Miracolul Sfintei Rita
Dominique Philippe s-a născut pe 2 ianuarie 1951, în Saint-Pierre de Varengeville, un sat de pe coasta franceză a Atlanticului. Părinţii lui au fost oameni modeşti, care l-au crescut în credinţă şi armonie. Mai ales bunica din partea mamei i-a arătat o afecţiune deosebită, între femeia de optzeci de ani şi băiatul de zece ani născându-se o comunicare deosebită. Deşi aflat încă la vârsta şcolii, micuţul Dominique era atras mai degrabă de biserică decât de joacă, strecurându-se în capela din sat, ori de câte ori timpul i-o permitea. Adesea, mama băiatului era nevoită să trimită la şcoală scuze inventate, pentru că fiul ei dorea să participe la toate botezurile, nunţile şi înmormântările din ţinut. Impresionaţi de entuziasmul său, preotul satului şi cei de prin întregul canton îl acceptau cu drag ca "băiat de cor". În fiecare joi, el încăleca bicicleta pentru a face turul bisericilor din satele apropiate. Bănuţii cu care îi erau răsplătite serviciile îi împărţea copiilor din vecini, pentru ca să participe la slujbele ţinute de el, în grădina uriaşă a bunicii. La zece ani ştia ritualul bisericesc pe de rost. Îmbrăcat în rochiile negre ale "zânei" lui protectoare, cu o perdea găurită la mijloc şi trasă pe cap, oficia slujba într-o transfigurare totală, înconjurat de "enoriaşii" la fel de mari ca şi el. Din nefericire, părinţii micului Dominique nu vedeau cu ochi buni aplecarea lui către meseria de preot, visând mai degrabă ca fiul lor să-şi aleagă o profesiune "adevărată", de inginer. Singură bunicuţa iubită îl susţinea...
Dar lucrurile aveau să ia o întorsătură neaşteptată. Într-o vară, băiatul s-a îmbolnăvit foarte grav. Lipsit total de puteri, incapabil să-nghită sau să se mişte, zăcea, zi şi noapte, în pat. În faţa disperării familiei şi a neputinţei medicilor chemaţi în mod special de la Paris, o prietenă a bunicii a făcut propunerea ca băiatul să fie dus de urgenţă la Vendeville, un sat din nordul Franţei, unde se afla o statuie făcătoare de minuni a Sfintei Rita. (În sat nu auzise nimeni de ea, nici măcar preotul.) Tot bunica a fost aceea care, cutreierând parohiile, a descoperit, în cele din urmă, imaginea unei călugăriţe înveşmântate în negru, îngenuncheată în faţa unui Christ răstignit. În parte de jos a fotografiei scria: "Rugaţi-vă Sfintei Rita, ea este purtătoarea cauzelor pierdute, Sfânta celor disperaţi". Altfel spus, Sfânta ultimelor speranţe ale bolnavilor pentru care medicina nu mai putea să întreprindă nimic.
Neîncrezători, dar gata să facă orice pentru a-şi salva băieţelul, părinţii şi bunica l-au dus pe Dominique la Vendeville, pentru a se ruga Sfintei Rita. Aşezat pe un scaun, bolnavul a fost dus de tatăl şi mama sa până în faţa statuii, unde s-au rugat împreună, făcând şi donaţii bisericii. La câteva zile după reîntoarcerea acasă, pentru prima oară în ultimele opt săptămâni, copilul a cerut de mâncare. Bunica a căzut în genunchi, plângând cu suspine de bucurie, în vreme ce mama făcea la fel, ascunsă după o perdea.
Peste câteva săptămâni, micul Dominique făcea iarăşi ture cu bicicleta pe la bisericile din parohiile învecinate. Dar după miraculoasa tămăduire, devotamentul faţă de Sfânta Rita a pătruns în familie. Icoana ei a fost pusă în odaia băiatului, ea devenind marea protectoare a casei. În ce-l priveşte pe copilul de zece ani, după ce a mâncat primele linguri de supă, a căzut în genunchi, promiţându-i binefăcătoarei lui că îi va face numele cunoscut în lumea întreagă.
Părintele vindecător
La 14 ani, hotărârea lui Dominique de a urma o carieră ecleziastică era, în mare măsură, luată. Mai toată vremea şi-o petrecea la o mânăstire din apropiere de casă, la Saint Wandrille, printre călugării care îl acceptau cu drag pe novice alături de ei. Dar cel care avea să-i devină mentor pentru toată viaţa nu era monah, ci preot de ţară, un preot rebel, celebru la vremea aceea pentru nesupunerea lui. Acuzat pentru că îşi folosea calităţile de vindecător în biserică, propovăduind ca mijloace de tămăduire rugăciunea şi posturile îndelungate, părăsise biserica catolică romană, raliindu-se la biserica catolică galicană, mult mai apropiată, în practica ei, de spiritul evanghelic. Cu toată răutatea detractorilor săi, modesta Biserică Sfânta Maria, pe care a ridicat-o în 1964, a devenit un loc de adunare pentru foarte mulţi credincioşi, atraşi de renumele de vindecător al părintelui Cantor. Bătrânul pastor potolea suferinţele şi-i vindeca pe bolnavi, rugându-se împreună cu ei, binecuvântându-i şi atingându-i cu mâinile, după pilda lui Iisus. Ucenic silitor, Dominique îl asista pas de pas, desăvârşindu-se el însuşi în vindecări. Dar abia peste şase ani, după absolvirea seminarului teologic, Dominique Philippe avea să-şi împlinească menirea ca preot la biserica galicană de pe Quai d'Orsay din Paris. În acelaşi an a fondat şi "Misiunea Sfânta Rita", care avea drept scop propagarea cultului Sfintei şi vindecarea bolnavilor în numele ei.
Prima vindecare
Într-o duminică dimineaţă, după prima slujbă ţinută în calitate de preot, Dominique a primit un telefon din Normandia. Un copil se opărise cu apă clocotită şi suferea cumplit de arsuri. "Am sărit în primul tren care mergea spre Rouen şi am început să mă rog", relatează pastorul într-un interviu. "Abia intrat în casa familiei cu copilul accidentat, mi-am întins mâinile asupra lui, rugându-mă Domnului Nostru Iisus Hristos şi Sfintei Rita. Când medicii l-au vizitat a doua zi dimineaţă la spitalul unde fusese dus pentru efectuarea unor grefe de piele, au găsit copilul vindecat, zâmbitor, cu pielea curată, fără urmă de răni."
Întâmplarea a făcut mare vâlvă în epocă. A fost prima, dar nu şi ultima tămăduire, fiindcă de atunci înainte, convins de harul său de vindecător "în numele Domnului", părintele Dominique şi-a făcut din asta o misiune. Însoţit de statueta Sfintei Rita, pe care o lua cu el pretutindeni, le-a redat sănătatea şi le-a readus surâsul pe buze multor nefericiţi. "Datorită protecţiei Sfintei, forţele mele creşteau. După fiecare intervenţie, după fiecare binecuvântare, simţeam un curent de energie care circula între mine şi ea. Nu voi obosi niciodată să spun că preoţii trebuie să îi vindece pe bolnavi. Asta e sarcina lor. Dacă vom citi mai des Biblia, vom înţelege sensul cuvintelor rostite de Iisus, pe când îşi îndemna ucenicii să-şi «întindă mâinile peste cei bolnavi». Şi Iisus vindeca bolnavii şi îi exorciza pe cei posedaţi. Nu spunea, oare, «Dacă aveţi doar un bob de credinţă, veţi muta munţii din loc?»."
"Te salut, frate câine, te salut, frate lup!"
Marea aventură a bisericii animalelor a început în ziua când o bătrânică, venită la o slujbă de duminică, a vrut să-şi lege câinele de gardul bisericii, înainte de a intra. Preotul Dominique i-a spus: "Intraţi cu el în biserică, doamnă, nu aveţi a vă teme, biserica este făcută să primească şi animalele, pentru că şi ele au suflet şi sunt creaturile lui Dumnezeu". Femeia nu şi-a crezut urechilor. Dar preotul i-a ieşit în întâmpinare pe trepte şi a condus-o în biserică, împreună cu animalul ei. Din ziua aceea, a început pentru el o lungă şi miraculoasă aventură. În toate casele pe unde mergea, oamenii îl rugau să le vindece şi bietele animale, în faţa cărora veterinarii ridicau, adeseori, umerii, mai ales când era vorba de vitele şi caii ţăranilor. Bolnave de "deochi", de "descântece" făcute din invidia că animalele unora erau mai frumoase, mai grase ca ale altora, necuvântătoarele răspundeau şi ele rugăciunilor şi aplicării mâinilor făcute de preot, vindecându-se spectaculos. Pelerin bătut de ploi şi de vânt, pe cine ştie ce drum de ţară, părintele Dominique n-a refuzat niciodată pe nimeni, împlinindu-şi gratis îndatorirea de "mesager al lui Iisus Hristos". Nicio mirare că pilda şi rezultatele sale i-au adus o mulţime de noi credincioşi în biserica lui din Paris, de data asta însoţiţi de... animale. Veneau cu ele la preot, să le vindece prin rugăciuni.
Noi credincioşi
"Într-o dimineaţă, o femeie pe care o ajutasem să se vindece de o suferinţă grea a venit la mine plângând, rugându-mă să fac ceva şi pentru câinele ei, care era bolnav pe moarte. O clipă am ezitat. Era prima oară când mi se cerea un astfel de gest. «Vă implor, părinte», suspina bătrânica, «veterinarul mi-a spus că nu se poate face nimic! Rugaţi-vă şi pentru câinele meu! E singurul meu tovarăş pe-acest pământ». Suferinţa ei m-a convins. Dacă rugăciunile mă ajutaseră să vindec oameni, de ce nu m-ar fi ajutat să vindec şi animale, egale cu omul în faţa lui Dumnezeu? Aşa că am început să mă rog, în vreme ce mângâiam spinarea câinelui. Era bătrân şi gemea, respirând zgomotos. Să mai spun că, la plecare, animalul se simţea deja mult mai bine, că şuieratul dispăruse şi el privea vesel către stăpâna lui? Biata femeie a nutrit un cult pentru mine, care s-a răspândit în tot cartierul şi apoi în întregul Paris. Sute de oameni au venit de atunci, însoţiţi de animalele lor bolnave, pe care mi le puneau pe genunchi. Ajunsesem să am mai mulţi enoriaşi pe patru labe, decât bipezi! Şi nu doar câini, ci şi păsări, pisici, purceluşi de Guineea erau aduşi la biserică. Iar în vreme ce parohia mea se transforma într-un soi de Arcă a lui Noe în care oameni şi animale împreună şedeau în genunchi în faţa «mesagerei unor cauze imposibile», Sfânta Rita, am descoperit feţe noi, feţele unor oameni din cartier, pe care nu-i văzusem niciodată până atunci în biserică. Dragostea lor pentru animale îi adusese la Dumnezeu. Nu era acesta un semn din cer? O misiune «originală», pe care Domnul mi-o încredinţa: să ajung la sufletul omului, tămăduindu-i animalele... Într-o seară, mi-am convocat confraţii preoţi şi consiliul parohial (între timp, fusesem înălţat în gradul de arhiepiscop al bisericii catolice galice) şi le-am spus: «Şi dacă vom organiza o dată pe lună, în biserica noastră, o slujbă dedicată în mod special animalelor? Da, o mesă care să le reunească aici, în biserică, împreună cu stăpânii lor, şi care să se numească Slujba Sfântului Francisc de Assisi? Îi voi binecuvânta pe toţi, aşa cum am făcut totdeauna, dar în cadrul unei slujbe organizate». M-am simţit ucis de privirile de gheaţă pe care mi le aruncau unii dintre cei întrebaţi. Alţii au crezut că glumesc. «Ar fi frumoasă o slujbă sub protecţia Sfântului Francisc», a spus, cu ochii în pământ, cel mai tânăr dintre preoţii mei. În cele din urmă, din cei unsprezece membri ai consiliului parohial, opt au spus «Da», nu însă fără a-mi atrage atenţia asupra urmărilor dezastruoase pe care le va avea asupra reputaţiei mele o asemenea acţiune. Le-am mulţumit pentru vigilenţă, dar am rămas neclintit în hotărârea mea. Ştiam că nu am decât o singură opţiune: să îi conving cu orice preţ, implicându-mă trup şi suflet în organizarea acestei ceremonii."
Pe urmele Sfântului Francisc
Noiembrie, 1995. Ploaia cade rece şi îngheţată asupra oamenilor care n-au mai încăput în biserica de pe Quai d'Orsay din Paris. Înăuntru e plin. Pisicile, câinii, papagalii, maimuţele, purceluşii de Guineea stau cuminţi, dincolo de gratiile cuştilor. Sunt chiar şi câteva broscuţe ţestoase şi nişte şerpi. Stăpânii lor par de-a dreptul transfiguraţi. Majoritatea lor sunt copii şi bătrâni, fiinţe care îşi duc viaţa în simbioză cu animalele lor, pentru mulţi dintre ei - singura raţiune de-a mai trăi. Sunt peste 700 de oameni în interiorul bisericii şi peste 200 afară, aşteptând, cu răbdare, să le vină rândul la binecuvântarea finală. Mulţi dintre ei au venit din Spania şi Italia, ba şi de peste Ocean. Fiecare se roagă în parte, strângându-şi animalul la piept.
Aşezată în faţa altarului, statueta Sfântului Francisc dă un sens aparte ceremoniei, iar cuvintele Mântuitorului, pline de înţelepciune, sunt repetate în rugăciuni: "Priviţi păsările şi crinii de pe câmpii, ei nu seamănă şi nu treieră, dar Tatăl Ceresc îi hrăneşte".
Slujba se va termina în curând. Niciun zgomot, niciun strigăt de animal nu tulbură atmosfera de rugăciune şi reculegere necesară bunei desfăşurări a unei ceremonii religioase. Niciun animal prezent în biserică nu manifestă nici cea mai mică agresivitate, cu toate că se află atâtea specii care "se duşmănesc". Chiar şi şerpii stau cuminţi în cuştile lor. Animalele par atinse de graţia divină, de parcă ar şti că slujba le e dedicată în mod special. În momentul binecuvântării, care îi este adresată fiecăruia în parte, preotul Dominique le va rosti numele: Fifi, Gabi, Penelopa, Rex, Elsa, Yaka... "Fie ca Dumnezeu, Sfânta Fecioară şi Sfânta Rita să vă aibă în pază şi să vă dăruiască viaţă lungă, alături de stăpânii voştri iubiţi!"
Ce linişte bizară, în această biserică plină de animale! Nu se aude nici musca! Un veritabil mister se petrece acolo: cum de animalele, reunite în incinta unei biserici, tac şi rămân nemişcate, în vreme ce preoţii cântă şi citesc fragmente din Evanghelie? Slujba s-a sfârşit. Preotul începe lunga ceremonie de binecuvântări, trecând printre rândurile de credincioşi. Coşurile şi cuştile se deschid, descoperind privirii chipurile liniştite ale animalelor. Credincioşii întind spre preot lăbuţele sau capetele bolnave ale protejaţilor lor. Cei mai bătrâni au nevoie de multă energie pentru a se întrema. Preotul înaintează cu greu. E imposibil să ieşi sau să intri în biserică, dar lumea aşteaptă în linişte, cu răbdare, simţind că întâmplarea aceea e aşezată sub semn divin. Oameni şi animale comunică cu Domnul prin rugăciuni. Armonia Creaţiei a pogorât între ei.
Sfânta Rita de Cascia, pe adevăratul ei nume Margheritta Lotti, a văzut lumina zilei în 1381, la Rocca Porena, în apropiere de Cascia, în provincia Umbria din Italia. Născută, printr-o minune, de o mamă în vârstă de 70 de ani, fetiţa a dovedit însuşiri religioase de timpuriu, dar a trebuit să cedeze în faţa părinţilor, care au măritat-o cu forţa cu un bărbat violent şi beţiv. Bătută, înjosită şi umilită, Rita a rămas singură după ce bărbatul şi cele două gemene pe care le născuse au murit în împrejurări violente. Devenită călugăriţă, după lungi insistenţe, ea a fost supusă unor munci umilitoare şi grele, pe care le-a transformat în minuni. A murit pe 22 mai 1457, rostind cuvintele: "Singura cale de ispăşire pentru noi este Iisus. Calea, Adevărul, Viaţa". În 1682 a fost sanctificată de Papa Urban al VIII-lea, pentru miraculoasele vindecări făcute de ea în vremea călugăriei.