"Un om sfânt. Un înțelept"
De zece ore, o biserică plină de credincioși așteaptă un om. Două sute de creștini scufundați în tăcere. Stau așezați într-un șir care se întinde de la intrare, până în partea stângă a altarului. O tihnă luminoasă îi stăpânește. Oameni senini, frumoși. Nimeni nu-și ține rândul, nimeni nu pare nerăbdător. Stau în picioare, cu privirea spre catapeteasmă, ca la o liturghie nevăzută. Din când în când, ies din rând și se duc să se închine la marea icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului ori la racla cu moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur... De peste zece ore așteaptă. Din zorii zilei s-au adunat în curtea acestui paraclis de la "poalele" uriașei Catedrale a Neamului, ce se înalță neguroasă în spatele lui. Au la ei apă, puțină mâncare de post. Afară stau pe bănci, schimbă câteva vorbe, bucurându-se de dulceața soarelui primăvăratic. Mulți se cunosc de ani de zile. Au parcă o limbă a lor, de familie, mare și veche. Și, în mod ciudat, aproape nimeni nu se-ntreabă când va veni duhovnicul pe care-l așteaptă. Nici nu se știe sigur dacă va mai veni. Dacă-i întreb, zâmbesc și zic să am răbdare. Că toate au rostul lor. Că sigur părintele are treburi mai importante, dacă încă nu s-a ivit. Apoi așteaptă mai departe în tăcere.
E joi, zi fără slujbă. Părintele Ciprian avea să vină abia pe la zece seara. L-am așteptat și eu, printre creștinii adunați în această "casă a liniștii" din mijlocul Bucureștiului, ale cărei uși nu se-nchid decât vreo trei-patru ore, noaptea. Un Paraclis în care, zice-se, s-au întâmplat minuni. Singurul sfânt lăcaș al capitalei ce are ca hram "Învierea Domnului".
Am încercat să intru în vorbă cu câțiva dintre oamenii care așteptau, dar foarte greu scoți ceva de la ei. Despre necazurile ce i-au legat de acest paraclis și de părintele care, zic mulți, le-a schimbat viața. "Prima oară când m-a văzut, mi-a spus că am trei copii și a zis numele băieților mei!... Ce vreți mai mult?", îmi spune o femeie tânără și frumoasă, pe nume Luana. "Un om sfânt. Un înțelept. Văzător în duh". "După atâta rugăciune și nevoință, ajunge să-ți poată citi gândurile. Doar se uită la tine și știe totul..." Oamenii cu care vorbesc încearcă parcă să mă prevină, să fiu pregătit. Mulți nu-și dau numele întreg, nici detalii despre experiența lor mistică. Deși aveam să aflu mai târziu, aproape fiecare păstrează în inimă câte o întâmplare care l-a salvat. Vindecări, dorințe împlinite. Sau doar un simplu cuvânt care le-a schimbat destinul.
Ucenicul părintelui Cleopa
Nici n-am băgat de seamă când a intrat, pe ușile larg deschise ale bisericii, prin care se vedea un cer de aprilie plin de stele. Un freamăt prelung a despicat mulțimea tăcută, care-l lăsa să treacă, îmbrățișându-i totodată veșmintele, în mergerea sa spre altar... O bucurie luminoasă se împrăștie pe chipurile credincioșilor, care izbutesc să sărute marea cruce de lemn din mâna părintelui!... Au lacrimi în ochi, se străduie să-l atingă, câteva femei se apleacă și-i sărută faldurile veșmântului. Abia după vreo cinci minute reușesc și eu să îl văd mai limpede. Un călugăr înalt, puternic, cu o iradiere biruitoare, care îi îmblânzește chipul ars, încă, de vânturile Sihăstriei, mânăstirea în care a viețuit încontinuu douăzeci și trei de ani, înainte de-a fi adus în București. Dar, mai presus de toate, m-am lăsat cucerit de zâmbetul său. Un fel de-a zâmbi "cu ochii", parcă mereu înlăcrimați de bucurie, cu o dragoste ce are forța de a magnetiza mulțimi de oameni. O afecțiune pe care o simți doar privindu-l, un fel minunat de a se dărui tuturor. "Un om bun", mi-am spus. "Un om bun fără limite..." Așa mi s-a înfățișat, în cea dintâi noapte, părintele arhimandrit Ciprian Grădinaru, cel mai de seamă ucenic în viață al marelui Ilie Cleopa.
Scaunul roșu
N-am îndrăznit să-l abordez atunci, să mă bag în față. Mi-a fost jenă de oamenii care așteptaseră aproape o zi întreagă, pentru a sta un singur minut cu părintele. Am venit a doua zi dimineață, gândind că voi fi printre primii. Dar șirul așteptării la spovedanie era deja format. Bucureșteni, și mulți oameni veniți de departe. N-aveam de unde să știu că așa e în fiecare zi: necontenit curg alți și alți credincioși. Mă hotărăsc să stau la rând, împreună cu ei. E singura cale de-a încerca să mă apropii de el și să-i solicit un interviu, pentru că foarte rar acordă interviuri cuiva din afara Bisericii. Scaunul său roșu, de spovedanie, e-n stânga altarului, lângă o măsuță rotundă, pe care se află câteva flori, o carte de rugăciuni și-o candelă ce arde mereu, între două icoane. Credincioșii îngenunchează pe rând la picioarele lui, iar preotul se apleacă asupră-le, ascultându-i atent, cu toată ființa parcă... Doar din când în când își ridică privirea, ochii aceia înguști și prelungi, parcă mereu licărind de lacrimi, încercând să cuprindă cu ei întreaga mulțime de creștini care așteaptă. Și-atunci, se petrece ceva, ca un fel de transfigurare, de parc-ar putea să privească în sufletele fiecărui om din biserică, după care șoptește la urechea celui îngenuncheat, cu luare aminte, cuvântul potrivit pe care-l așteaptă, "cuvântul bun", care poate schimba existența. Iar omul îi sărută mâna și crucea, apoi se ridică parcă plutind, cu un zâmbet de fericire pe chip, îndreptându-se spre ieșire.
Cititor în gânduri
Niciun credincios n-apucă să stea în fața părintelui mai mult de patru-cinci minute. S-au învățat să-și adune necazurile în cuvinte puține, să spună pe scurt păcatul care-i chinuie în prezent. Nici nu-ți dai seama când trece timpul, observându-l pe acest neobosit călugăr. Poate și din cauza propriilor tale emoții. Ieși din timp, din lume, contemplând misteriosul secret al spovedaniei, comunicarea asta profundă între un povățuitor și fiul său duhovnicesc. Se șoptesc lucruri tari, păcate grele, de viață și de moarte. Nicio șoaptă nu răzbate până la tine și totuși simți. Nu-ți poți dezlipi privirea de chipul preotului și de felul cum îl "preschimbă" pe om, cu blajinătatea vorbei sale. Toată lumea se uită la el. Uiți de tine. Ai putea fi oriunde, în orice mânăstire din vârf de munte, nu într-un paraclis ca acesta, de la răscrucea a două zgomotoase bulevarde bucureștene, peste drum de opulentul hotel Marriott. Tocmai aici a fost adus părintele Ciprian, în urmă cu șase ani, de la Sihăstria. La ușa chiliei sale din munții Neamțului era aceeași mulțime de oameni ca aici. Ascult toate astea, din poveștile credincioșilor și mă apropii tot mai mult de altar, împreună cu ei. Oamenii încep să fie mai deschiși, văzându-mă în rând cu ei, dar timorat și neștiutor. Majoritatea zic că îl știu de mulți ani, încă de când era la Sihăstria, că unii, efectiv, "n-ar putea trăi" fără acest sfătuitor. O reîntâlnesc pe Luana, femeia căreia părintele i-a spus că are trei copii, fără s-o fi văzut vreodată. Încerc să-nțeleg... cum se poate? "Mi-a zis că trebuie să-l uit pe soțul de care mă despărțisem fiindcă mă înșela, și să-l iau pe bărbatul cu care sunt acum, căci e un om bun", zice Luana, și pe chipul ei îmbrobodit se prelinge o lacrimă. "Nu puteam să cred. Nu puteam să cred că mai pot fi fericită. De unde știa c-aveam trei copii? De unde știa de acești bărbați? Eram disperată, în grea cumpănă. De aceea venisem la părintele, ca să-l întreb... E o lucrare mare, tainică, aici!... Îți citește gândurile. Simte, fiindcă are dragoste, suflet deschis pentru a asculta. Din dragoste pentru oameni, pleacă harul. Așa cred. S-ajungi să nu mai trăiești pentru tine, ci doar pentru ceilalți... Așa e părintele nostru."
Mă las purtat de oameni ca-ntr-un vis. Sunt mulți care spun că, într-adevăr, preotul acesta citește gândurile... Nici nu mai pun întrebări, doar ascult: Maria, o femeie în vârstă de cincizeci de ani, povestește cum duhovnicul i-a profețit că se va împăca cu soțul care voise să o omoare. I-a zis asta, când a venit pentru prima dată aici, într-o zi de aprilie, a anului 2014: "N-ai ce face, bărbatul ăsta e soarta ta..." Iar fostul soț s-a întors singur la dânsa, căindu-se, după 10 ani. La fel Andreea, fata cu voal albastru, pe care aveam s-o văd apoi în biserică, încă trei zile la rând, de dimineață până seară. Foarte frumoasă, cu părul lung și șaten, mai mereu îngenuncheată, în partea cealaltă a catapetesmei. A venit aici acum câțiva ani, mai mult de curiozitate, fiindcă îi spuseseră părinții de preotul Ciprian. Când a ajuns la el, nici nu știa ce să mărturisească. I-a spus însă duhovnicul ce necaz avea. Era una din marile traume ale vieții ei, pe care Andreea se străduise de atâta vreme să o țină ascunsă. De atunci, vine aici zilnic.
Puterea rugăciunii
"Un doctor de suflete", așa e numit părintele Ciprian, deși prin puterea rugăciunilor sale, a reușit să tămăduiască și boli trupești. N-ai cum să nu-l crezi, de pildă, pe domnul Ghiță, care mi-l prezintă pe cel de-al treilea copil al său: până acum câțiva ani, băiatul fusese total mut. Doctorii nu mai aveau soluții. Chiar din primele zile când au venit la părintele Ciprian, prin rugăciune multă, și-a recăpătat vorbirea. Este emoționant să-l auzi pe-acest adolescent de 14 ani, un as la învățătură, povestind atât de fluent despre experiența care i-a schimbat destinul. "Da, părintele chiar știe uneori ce gândești", zice. "Fiindcă dânsul postește, se nevoiește mult, reușește să se identifice cumva cu alții. Se depersonalizează, intră în sufletul lor. Și, cumva, el vorbește cu gândurile tale, pe care n-ai curaj să le spui..." Familia băiatului îl știe pe părintele Ciprian încă de când era duhovnic la Sihăstria. După această vindecare, nu s-au mai putut despărți de el. Tatăl lucrează în Ministerul Justiției. Aproape în fiecare seară îl vezi îngenuncheat între ceilalți creștini, împreună cu soția și cei trei copii. Toți cinci sobri, tăcuți. Îmbrăcați frumos, fără să iasă în evidență. Ca o simplă familie creștină.
Nici nu mai știu de când mă aflu în biserică, așteptând. De patru ore? De cinci?... Sunt foarte aproape, la doar câțiva metri. Așa cum e, încărcat de poveștile credincioșilor, părintele Ciprian capătă-n ochii mei puteri nelumești. Sunt foarte emoționat când îngenunchez și eu înaintea lui. Glasul îmi tremură, încercând să-i zic pentru ce am venit. Preotul îmi ia mâna într-a lui: "Pentru lucrul pe care-l doriți ne trebuie măcar o jumătate de oră, nu?... Uitați-vă câți oameni sunt. Îndată începem Sfântul Maslu și vor veni mai mulți. Haideți mâine dimineață la șapte. Iertați-mă..." Și-mi strânge mâna cu atâta blajinătate, privindu-mă în ochi, cu zâmbetul acela parcă plin de lacrimi, cerându-și iertare în fața mea, păcătosul. Da, voi veni mâine. Și poimâine, dacă va fi nevoie. Da, ar fi chiar bine să mai vin. Pentru mine.
6.000 de kilometri pentru o binecuvântare
Sâmbătă. Abia la miezul nopții, în această a treia zi, aveam să fac interviul. Venisem de la șapte dimineață, dar Dumnezeu tot n-a vrut. Lume la fel de multă, din zori. Apoi părintele a fost chemat la Preafericitul Daniel, căruia îi este unul dintre cei mai apropiați sfătuitori. De-aceea l-a adus Patriarhul aici - să pună duhovnic bun, la temelia ridicării Catedralei Neamului. Stau iarăși în biserică, printre pelerini, și parcă nu-mi mai vine să plec. E atât de frumos paraclisul ăsta, copie-n miniatură a bisericii din Sihăstria... Curat, luminos, cu sfinți prelungi pe pereții albi precum laptele. Și grădina înflorită, cu iarba tunsă mărunt, care îl înconjoară... Am devenit și eu puțin "de-al locului", după atâta vreme de așteptare. Înțeleg că acum, la sfârșitul Postului Mare, rugăciunile și dezlegările părintelui au cea mai mare putere. Acum se petrec și cele mai multe vindecări, îmi zice șoptit Tudor Olimpia, o doamnă blondă și elegantă, ca de pe coperțile revistelor de modă. "Am cunoscut personal două femei care s-au vindecat de cancer aici, prin rugăciuni, în Săptămâna Mare. Părintele nostru e un om sfânt. Tămăduiește fiindcă are dragoste. Întrebați-l, să vă spună despre puterea de vindecare a postului, a curăției trupești. Nu întâmplător, biserica noastră e prăznuită de Înviere. Aici, într-adevăr, au fost înviați oameni!...". Toți fiii săi duhovnicești vin acum, la sfârșitul Postului Mare, să se spovedească, înainte de Înviere. N-ar putea concepe Paștele altfel. M-a impresionat în mod special un maramureșean pe nume Emil Morar, sosit din Madrid, doar cu hainele de pe el, ca să-și vadă duhovnicul. Lucrează acolo ca agent de pază la un patron și câștigă bani puțini. Și-a luat bilet de avion, doar pentru o singură zi. A ajuns de dimineață, s-a primenit puțin în aeroport și-a pornit direct spre biserică. Peste 6.000 de km într-o zi, ca să-l vadă pe părintele Ciprian. Nici acasă nu va ajunge, în satul lui de lângă Baia Mare. La ora 20 are avion înapoi. Dar zâmbește fericit. "Îs bucuros că am apucat să-l văd, să-l salut. Părintele mă cunoaște încă de la Sihăstria. E de mulți ani duhovnicul meu. Știa c-o să vin, i-am zis la telefon. Dacă o fi să mă cheme, bine. Dacă n-ajung, că-s mulți înaintea mea, o să merg la el și o să-i spun că plec și doar să mă binecuvinteze. Și tot îs mulțumit. Nu se putea să mă prindă Paștile între străini, fără să-l văd pe părintele meu...".
Cam pe la ora 18 a ajuns în fața duhovnicului. Nicio umbră de griji nu se vedea pe chipul său zâmbitor. Plecând spre aeroport, Emil Morar parcă întinerise.
Părintele Ciprian GRĂDINARU
"Niciodată nu e prea târziu pentru Înviere"
Duminică, ora 00.40. De când sunt reporter, niciodată n-am început un interviu la asemenea oră. Mai ales cu un preot. Suntem într-o căsuță din curtea Paraclisului, doar noi doi, față în față. Trei zile întregi am stat, așteptând clipa asta. Îi spun că, probabil, e obosit, dar duhovnicul mă măsoară atent cu ochii lui înguști, c-un fel de îngăduință față de stângăciile mele. Nu este obosit. Nu se joacă cu vorbele, nu încearcă să te cucerească sau să te domine. Zice doar ce știe, c-o simplitate tihnită și fermă, ca și cum vorbele i-ar fi fost "transmise" din altă parte.
- Părinte Ciprian, vin de două zile la biserica în care slujiți și am văzut cu uimire puhoiul de oameni care vin să se spovedească. Cum reușiți să-i ascultați pe toți?
- Ce să fac, n-am inimă să-i las. Stau mereu până la ultimul creștin. Uneori, mă prinde răsăritul soarelui în biserică. Nu-ncerc decât să-mi fac datoria de duhovnic. Ascultarea ce mi s-a dat... Menirea pentru care am fost ales... Încerc să privesc fiecare om care urmează ca și cum ar fi cel dintâi. Ca și cum n-aș fi avut alți o sută înaintea lui. De șase ani de zile, mulțimile de pelerini nu s-au oprit. Sute de mii de oameni. De ce vin? Este un lucru pe care nici eu nu pot să mi-l explic. Mă bucură că majoritatea sunt tineri, oameni deschiși, educați, care vor să își afle calea. O întoarcere a tinerilor spre credință... În fiecare zi văd în biserică și câte 20-30 de chipuri noi. Nu știu. Dacă omul simte că ai dragoste, că-l asculți, că vrei să-l ajuți cu toate puterile tale, el vine. Așa sunt eu, de copil: îmi sunt foarte dragi oamenii. Îi iubesc pe toți, așa cum sunt. Nu știu, pe mine mă doare aproape "fizic" să aud necazurile oamenilor. Mă simt parcă vinovat pentru fiecare suferință. Aș vrea să le iau asupra mea, să mă doară pe mine, nu pe ei. Ca duhovnic, am de-a face cu universul uman, ce are dimensiuni nebănuite. E poate cel mai frumos lucru pe lumea asta, să ajungi să sensibilizezi sufletul unui om. Să-l ajuți să găsească un dram de speranță, de liniște sufletească. Liniștea sufletului, sensul unei vieți sunt daruri pe care nu le poți nici comanda, nici programa, nici susține, ca om. Singur nu se poate. Nimeni nu se poate mântui fără spovedanie.
- Spovedania presupune iubire?
- Doar așa se pot urni sufletele. Iubirea n-are hotar. Ea se transmite și la mii de kilometri. E greu, cere jertfă. Duhovnicul e un "chirurg de suflete", pentru că intră în sufletul omului ca nimeni altul. E mai ușor să muți munții din loc, decât să clintești ceva din sufletul unui om. Vechile obișnuițe, viciile, scara de valori... Eu vreau doar să îi ajut. Pe toți! Să plece bucuroși din biserică, cu speranța că Dumnezeu ne iubește pe toți, ne ajută pe toți. Și ne cercetează pe fiecare nu pentru realizările noastre, ci pe fiecare după iubirea sa...
- Veniți din liniștea Sihăstriei în larma ucigătoare a Bucureștiului. Cum v-ați acomodat?
- Eram sigur c-o să-mi puneți întrebarea aceasta. M-am acomodat cu Bucureștiul pentru că nu-l cunosc, pentru că mai tot timpul mi-l petrec în biserică. În plus, Preafericitul a îngăduit ca, dintr-o lună, o săptămână să mă pot întoarce la Sihăstria. Acolo, în munți, e locul meu de suflet, unde mă încarc duhovnicește. E locul unde eu am trăit printre sfinți.
- Într-o înregistrare TV din anul 1998, de la înmormântarea marelui Ilie Cleopa, apăreți și sfinția voastră în câteva secvențe memorabile. Povestea spune că îl spovedeați și pe "sfântul Moldovei", în anii de dinaintea morții lui...
- Da, părintele mă chema în chilie, la patul lui. La mine se spovedea. I-am fost ucenic. A fost lumina sufletului meu. Eram născuți în sate vecine, Hlipiceni și Sulița, în părțile Botoșaniului, undeva aproape de graniță. Părintele avea multe cunoștințe din satul meu, asta a creat de la început, așa, o legătură între noi. Țin minte ziua când am intrat pe poarta mânăstirii și l-am văzut. Era atât de blând, foarte sensibil, milos... Nu-mi puteam lua ochii de la el, cum stătea în pridvorul chiliei și ne vorbea. Nu mai văzusem niciodată asemenea om. Când ținea predicile, la un moment dat se întrerupea și spunea: "Tare-mi sunteți dragi. Cum vă văd pe toți aici, în fața mea, tot așa să ne vedem cu toții și în Rai...". Și-ncepea așa, să zâmbească și să plângă de bucurie, privindu-ne pe toți: "Tare-mi sunteți dragi...". Părintele Cleopa, care-a stat atâția ani pustnic prin păduri, în posturi neîntrerupte, gustase din bucuria duhovnicească a rugăciunii, din lumina iubirii lui Dumnezeu. Asta contează foarte mult: să ai nădejdea mântuirii încă din viața aceasta! Contează enorm! Să simți bucuria prezenței lui Dumnezeu în sufletul tău. Că Dumnezeu te iubește și nu te părăsește. Părintele Cleopa a avut mereu un comportament așa... cu multă dragoste pentru credincioși. Pe toți i-a iubit. De asta a fost iubit, c-a iubit. Un om, când iubește, este iubit. Asta e totul.
*
Apoi, viața părintelui Ciprian a curs simplu. Ca o lumină lină, fără îndoieli și întoarceri. N-a mai părăsit mânăstirea. După moartea luminătorului său, a rămas la Sihăstria încă 13 ani, continuând lucrarea acestuia, chemând cu harul său mii de creștini la ușa chiliei din munți. Abia acum înțeleg de ce i se zice "Un al doilea Cleopa". Un duhovnic al dragostei, al speranței. A urcat treptele monahale într-un timp-record, hirotonit de însuși Patriarhul Daniel: diacon, preot duhovnic, protosinghel, arhimandrit... Apoi a fost trimis în București, cu ascultare. A ridicat Paraclisul într-un alt timp-record: 60 de zile! Oamenii l-au urmat și s-au mobilizat, muncind zi și noapte. Și la trei dimineața erau pe schele. Biserica va fi prăznuită chiar acum, în noaptea Învierii.
*
"E învierea Domnului, dar și Învierea neamului românesc! Cu multă bucurie în suflet spun asta. Veniți aici în noaptea de Paște. Va fi cu adevărat lumină!..."
- Părinte Ciprian, credeți neclintit în învierea spirituală a românilor. Cum se va produce, atâta vreme cât generația marilor duhovnici, precum părinții Cleopa, Pârvu, Boca și Papacioc, s-a stins. Se vor naște alții care să-i egaleze?
- Să nu judecăm noi asemenea lucruri. Doar Dumnezeu știe câți aleși are peste tot, pe care nici nu-i cunoaștem. Nu-i asta grija noastră. Grija noastră e să ne rugăm, să ne spovedim curat, să ne păstrăm mereu conștiința curată în fața lui Dumnezeu și-a propriei persoane. Să ne luptăm să nu pierdem Raiul! Că dac-am pierdut Raiul, am pierdut totul!...
- Credincioșii cu care am vorbit în biserică spun cu tărie că însuși sfinția voastră ați fi unul dintre acești "aleși".
Părintele Ciprian nu răspunde. E prima oară când chiar se încruntă puțin, scrutându-mă cu ochii săi ce-ți intră până-n adâncul sufletului.
- Ce să fac, gura lumii n-o poți opri. E în duhul ortodoxiei, că duhovnicul e o persoană care se alege, nu se impune. Fiecare este liber să-și aleagă duhovnicul acolo unde sufletul său se liniștește. Sigur că trebuie să simt omul din fața mea. Să-l las pe Dumnezeu să lucreze prin mine. Fiindcă responsabilitatea unui duhovnic în viața unui om este imensă. La români, mentalitatea e strictă: când ești bolnav, mergi la medic, când ești necăjit, la preot. Sfatul duhovnicului e deseori crucial în viața unui om. Mai ales dacă e rănit. De aceea, trebuie să fii foarte responsabil, critic, chiar pragmatic, în răspunsul pe care i-l dai. Pentru că tu ești o lumină pentru el, un model. El vede în tine un model, nu pentru cât de deștept sau cult ești, ci fiindcă ești un ales al lui Dumnezeu și o cale în viață. Se-ntâmplă o lucrare tainică, pe care nici eu n-o pot pătrunde rațional. Ca duhovnic, trebuie să fii foarte atent cu păcatul fiecăruia. Sunt multe nuanțe... E vorba de conștiința unui om, care știe deja totul. Conștiința e glasul lui Dumnezeu din fiecare dintre noi. Conștiința nu ne minte, nu greșește drumul. De aceea, cea mai grea întâlnire pe lumea asta e întâlnirea cu propria noastră persoană. Nu cu altcineva din viață. Conștiința ne spune exact cât de aproape sau departe suntem de Dumnezeu. În termeni duhovnicești, metaforic, ea este numită "viermele neadormit". Pentru că, atunci când te mustră conștiința, niciun canon nu-ți mai trebuie! Am întâlnit foarte des, la spovedanie, asemenea persoane, pe care le-a mustrat conștiința. Ei zic: "Părinte, n-am mai putut rezista!... Nu-mi mai dă pace, nu mai pot dormi. Mor!...". Când începe să te mustre conștiința, s-a dus cu liniștea și fericirea. Ai terminat-o cu toate! Mai devreme sau mai târziu, această zi va veni. Dacă la tinerețe ai alte dorințe, alte căutări, altă scară de valori și nu bagi de seamă, la bătrânețe mustrarea de conștiință va veni, pentru ceea ce ai făcut. Marea majoritate a celor care vin la spovedanie mai spre bătrânețe îmi spun același lucru: că nu regretă nimic mai mult în viață decât timpul petrecut fără Dumnezeu. Când ajungi să te mustre conștiința, singur nu te poți ajuta. S-a terminat! N-ai cum, fără un duhovnic. Un duhovnic apare în viața ta ca o lumină, încercând să îți arate un drum. Să-ți arate că niciodată nu e prea târziu. Niciodată nu e prea târziu pentru Înviere!...