Miracolul Sfintei Rita
Dominique Philippe s-a născut pe 2 ianuarie 1951, în Saint-Pierre de Varengeville, un sat de pe coasta franceză a Atlanticului. Părinții lui au fost oameni modești, care l-au crescut în credință și armonie. Mai ales bunica din partea mamei i-a arătat o afecțiune deosebită, între femeia de optzeci de ani și băiatul de zece ani născându-se o comunicare deosebită. Deși aflat încă la vârsta școlii, micuțul Dominique era atras mai degrabă de biserică decât de joacă, strecurându-se în capela din sat, ori de câte ori timpul i-o permitea. Adesea, mama băiatului era nevoită să trimită la școală scuze inventate, pentru că fiul ei dorea să participe la toate botezurile, nunțile și înmormântările din ținut. Impresionați de entuziasmul său, preotul satului și cei de prin întregul canton îl acceptau cu drag ca "băiat de cor". În fiecare joi, el încăleca bicicleta pentru a face turul bisericilor din satele apropiate. Bănuții cu care îi erau răsplătite serviciile îi împărțea copiilor din vecini, pentru ca să participe la slujbele ținute de el, în grădina uriașă a bunicii. La zece ani știa ritualul bisericesc pe de rost. Îmbrăcat în rochiile negre ale "zânei" lui protectoare, cu o perdea găurită la mijloc și trasă pe cap, oficia slujba într-o transfigurare totală, înconjurat de "enoriașii" la fel de mari ca și el. Din nefericire, părinții micului Dominique nu vedeau cu ochi buni aplecarea lui către meseria de preot, visând mai degrabă ca fiul lor să-și aleagă o profesiune "adevărată", de inginer. Singură bunicuța iubită îl susținea...
Dar lucrurile aveau să ia o întorsătură neașteptată. Într-o vară, băiatul s-a îmbolnăvit foarte grav. Lipsit total de puteri, incapabil să-nghită sau să se miște, zăcea, zi și noapte, în pat. În fața disperării familiei și a neputinței medicilor chemați în mod special de la Paris, o prietenă a bunicii a făcut propunerea ca băiatul să fie dus de urgență la Vendeville, un sat din nordul Franței, unde se afla o statuie făcătoare de minuni a Sfintei Rita. (În sat nu auzise nimeni de ea, nici măcar preotul.) Tot bunica a fost aceea care, cutreierând parohiile, a descoperit, în cele din urmă, imaginea unei călugărițe înveșmântate în negru, îngenuncheată în fața unui Christ răstignit. În parte de jos a fotografiei scria: "Rugați-vă Sfintei Rita, ea este purtătoarea cauzelor pierdute, Sfânta celor disperați". Altfel spus, Sfânta ultimelor speranțe ale bolnavilor pentru care medicina nu mai putea să întreprindă nimic.
Neîncrezători, dar gata să facă orice pentru a-și salva băiețelul, părinții și bunica l-au dus pe Dominique la Vendeville, pentru a se ruga Sfintei Rita. Așezat pe un scaun, bolnavul a fost dus de tatăl și mama sa până în fața statuii, unde s-au rugat împreună, făcând și donații bisericii. La câteva zile după reîntoarcerea acasă, pentru prima oară în ultimele opt săptămâni, copilul a cerut de mâncare. Bunica a căzut în genunchi, plângând cu suspine de bucurie, în vreme ce mama făcea la fel, ascunsă după o perdea.
Peste câteva săptămâni, micul Dominique făcea iarăși ture cu bicicleta pe la bisericile din parohiile învecinate. Dar după miraculoasa tămăduire, devotamentul față de Sfânta Rita a pătruns în familie. Icoana ei a fost pusă în odaia băiatului, ea devenind marea protectoare a casei. În ce-l privește pe copilul de zece ani, după ce a mâncat primele linguri de supă, a căzut în genunchi, promițându-i binefăcătoarei lui că îi va face numele cunoscut în lumea întreagă.
Părintele vindecător
La 14 ani, hotărârea lui Dominique de a urma o carieră ecleziastică era, în mare măsură, luată. Mai toată vremea și-o petrecea la o mânăstire din apropiere de casă, la Saint Wandrille, printre călugării care îl acceptau cu drag pe novice alături de ei. Dar cel care avea să-i devină mentor pentru toată viața nu era monah, ci preot de țară, un preot rebel, celebru la vremea aceea pentru nesupunerea lui. Acuzat pentru că își folosea calitățile de vindecător în biserică, propovăduind ca mijloace de tămăduire rugăciunea și posturile îndelungate, părăsise biserica catolică romană, raliindu-se la biserica catolică galicană, mult mai apropiată, în practica ei, de spiritul evanghelic. Cu toată răutatea detractorilor săi, modesta Biserică Sfânta Maria, pe care a ridicat-o în 1964, a devenit un loc de adunare pentru foarte mulți credincioși, atrași de renumele de vindecător al părintelui Cantor. Bătrânul pastor potolea suferințele și-i vindeca pe bolnavi, rugându-se împreună cu ei, binecuvântându-i și atingându-i cu mâinile, după pilda lui Iisus. Ucenic silitor, Dominique îl asista pas de pas, desăvârșindu-se el însuși în vindecări. Dar abia peste șase ani, după absolvirea seminarului teologic, Dominique Philippe avea să-și împlinească menirea ca preot la biserica galicană de pe Quai d'Orsay din Paris. În același an a fondat și "Misiunea Sfânta Rita", care avea drept scop propagarea cultului Sfintei și vindecarea bolnavilor în numele ei.
Prima vindecare
Într-o duminică dimineață, după prima slujbă ținută în calitate de preot, Dominique a primit un telefon din Normandia. Un copil se opărise cu apă clocotită și suferea cumplit de arsuri. "Am sărit în primul tren care mergea spre Rouen și am început să mă rog", relatează pastorul într-un interviu. "Abia intrat în casa familiei cu copilul accidentat, mi-am întins mâinile asupra lui, rugându-mă Domnului Nostru Iisus Hristos și Sfintei Rita. Când medicii l-au vizitat a doua zi dimineață la spitalul unde fusese dus pentru efectuarea unor grefe de piele, au găsit copilul vindecat, zâmbitor, cu pielea curată, fără urmă de răni."
Întâmplarea a făcut mare vâlvă în epocă. A fost prima, dar nu și ultima tămăduire, fiindcă de atunci înainte, convins de harul său de vindecător "în numele Domnului", părintele Dominique și-a făcut din asta o misiune. Însoțit de statueta Sfintei Rita, pe care o lua cu el pretutindeni, le-a redat sănătatea și le-a readus surâsul pe buze multor nefericiți. "Datorită protecției Sfintei, forțele mele creșteau. După fiecare intervenție, după fiecare binecuvântare, simțeam un curent de energie care circula între mine și ea. Nu voi obosi niciodată să spun că preoții trebuie să îi vindece pe bolnavi. Asta e sarcina lor. Dacă vom citi mai des Biblia, vom înțelege sensul cuvintelor rostite de Iisus, pe când își îndemna ucenicii să-și «întindă mâinile peste cei bolnavi». Și Iisus vindeca bolnavii și îi exorciza pe cei posedați. Nu spunea, oare, «Dacă aveți doar un bob de credință, veți muta munții din loc?»."
"Te salut, frate câine, te salut, frate lup!"
Marea aventură a bisericii animalelor a început în ziua când o bătrânică, venită la o slujbă de duminică, a vrut să-și lege câinele de gardul bisericii, înainte de a intra. Preotul Dominique i-a spus: "Intrați cu el în biserică, doamnă, nu aveți a vă teme, biserica este făcută să primească și animalele, pentru că și ele au suflet și sunt creaturile lui Dumnezeu". Femeia nu și-a crezut urechilor. Dar preotul i-a ieșit în întâmpinare pe trepte și a condus-o în biserică, împreună cu animalul ei. Din ziua aceea, a început pentru el o lungă și miraculoasă aventură. În toate casele pe unde mergea, oamenii îl rugau să le vindece și bietele animale, în fața cărora veterinarii ridicau, adeseori, umerii, mai ales când era vorba de vitele și caii țăranilor. Bolnave de "deochi", de "descântece" făcute din invidia că animalele unora erau mai frumoase, mai grase ca ale altora, necuvântătoarele răspundeau și ele rugăciunilor și aplicării mâinilor făcute de preot, vindecându-se spectaculos. Pelerin bătut de ploi și de vânt, pe cine știe ce drum de țară, părintele Dominique n-a refuzat niciodată pe nimeni, împlinindu-și gratis îndatorirea de "mesager al lui Iisus Hristos". Nicio mirare că pilda și rezultatele sale i-au adus o mulțime de noi credincioși în biserica lui din Paris, de data asta însoțiți de... animale. Veneau cu ele la preot, să le vindece prin rugăciuni.
Noi credincioși
"Într-o dimineață, o femeie pe care o ajutasem să se vindece de o suferință grea a venit la mine plângând, rugându-mă să fac ceva și pentru câinele ei, care era bolnav pe moarte. O clipă am ezitat. Era prima oară când mi se cerea un astfel de gest. «Vă implor, părinte», suspina bătrânica, «veterinarul mi-a spus că nu se poate face nimic! Rugați-vă și pentru câinele meu! E singurul meu tovarăș pe-acest pământ». Suferința ei m-a convins. Dacă rugăciunile mă ajutaseră să vindec oameni, de ce nu m-ar fi ajutat să vindec și animale, egale cu omul în fața lui Dumnezeu? Așa că am început să mă rog, în vreme ce mângâiam spinarea câinelui. Era bătrân și gemea, respirând zgomotos. Să mai spun că, la plecare, animalul se simțea deja mult mai bine, că șuieratul dispăruse și el privea vesel către stăpâna lui? Biata femeie a nutrit un cult pentru mine, care s-a răspândit în tot cartierul și apoi în întregul Paris. Sute de oameni au venit de atunci, însoțiți de animalele lor bolnave, pe care mi le puneau pe genunchi. Ajunsesem să am mai mulți enoriași pe patru labe, decât bipezi! Și nu doar câini, ci și păsări, pisici, purceluși de Guineea erau aduși la biserică. Iar în vreme ce parohia mea se transforma într-un soi de Arcă a lui Noe în care oameni și animale împreună ședeau în genunchi în fața «mesagerei unor cauze imposibile», Sfânta Rita, am descoperit fețe noi, fețele unor oameni din cartier, pe care nu-i văzusem niciodată până atunci în biserică. Dragostea lor pentru animale îi adusese la Dumnezeu. Nu era acesta un semn din cer? O misiune «originală», pe care Domnul mi-o încredința: să ajung la sufletul omului, tămăduindu-i animalele... Într-o seară, mi-am convocat confrații preoți și consiliul parohial (între timp, fusesem înălțat în gradul de arhiepiscop al bisericii catolice galice) și le-am spus: «Și dacă vom organiza o dată pe lună, în biserica noastră, o slujbă dedicată în mod special animalelor? Da, o mesă care să le reunească aici, în biserică, împreună cu stăpânii lor, și care să se numească Slujba Sfântului Francisc de Assisi? Îi voi binecuvânta pe toți, așa cum am făcut totdeauna, dar în cadrul unei slujbe organizate». M-am simțit ucis de privirile de gheață pe care mi le aruncau unii dintre cei întrebați. Alții au crezut că glumesc. «Ar fi frumoasă o slujbă sub protecția Sfântului Francisc», a spus, cu ochii în pământ, cel mai tânăr dintre preoții mei. În cele din urmă, din cei unsprezece membri ai consiliului parohial, opt au spus «Da», nu însă fără a-mi atrage atenția asupra urmărilor dezastruoase pe care le va avea asupra reputației mele o asemenea acțiune. Le-am mulțumit pentru vigilență, dar am rămas neclintit în hotărârea mea. Știam că nu am decât o singură opțiune: să îi conving cu orice preț, implicându-mă trup și suflet în organizarea acestei ceremonii."
Pe urmele Sfântului Francisc
Noiembrie, 1995. Ploaia cade rece și înghețată asupra oamenilor care n-au mai încăput în biserica de pe Quai d'Orsay din Paris. Înăuntru e plin. Pisicile, câinii, papagalii, maimuțele, purcelușii de Guineea stau cuminți, dincolo de gratiile cuștilor. Sunt chiar și câteva broscuțe țestoase și niște șerpi. Stăpânii lor par de-a dreptul transfigurați. Majoritatea lor sunt copii și bătrâni, ființe care își duc viața în simbioză cu animalele lor, pentru mulți dintre ei - singura rațiune de-a mai trăi. Sunt peste 700 de oameni în interiorul bisericii și peste 200 afară, așteptând, cu răbdare, să le vină rândul la binecuvântarea finală. Mulți dintre ei au venit din Spania și Italia, ba și de peste Ocean. Fiecare se roagă în parte, strângându-și animalul la piept.
Așezată în fața altarului, statueta Sfântului Francisc dă un sens aparte ceremoniei, iar cuvintele Mântuitorului, pline de înțelepciune, sunt repetate în rugăciuni: "Priviți păsările și crinii de pe câmpii, ei nu seamănă și nu treieră, dar Tatăl Ceresc îi hrănește".
Slujba se va termina în curând. Niciun zgomot, niciun strigăt de animal nu tulbură atmosfera de rugăciune și reculegere necesară bunei desfășurări a unei ceremonii religioase. Niciun animal prezent în biserică nu manifestă nici cea mai mică agresivitate, cu toate că se află atâtea specii care "se dușmănesc". Chiar și șerpii stau cuminți în cuștile lor. Animalele par atinse de grația divină, de parcă ar ști că slujba le e dedicată în mod special. În momentul binecuvântării, care îi este adresată fiecăruia în parte, preotul Dominique le va rosti numele: Fifi, Gabi, Penelopa, Rex, Elsa, Yaka... "Fie ca Dumnezeu, Sfânta Fecioară și Sfânta Rita să vă aibă în pază și să vă dăruiască viață lungă, alături de stăpânii voștri iubiți!"
Ce liniște bizară, în această biserică plină de animale! Nu se aude nici musca! Un veritabil mister se petrece acolo: cum de animalele, reunite în incinta unei biserici, tac și rămân nemișcate, în vreme ce preoții cântă și citesc fragmente din Evanghelie? Slujba s-a sfârșit. Preotul începe lunga ceremonie de binecuvântări, trecând printre rândurile de credincioși. Coșurile și cuștile se deschid, descoperind privirii chipurile liniștite ale animalelor. Credincioșii întind spre preot lăbuțele sau capetele bolnave ale protejaților lor. Cei mai bătrâni au nevoie de multă energie pentru a se întrema. Preotul înaintează cu greu. E imposibil să ieși sau să intri în biserică, dar lumea așteaptă în liniște, cu răbdare, simțind că întâmplarea aceea e așezată sub semn divin. Oameni și animale comunică cu Domnul prin rugăciuni. Armonia Creației a pogorât între ei.
Sfânta Rita de Cascia, pe adevăratul ei nume Margheritta Lotti, a văzut lumina zilei în 1381, la Rocca Porena, în apropiere de Cascia, în provincia Umbria din Italia. Născută, printr-o minune, de o mamă în vârstă de 70 de ani, fetița a dovedit însușiri religioase de timpuriu, dar a trebuit să cedeze în fața părinților, care au măritat-o cu forța cu un bărbat violent și bețiv. Bătută, înjosită și umilită, Rita a rămas singură după ce bărbatul și cele două gemene pe care le născuse au murit în împrejurări violente. Devenită călugăriță, după lungi insistențe, ea a fost supusă unor munci umilitoare și grele, pe care le-a transformat în minuni. A murit pe 22 mai 1457, rostind cuvintele: "Singura cale de ispășire pentru noi este Iisus. Calea, Adevărul, Viața". În 1682 a fost sanctificată de Papa Urban al VIII-lea, pentru miraculoasele vindecări făcute de ea în vremea călugăriei.