Biserica animalelor

Andrei Cheran
- În Franța trăiește un preot catolic, adept al Sfântului Francisc de Assisi - marele prieten al animalelor. În biserica sa din Paris, arhiepiscopul DOMINIQUE PHILIPPE oficiază o dată pe an, în luna noiembrie, slujbe pentru toate necuvântătoarele lăsate de Dumnezeu pe Pământ. Pisici și câini suferinzi, șerpi și broaște țestoase, dar și cămile, participă în liniște absolută la liturghie, alături de stăpânii lor. Rugăciunile și binecuvântarea părintelui le tămăduiesc suferințele. Limbajul comun al afecțiunii și al credinței dovedește că toate făpturile sunt egale în fața Creatorului lor. Salutul Sfântului Francisc - "Te salut, frate lup, te salut, frate câine!" - este întemeiat -

Miracolul Sfintei Rita

Dominique Philippe s-a născut pe 2 ianuarie 1951, în Saint-Pierre de Varengeville, un sat de pe coasta franceză a Atlanticului. Părinții lui au fost oameni mo­dești, care l-au crescut în credință și armonie. Mai ales bunica din partea mamei i-a arătat o afecțiune deo­se­bită, între femeia de optzeci de ani și băiatul de zece ani născându-se o comu­nicare de­osebită. Deși aflat încă la vârsta școlii, mi­cuțul Do­minique era atras mai degrabă de biserică decât de joacă, strecurându-se în capela din sat, ori de câte ori timpul i-o per­mitea. Adesea, mama băiatului era nevoită să trimită la școală scuze inven­tate, pentru că fiul ei dorea să participe la toate bote­zurile, nun­țile și înmormântările din ți­nut. Im­pre­sionați de en­tu­ziasmul său, preotul satului și cei de prin în­tregul canton îl ac­cep­tau cu drag ca "băiat de cor". În fie­care joi, el încăleca bicicleta pentru a face turul bise­ricilor din satele apropiate. Bă­nuții cu care îi erau răsplătite serviciile îi împărțea copiilor din vecini, pen­tru ca să participe la slujbele ținute de el, în gră­dina uriașă a bunicii. La zece ani știa ritualul bi­se­ricesc pe de rost. Îmbrăcat în ro­chiile negre ale "zâ­nei" lui pro­tec­toare, cu o perdea găurită la mijloc și trasă pe cap, oficia slujba într-o transfigurare totală, înconjurat de "enoriașii" la fel de mari ca și el. Din nefericire, părinții micului Do­minique nu vedeau cu ochi buni aplecarea lui către meseria de preot, vi­sând mai degrabă ca fiul lor să-și aleagă o pro­fesiune "adevărată", de inginer. Sin­gură bunicuța iu­bită îl susținea...
Dar lucrurile aveau să ia o întorsătură neaș­tep­tată. Într-o vară, băiatul s-a îmbolnăvit foarte grav. Lipsit total de puteri, incapabil să-nghită sau să se miște, ză­cea, zi și noapte, în pat. În fața dis­pe­rării familiei și a neputinței medicilor chemați în mod special de la Paris, o prietenă a bunicii a făcut pro­pu­nerea ca băiatul să fie dus de urgență la Ven­deville, un sat din nordul Franței, unde se afla o sta­tuie făcătoare de minuni a Sfintei Rita. (În sat nu auzise nimeni de ea, nici măcar preotul.) Tot bu­nica a fost aceea care, cutreierând parohiile, a des­co­perit, în cele din urmă, imaginea unei călugărițe înveș­mântate în negru, îngenuncheată în fața unui Christ răstignit. În parte de jos a fotografiei scria: "Ru­ga­ți-vă Sfintei Rita, ea este purtătoarea cauzelor pier­­dute, Sfânta celor disperați". Altfel spus, Sfân­ta ultimelor speranțe ale bol­navilor pentru care medi­ci­na nu mai putea să între­prindă nimic.
Neîncrezători, dar gata să facă orice pentru a-și sal­va băiețelul, părinții și bunica l-au dus pe Dominique la Vendeville, pentru a se ruga Sfintei Rita. Așezat pe un scaun, bolnavul a fost dus de ta­tăl și mama sa până în fața statuii, unde s-au ru­gat împreună, făcând și do­nații bisericii. La câ­teva zile după reîntoarcerea aca­să, pentru prima oară în ultimele opt săptămâni, copi­lul a ce­rut de mâncare. Bunica a căzut în ge­nunchi, plân­gând cu suspine de bucurie, în vreme ce mama făcea la fel, ascunsă după o perdea.
Peste câteva săptămâni, micul Do­mi­nique fă­cea iarăși ture cu bicicleta pe la bisericile din parohiile în­vecinate. Dar după miraculoasa tămăduire, de­vo­ta­men­tul față de Sfânta Rita a pătruns în familie. Icoana ei a fost pusă în odaia bă­iatului, ea devenind marea pro­­­tectoare a ca­sei. În ce-l privește pe copilul de zece ani, du­pă ce a mâncat primele linguri de su­pă, a căzut în ge­nunchi, promițându-i binefăcătoarei lui că îi va fa­ce numele cunoscut în lumea întreagă.

Părintele vindecător

La 14 ani, hotărârea lui Dominique de a ur­ma o ca­rie­­ră ecleziastică era, în mare mă­sură, luată. Mai toată vremea și-o petrecea la o mâ­năstire din apro­piere de casă, la Saint Wandrille, printre călu­gării care îl ac­cep­tau cu drag pe novice alături de ei. Dar cel care avea să-i devină mentor pentru toată viața nu era monah, ci pre­ot de țară, un preot rebel, celebru la vre­mea aceea pentru nesu­pu­nerea lui. Acuzat pen­tru că își fo­lo­sea ca­litățile de vin­de­cător în biserică, pro­po­vă­du­ind ca mij­loa­ce de tămă­duire rugăciunea și pos­­tu­ri­le în­de­lun­gate, pă­răsise biserica cato­lică ro­mană, ra­li­indu-se la bi­se­rica catolică ga­li­cană, mult mai apro­piată, în prac­tica ei, de spiritul evan­ghelic. Cu toată rău­tatea de­trac­to­rilor săi, modesta Bi­se­rică Sfânta Ma­ria, pe care a ridicat-o în 1964, a de­venit un loc de adu­­nare pentru foar­te mulți credin­cioși, atrași de re­nu­me­le de vin­de­cător al pă­rintelui Cantor. Bătrânul pas­tor potolea su­fe­rințele și-i vin­deca pe bol­navi, ru­gân­du-se împre­ună cu ei, bine­­cu­­vân­tân­du-i și atingându-i cu mâinile, după pilda lui Iisus. Ucenic si­litor, Do­minique îl asis­ta pas de pas, de­săvâr­șindu-se el în­suși în vindecări. Dar abia peste șa­se ani, după absolvirea se­mi­na­rului teo­logic, Dominique Philippe avea să-și îm­pli­neas­că meni­rea ca preot la bi­­serica ga­licană de pe Quai d'Orsay din Pa­ris. În ace­lași an a fondat și "Misiu­nea Sfân­ta Rita", care avea drept scop propa­ga­rea cul­tului Sfintei și vinde­carea bol­navilor în numele ei.

Prima vindecare

Într-o duminică dimineață, după pri­ma slujbă ținută în calitate de preot, Do­mi­nique a primit un tele­fon din Nor­man­dia. Un copil se opărise cu apă clocotită și sufe­rea cumplit de arsuri. "Am sărit în primul tren care mergea spre Rouen și am început să mă rog", relatează pas­to­rul într-un in­terviu. "Abia intrat în casa fa­mi­liei cu co­pilul accidentat, mi-am întins mâinile asu­pra lui, rugându-mă Domnului Nostru Iisus Hristos și Sfintei Rita. Când medicii l-au vizitat a doua zi dimi­neață la spitalul unde fusese dus pentru efectuarea unor grefe de piele, au găsit copilul vindecat, zâmbitor, cu pielea curată, fără urmă de răni."
Întâmplarea a făcut mare vâlvă în epo­că. A fost prima, dar nu și ultima tă­mă­duire, fiindcă de atunci înainte, convins de harul său de vindecător "în numele Dom­nului", părintele Dominique și-a făcut din asta o misiune. Însoțit de statueta Sfin­tei Rita, pe care o lua cu el pretutindeni, le-a redat să­nătatea și le-a readus surâsul pe buze multor nefericiți. "Datorită protecției Sfin­tei, forțele mele creșteau. După fiecare intervenție, după fiecare binecu­vân­tare, simțeam un curent de ener­gie care circula în­tre mine și ea. Nu voi obosi nicio­dată să spun că pre­oții trebuie să îi vindece pe bolnavi. Asta e sar­cina lor. Dacă vom citi mai des Biblia, vom înțelege sensul cuvintelor rostite de Iisus, pe când își îndemna ucenicii să-și «întindă mâinile peste cei bolnavi». Și Iisus vindeca bolnavii și îi exorciza pe cei posedați. Nu spunea, oare, «Dacă aveți doar un bob de credință, veți muta munții din loc?»."

"Te salut, frate câine, te salut, frate lup!"

Marea aventură a bisericii animalelor a început în ziua când o bătrânică, venită la o slujbă de dumi­ni­că, a vrut să-și lege câinele de gardul bisericii, îna­inte de a intra. Preotul Dominique i-a spus: "Intrați cu el în bise­rică, doamnă, nu aveți a vă teme, bise­rica este făcută să primească și animalele, pentru că și ele au suflet și sunt creaturile lui Dumnezeu". Femeia nu și-a crezut urechilor. Dar preotul i-a ieșit în întâmpinare pe trepte și a condus-o în biserică, împreună cu animalul ei. Din ziua aceea, a început pentru el o lungă și miraculoasă aventură. În toate casele pe unde mergea, oamenii îl rugau să le vin­dece și bietele animale, în fața cărora veterinarii ri­dicau, adeseori, umerii, mai ales când era vorba de vitele și caii țăranilor. Bolnave de "deochi", de "des­cântece" făcute din invidia că animalele unora erau mai frumoase, mai grase ca ale altora, necu­vân­­tă­toa­rele răspundeau și ele rugăciunilor și aplicării mâi­nilor făcute de preot, vin­decându-se specta­culos. Pelerin bătut de ploi și de vânt, pe cine știe ce drum de țară, părintele Do­minique n-a refuzat nicio­dată pe nimeni, împlinindu-și gratis îndatorirea de "me­sager al lui Iisus Hristos". Nicio mirare că pilda și re­zultatele sale i-au adus o mulțime de noi cre­dincioși în biserica lui din Paris, de data asta însoțiți de... animale. Veneau cu ele la preot, să le vindece prin rugăciuni.

Noi credincioși

"Într-o dimineață, o femeie pe care o ajutasem să se vindece de o su­ferință grea a venit la mi­ne plângând, rugân­du-mă să fac ceva și pentru câi­nele ei, care era bolnav pe moarte. O clipă am ezitat. Era prima oară când mi se cerea un astfel de gest. «Vă implor, pă­rinte», suspina bătrânica, «ve­terinarul mi-a spus că nu se poate face ni­mic! Ru­gați-vă și pen­tru câi­nele meu! E sin­gu­rul meu tovarăș pe-acest pă­mânt». Sufe­rin­ța ei m-a convins. Dacă rugă­ciu­nile mă ajutaseră să vin­dec oa­meni, de ce nu m-ar fi ajutat să vindec și ani­male, egale cu omul în fața lui Dumnezeu? Așa că am început să mă rog, în vre­me ce mân­gâiam spinarea câi­­nelui. Era bătrân și gemea, respi­rând zgo­mo­tos. Să mai spun că, la ple­­care, ani­malul se sim­țea deja mult mai bine, că șu­ie­ratul dis­păruse și el privea vesel către stăpâna lui? Biata fe­meie a nutrit un cult pentru mine, care s-a răspândit în tot car­tie­rul și apoi în în­tregul Paris. Sute de oameni au venit de atunci, în­so­țiți de animalele lor bolnave, pe care mi le puneau pe ge­nunchi. Ajunsesem să am mai mulți enoriași pe pa­tru labe, decât bipezi! Și nu doar câini, ci și păsări, pi­sici, purceluși de Gui­neea erau aduși la bise­rică. Iar în vreme ce pa­rohia mea se transforma într-un soi de Arcă a lui Noe în care oameni și ani­­male îm­pre­ună ședeau în genunchi în fața «me­sa­­gerei unor cauze impo­sibile», Sfânta Rita, am des­coperit fețe noi, fețele unor oameni din cartier, pe care nu-i văzusem ni­ciodată până atunci în bi­serică. Dra­gostea lor pen­tru animale îi adusese la Dum­nezeu. Nu era acesta un semn din cer? O mi­siune «originală», pe care Domnul mi-o încredința: să ajung la sufletul omu­lui, tămăduindu-i ani­ma­lele... Într-o seară, mi-am con­vocat confrații preoți și con­siliul paro­hial (între timp, fusesem înălțat în gradul de arhiepis­cop al bisericii catolice galice) și le-am spus: «Și dacă vom organiza o dată pe lună, în bi­serica noastră, o slujbă dedicată în mod spe­cial animalelor? Da, o mesă care să le reunească aici, în biserică, împreună cu stăpânii lor, și care să se numeas­că Slujba Sfântului Francisc de Assisi? Îi voi bine­cuvânta pe toți, așa cum am făcut tot­deauna, dar în cadrul unei slujbe orga­ni­zate». M-am simțit ucis de privirile de gheață pe care mi le aruncau unii dintre cei întrebați. Alții au crezut că glumesc. «Ar fi frumoasă o slujbă sub protecția Sfântului Fran­cisc», a spus, cu ochii în pământ, cel mai tânăr dintre preoții mei. În cele din urmă, din cei unsprezece membri ai consiliului parohial, opt au spus «Da», nu însă fără a-mi atrage atenția asupra urmărilor dezas­truoase pe care le va avea asupra reputației mele o asemenea acțiune. Le-am mulțumit pentru vigilență, dar am rămas neclin­tit în hotărârea mea. Știam că nu am decât o singură opțiune: să îi con­ving cu orice preț, implicându-mă trup și suflet în organizarea acestei ceremonii."

Pe urmele Sfântului Francisc

Noiembrie, 1995. Ploaia cade rece și înghețată asu­pra oamenilor care n-au mai încăput în biserica de pe Quai d'Orsay din Paris. Înăuntru e plin. Pi­si­cile, câinii, papagalii, maimuțele, purcelușii de Gui­neea stau cuminți, dincolo de gratiile cuștilor. Sunt chiar și câteva bros­cuțe țestoase și niște șerpi. Stăpânii lor par de-a dreptul trans­figurați. Majo­ri­tatea lor sunt copii și bătrâni, ființe care își duc viața în simbioză cu animalele lor, pentru mulți dintre ei - singura rațiune de-a mai trăi. Sunt peste 700 de oameni în interiorul bisericii și peste 200 afară, așteptând, cu răbdare, să le vină rândul la binecu­vân­­tarea finală. Mulți dintre ei au venit din Spa­nia și Italia, ba și de peste Ocean. Fie­care se roagă în par­te, strângându-și a­ni­malul la piept.
Așezată în fața al­tarului, statueta Sfân­tului Fran­cisc dă un sens aparte ce­remoniei, iar cu­vin­tele Mân­tu­itorului, pli­ne de înțelep­ciune, sunt repetate în ru­gă­ciuni: "Pri­viți păsările și crinii de pe câmpii, ei nu sea­­mănă și nu tre­ieră, dar Tatăl Ce­resc îi hrănește".
Slujba se va ter­mina în curând. Ni­ciun zgomot, niciun strigăt de animal nu tulbură atmosfera de rugăciune și recu­le­gere necesară bunei desfășurări a unei ce­re­mo­nii religioa­se. Niciun animal prezent în biserică nu manifestă nici cea mai mică agre­si­vitate, cu toate că se află atâtea specii care "se dușmănesc". Chiar și șerpii stau cuminți în cuștile lor. Animalele par atinse de grația di­vină, de parcă ar ști că slujba le e de­dicată în mod special. În mo­mentul binecu­vân­tării, care îi este adresată fie­căruia în parte, preotul Dominique le va rosti numele: Fifi, Gabi, Pe­nelopa, Rex, Elsa, Yaka... "Fie ca Dum­nezeu, Sfânta Fe­cioară și Sfânta Rita să vă aibă în pază și să vă dă­ruiască viață lungă, ală­turi de stăpânii voș­tri iu­biți!"
Ce liniște bizară, în această biserică plină de ani­male! Nu se aude nici musca! Un veritabil mister se petrece acolo: cum de animalele, re­u­nite în incinta unei bi­serici, tac și rămân ne­mișcate, în vre­me ce preoții cântă și citesc fragmente din Evan­ghelie? Slujba s-a sfârșit. Preotul începe lunga cere­monie de binecuvântări, trecând printre rândurile de cre­din­cioși. Coșurile și cuștile se deschid, desco­pe­rind privirii chipurile liniștite ale animalelor. Credin­cio­șii întind spre preot lăbuțele sau capetele bolnave ale protejaților lor. Cei mai bătrâni au nevoie de multă energie pentru a se în­trema. Preotul înain­tea­ză cu greu. E imposibil să ieși sau să intri în biserică, dar lumea așteaptă în liniș­te, cu răbdare, simțind că întâmplarea aceea e așezată sub semn divin. Oameni și animale co­munică cu Dom­nul prin rugăciuni. Armonia Creației a pogorât între ei.


Sfânta Rita de Cascia, pe adevăratul ei nume Margheritta Lotti, a văzut lumina zilei în 1381, la Rocca Po­re­na, în apropiere de Cascia, în provincia Umbria din Italia. Născută, printr-o minune, de o mamă în vârstă de 70 de ani, fetița a dovedit însușiri reli­gi­oase de tim­puriu, dar a trebuit să cedeze în fața pă­rinților, care au mă­ritat-o cu forța cu un bărbat vio­lent și bețiv. Bă­tută, înjosită și umilită, Rita a rămas singură după ce bărbatul și cele două gemene pe care le năs­cuse au murit în împrejurări violente. Deve­ni­tă călugăriță, după lungi insistențe, ea a fost su­pu­să unor munci umilitoare și grele, pe care le-a trans­format în minuni. A murit pe 22 mai 1457, rostind cu­vintele: "Singura cale de ispășire pentru noi este Iisus. Calea, Adevărul, Viața". În 1682 a fost sanc­ti­ficată de Papa Urban al VIII-lea, pentru mira­cu­loasele vindecări făcute de ea în vremea călu­gă­riei.