el, cum stătea în pridvorul chiliei și ne vorbea. Nu mai văzusem niciodată asemenea om. Când ținea pre­dicile, la un moment dat se întrerupea și spunea: "Tare-mi sun­teți dragi. Cum vă văd pe toți aici, în fața mea, tot așa să ne vedem cu toții și în Rai...". Și-ncepea așa, să zâmbească și să plângă de bucu­rie, pri­vin­du-ne pe toți: "Tare-mi sunteți dragi...". Părintele Cleopa, care-a stat atâția ani pustnic prin păduri, în posturi neîntrerupte, gustase din bucuria duhov­nicească a rugăciunii, din lumina iubirii lui Dumnezeu. Asta contează foarte mult: să ai nădej­dea mântuirii încă din viața aceasta! Con­tează enorm! Să simți bucu­ria prezenței lui Dum­nezeu în sufletul tău. Că Dum­nezeu te iubește și nu te pără­sește. Părintele Cleopa a avut mereu un com­porta­ment așa... cu multă dra­goste pentru credin­cioși. Pe toți i-a iubit. De asta a fost iubit, c-a iubit. Un om, când iubește, este iubit. Asta e totul.

*

Apoi, viața părintelui Ciprian a curs simplu. Ca o lumină lină, fără îndoieli și întoarceri. N-a mai părăsit mânăs­tirea. După moartea luminătorului său, a rămas la Sihăstria încă 13 ani, con­ti­nuând lucrarea acestuia, che­mând cu harul său mii de creș­tini la ușa chiliei din munți. Abia acum înțeleg de ce i se zice "Un al doilea Cleo­pa". Un duhovnic al dra­gostei, al spe­ranței. A ur­cat treptele monahale într-un timp-re­cord, hirotonit de însuși Patriarhul Daniel: diacon, preot duhov­nic, protosinghel, arhiman­drit... Apoi a fost trimis în Bu­curești, cu ascultare. A ridicat Para­clisul într-un alt timp-re­cord: 60 de zile! Oamenii l-au urmat și s-au mobi­lizat, mun­cind zi și noapte. Și la trei dimineața erau pe schele. Biserica va fi prăz­nuită chiar acum, în noaptea Învierii.

*

"E învierea Domnului, dar și Învierea neamului românesc! Cu multă bucurie în suflet spun asta. Veniți aici în noaptea de Paște. Va fi cu adevărat lumină!..."

- Părinte Ciprian, credeți neclintit în învierea spirituală a românilor. Cum se va produce, atâta vreme cât generația marilor duhovnici, precum părinții Cleopa, Pârvu, Boca și Papacioc, s-a stins. Se vor naște alții care să-i egaleze?

- Să nu judecăm noi asemenea lucruri. Doar Dum­nezeu știe câți aleși are peste tot, pe care nici nu-i cunoaștem. Nu-i asta grija noastră. Grija noas­tră e să ne rugăm, să ne spovedim curat, să ne păs­trăm mereu conștiința curată în fața lui Dumnezeu și-a propriei persoane. Să ne luptăm să nu pierdem Raiul! Că dac-am pierdut Raiul, am pierdut totul!...

- Credincioșii cu care am vorbit în biserică spun cu tărie că însuși sfinția voastră ați fi unul dintre acești "aleși".

Părintele Ciprian nu răspunde. E prima oară când chiar se încruntă puțin, scrutându-mă cu ochii săi ce-ți intră până-n adâncul sufletului.
- Ce să fac, gura lumii n-o poți opri. E în duhul ortodoxiei, că duhovnicul e o persoană care se ale­ge, nu se impune. Fiecare este liber să-și aleagă du­hovnicul acolo unde sufletul său se liniștește. Sigur că trebuie să simt omul din fața mea. Să-l las pe Dum­nezeu să lucreze prin mine. Fiindcă respon­sabilitatea unui duhovnic în viața unui om este imen­să. La români, mentalitatea e strictă: când ești bolnav, mergi la medic, când ești necăjit, la preot. Sfatul duhovnicului e deseori crucial în viața unui om. Mai ales dacă e rănit. De aceea, trebuie să fii foarte responsabil, critic, chiar pragmatic, în răs­pun­sul pe care i-l dai. Pentru că tu ești o lumină pentru el, un model. El vede în tine un model, nu pentru cât de deștept sau cult ești, ci fiindcă ești un ales al lui Dumnezeu și o cale în viață. Se-ntâmplă o lucrare tainică, pe care nici eu n-o pot pătrunde rațional. Ca duhovnic, trebuie să fii foarte atent cu pă­catul fiecăruia. Sunt multe nuanțe... E vorba de conștiința unui om, care știe deja totul. Conștiința e glasul lui Dumnezeu din fiecare dintre noi. Con­știința nu ne minte, nu greșește drumul. De aceea, cea mai grea întâlnire pe lumea asta e întâlnirea cu propria noastră persoană. Nu cu altcineva din viață. Conștiința ne spune exact cât de aproape sau de­parte suntem de Dumnezeu. În termeni duhovni­cești, metaforic, ea este numită "viermele neador­mit". Pentru că, atunci când te mustră conștiința, niciun canon nu-ți mai trebuie! Am întâlnit foarte des, la spovedanie, asemenea persoane, pe care le-a mustrat conștiința. Ei zic: "Părinte, n-am mai putut rezista!... Nu-mi mai dă pace, nu mai pot dormi. Mor!...". Când începe să te mustre conștiința, s-a dus cu liniștea și fericirea. Ai terminat-o cu toate! Mai devreme sau mai târziu, această zi va veni. Dacă la tinerețe ai alte dorințe, alte căutări, altă scară de valori și nu bagi de seamă, la bătrânețe mus­trarea de conștiință va veni, pentru ceea ce ai făcut. Marea majoritate a celor care vin la spove­da­nie mai spre bătrânețe îmi spun același lucru: că nu regretă nimic mai mult în viață decât timpul pe­trecut fără Dumnezeu. Când ajungi să te mustre con­știința, singur nu te poți ajuta. S-a terminat! N-ai cum, fără un duhovnic. Un duhovnic apare în viața ta ca o lumină, încercând să îți arate un drum. Să-ți arate că niciodată nu e prea târziu. Niciodată nu e prea târziu pentru Înviere!...