Frumoşii eroi ai micilor oraşe

"Revoluţia luminii", "România a renăs­cut în stradă", "Piaţa Victoriei, locul unde România a reînviat", "Românii au pornit o nouă revoluţie", "Protestul #rezist a rea­prins demnitatea".

Sunt titluri din presă care evo­că uriaşele proteste împotriva unui guvern care la începutul lui februarie, într-o noapte, a încercat să legifereze hoţia, prin Ordonanţa de Urgenţă cu numărul 13. Seară de seară, canalele de ştiri ne-au arătat imagini din marile oraşe ale ţării, unde mii de oameni îndurau frigul în stradă. Am văzut cum numărul protestatarilor creştea de la seară la seară, de la oră la oră, cum puhoaie de oameni ocupau necontenit pieţele, revărsându-şi revolta în sute de mii de glasuri. Nu am văzut însă nicio imagine din oraşele mici, unele chiar fiefuri tradiţionale ale PSD, în care doar câţiva oameni sau chiar unul singur şi-au învins tea­ma şi au ieşit să protes­teze în stradă. Pe ei ni­meni nu-i ştie, nimeni nu a vorbit despre ei, nicio televi­ziu­ne nu i-a filmat, deşi ris­cul ges­tu­lui lor a fost uriaş. Cu atât mai mult se cuvine să spunem că vic­toria străzii, prin abro­ga­rea revoltătoarei ordo­nan­ţe, este din plin şi me­ritul lor.

"Nu staţi la balcoane, că muriţi de foame!"

Buhuşi. Un oraş mic şi posomorât, aflat la o aruncătură de băţ de Bacău. O urbe cu o populaţie de vreo 13 mii de oameni, din care aproape jumă­tate sunt astăzi la muncă în Italia, de unde trimit ne­contenit bani pentru traiul de zi cu zi al celor rămaşi acasă. Altminteri, buhuşenii nu prea ar avea cum să supravieţuiască. Faimoasa Fabrică de Postav, până în '89 inima şi mândria oraşului, cu peste 10 mii de angajaţi, adică jumătate din populaţia de-atunci a localităţii, a ajuns astăzi o ruină care se întinde, ca după un dezastru nuclear, pe o suprafaţă de peste o sută de hectare. "Era cea mai mare fabrică de pos­tavuri din Europa", îmi spune un localnic pe care l-am întâlnit în oraş, la o cafea. "Astăzi, n-a mai ră­mas din ea decât o secţie minusculă, unde lucrează 80 de angajaţi, pe un salariu de nimic. În rest, nu prea ai unde să munceşti. De-aia se împuţinează oraşul. Jumătate din populaţie e la muncă în Sici­lia. Am mers astă vară acolo şi mă întâlneam pe stradă cu buhuşeni de-ai mei, de parcă eram aici, în oraş. În rest, noi, ăştia de-am rămas acasă, sun­tem trişti tare. N-am mai văzut un spectacol aici cred că de 20 de ani. Înainte nu era săptămână să nu vină un spectacol de la Bucureşti. Cu artişti mari, era sala arhiplină, abia găseai bilete. Astăzi, în Casa de Cultură se face sport, adică cursuri de arte marţiale. Atât. Că altfel ar pune lacătul şi-acolo. Aşa-i la Buhuşi, din rău în mai rău. Şi numa' PSD-ul iese mereu la alegeri, de parcă le e frică oamenilor să voteze şi altceva".
Am ajuns în Buhuşi într-o seară ge­roasă, la sfârşit de februarie. Străzile erau pustii şi întune­cate, de parcă intrasem într-un loc părăsit. O teamă stranie îmi dă­dea frisoane, o sim­ţeam ca acum 28 de ani, când teroarea dic­taturii paraliza orice for­mă de viaţă, încre­menind de spaimă toate străzile oraşelor. Da, frica asta mă furnica de sus până jos, exact ca atunci, ca şi cum în oraşul ăsta dictatura n-a pierit niciodată. Mergeam cu pas gră­bit, zgribulit de frig şi de teamă, încercând să găsesc o adresă. Se zice că aici, la Buhuşi, acum aproape o lună, o femeie de vreo 40 de ani a ieşit sin­gură în oraş, să protesteze împotriva Ordonanţei de Urgenţă cu numărul 13, care tocmai fusese dată pe furiş de guvernul Grindeanu. Să fie oare adevă­rat? E oare po­sibil aşa ceva, într-un oraş ca ăsta, în care totul pare amuţit pentru totdeauna? Să fie cineva atât de curajos?

*

Ana Maria Lupu mă aştepta în poartă, se gândea că poate n-o să nimeresc de-atâta beznă. "Haideţi, că la noi în oraş e ca în filmele alea horror", mi-a zis râzând. E o femeie veselă, chiar foarte vese­lă, cu o privire scăpără­toare, chipul luminos, dâr­ză la vorbă şi voini­cu­ţă la trup, precum genul ace­la de femei eroine, în stare să mute munţii din loc. Ne-am aşezat pe niş­­te fo­­tolii dintr-un colţ al ca­merei, pe care-l nu­meş­te "alta­rul" ei, adică locul în care stă nopţi în şir şi citeşte sau pur şi sim­plu visează la o lume mai bună. Aici se afla şi în noaptea aia de pomină, în care a aflat cum un guvern proaspăt numit a fost în stare să ticluiască în cru­cea nopţii o ordo­nanţă prin care, cum spune ea, se instaura "dic­ta­tura unor derbedei împotriva jus­tiţiei".
"Era 31 ianuarie spre întâi februarie noaptea", povesteşte ea. "Vreo unu noaptea, cam aşa era. Facebook-ul era plin de strigăte, de înjurături, de comentarii, de chemări în stradă. Aşa ceva, atâta fierbere pe internet n-am văzut de când sunt. Am simţit pentru prima oară că internetul, că facebook-ul poate fi viu, că poate avea viaţă, că poate mobiliza mii de oameni într-o secundă. Am văzut rubrica aia de pe facebook, aia care îţi zice să scrii ce gândeşti, şi m-am apucat să scriu plină de furie: "Face­book-ul mă întrea­bă ce e în mintea mea! Milioane de înju­rături şi huiduieli pentru toţi politicienii din România! Milioane de huiduieli pen­tru toţi cei care îşi bat joc de noi şi de ţara asta şi care nu ştiu de­cât să fure. Sunt consternată de tot ce se întâmplă, de toată mizeria asta de viaţă, pe care aceşti infractori ne silesc să o ducem, de 27 de ani în­coa­ce. Nu se mai poate! Cred că a sosit momentul unei noi revo­lu­ţii! O revolu­ţie pentru morală si va­lori. Gata! Vă ajunge cu furatul, plagia­tul şi ne­potis­mele! Gata! Ne-aţi umilit cum aţi vrut, ca să vă fie vouă bine! Pâ­nă aici!". Asta am scris. Eram atât de ner­voasă, că n-am închis un ochi toată noaptea. A fost marţea neagră a României".
Cu textul ăsta plin de furie de pe face­book a început mica ei revoluţie. Revo­luţia de la Buhuşi, oraşul în care nimeni nu îndrăznea nici măcar să viseze la aşa ceva. Chiar în noaptea aceea, a făcut din­tr-un carton o pancartă pe care a scris "În demo­craţie, hoţii stau la puşcărie!". A vorbit apoi pe facebook cu doi prieteni din oraş, hotărând să iasă a doua zi, împreună, în stradă. Pe 1 februarie, pe la 5 seara, în timp ce Piaţa Victoriei din Bucureşti era deja ocupată de mii de oameni, ea a ieşit singură în centrul Buhuşiului şi s-a aşezat în faţa Casei de Cultură, protestând paşnic, cu pancar­ta în mână. Nu zicea nimic, stătea acolo cuminte, zgri­bulită de frig, arătând trecătorilor lozinca de pe carton. În scurt timp, a apărut o dubă de poliţie şi câţiva jandarmi. Nu, nu simţea niciun pic de teamă. Dimpotrivă, simţea doar furia aia nebună care a scos-o din casă. Oamenii se opreau, se uitau şi se minunau. Nu mai văzuseră niciodată aşa ceva în oraşul lor. "Erau câţiva curioşi care gândeau la fel ca mine, îi cunoş­team bine. Erau şi ei sideraţi de ce-a putut să facă guvernul, şi ei simţeau că e stri­gător la cer cum vor să ne fure cu acte în regulă. Şi le ziceam: «Hai, măi, Valerică, sau Costele, sau Tăn­ţico, hai şi tu lângă mine». Ridicau din umeri şi îşi luau tălpăşiţa. Păi cum să vină, dacă nevastă-sa lucrează la primărie, sau sora la ANAF, sau gine­rele la Poliţia Locală? Le era frică, asta era, se vedea pe feţele lor. Frica asta care ne-a ţinut pe loc atâţia ani!".
Puţin după ora şase, au apărut şi prietenii ei, Ro­dica şi Geani. Aveau şi ei o pancartă pe care au scris cu litere de-o şchioapă "guvern de infractori". Ana Maria a prins parcă aripi. Erau trei şi sperau să li se alăture şi alţii. Au început să strige, "DNA, să vină să vă ia!", "Veniţi cu noi!", "Nu staţi la balcoane, că muriţi de foame!". Uşor, uşor, câţiva dintre tre­că­torii curioşi au urcat treptele Casei de Cultură şi s-au aşezat lângă ei. În câteva minute, erau deja cam 15 protestatari. Strigau cu furie mare lozinci, şi-au făcut noi pancarte, au adus câteva steaguri, ba chiar şi o portavoce, şi cu asta părea că flacăra revoluţiei din Buhuşi s-a aprins. Au pornit apoi într-un marş pe străzile oraşului, cu gândul că o să li se alăture şi alţii. S-au întors la Casa de Cultură vreo 30. "Aşa ceva era miracol pentru Buhuşi", zice Ana Maria. "A fost poate prima oară când mă simţeam mândră de oraşul meu. Nu ştiu ce s-a întâmplat, a fost ceva care i-a enervat tare rău pe români. I-a enervat şi i-a unit ca niciodată până acum".
A doua seară, au venit tot cam aceiaşi 30. Au stat iar câteva ore şi au scandat lozinci, îndurând gerul şi uneori înjurăturile şi scuipaţii locatarilor din blocurile învecinate. A treia seară din nou, la fel şi în a patra, până când în ziua a cincea, guvernul a anunţat că va abroga blestemata ordonanţă. Atunci, revoluţionarii buhuşeni au hotărât să se oprească. "A fost frumos", zâmbeşte Ana Maria. "Noi, ăştia 30, am dovedit că încă mai avem demnitate. Asta ne doream noi, să pice ordonanţa asta care preves­tea parcă o dictatură. Asta am strigat, seară de seară. Şi chiar dacă în Piaţa Victoriei au fost sute de mii de oameni, eu consider că a fost şi o mică victorie a noastră, a buhuşenilor".

"Ne-am luat înapoi demnitatea"

Ana Maria a împlinit 40 de ani, are o fată de 15 ani şi, de ceva timp, îşi caută un loc de muncă aici, în Buhuşi. Trăieşte din alocaţia pentru copil, de 84 de lei, şi încă o alocaţie de susţinere monoparentală. În total, cam 200 de lei, atât ia de la statul român. N-a cerut şi nu cere nimănui nimic. Până una, alta, se descurcă cu nişte lucruri mai vechi, pe care le scoate la vânzare. Are chiar şi nişte terenuri pe care ar vrea să le dea, dacă ar fi cineva dispus să le cum­pere. În Buhuşi nimeni nu mai cumpără proprietăţi, toată lumea vrea doar să vândă şi să plece. Dar toate astea sunt problemele ei personale, de care nu-i place să se plângă. Ştie că gestul ei de a ieşi în stra­dă probabil o va costa, că nimeni nu mai vrea acum să o angajeze. E un oraş mic, oamenii se cunosc între ei, iar puţinele locuri de muncă se ocupă nu­mai cu relaţii la mai-marii urbei. Nu-i nimic, trebuia să facă asta, să iasă în stradă, ea e o femeie puter­nică şi mândră, care s-ar lua la trântă şi cu dracul pentru apărarea unui principiu, a unei idei. În 2014, când era la lucru în Anglia, a stat opt ore la coadă la ambasadă, ca să-l voteze pe Iohannis. Şi ar fi stat şi două zile dacă era nevoie. "Vreau să trăiesc într-o ţară normală", îmi zice. "Nu vreau să mă îm­bogăţesc, vreau ca fetiţa mea să trăiască decent, într-o ţară demnă. Dar cu asemenea hoţi şi incom­petenţi n-o să se întâmple niciodată asta. M-am întors din Anglia şi am încercat să mă angajez la un azil de bătrâni, dar mi s-a spus că trebuie să am un atestat de asistent social. Aveam unul din Anglia, unde am lu­crat în acelaşi domeniu. Nu contează, mi-au zis, trebuie unul de-aici. O bătaie de joc, dar am făcut-o şi p-asta, am luat ates­tatul aici. Era prea târziu. Posturile alea erau deja ocupate de nişte femei cu zece cla­­se, iar una dintre ele fără niciun pic de şcoa­lă, habar n-avea să citească. Asta-i viaţa la noi, la Buhuşi. Asta trebuie să se schim­be, por­că­riile astea trebuie să dis­pară, de-aia au ieşit atâţia oameni în stra­dă. Eu sunt o fire optimistă şi cred că ce s-a întâmplat zilele astea este o adevărată în­viere a României. Eu aşa o simt. Că din momentul ăsta româ­nii n-o să mai îndure să fie umiliţi. Asta trebuie să ştie toţi politi­cienii noştri de-acum încolo, că ne-am luat înapoi demni­ta­tea şi că vom fi cu ochii pe ei. Data viitoare, la Buhuşi nu vor mai ieşi doar 30 de oa­meni. Sunt sigură. Buhuşenii au prins curaj, vor ieşi cu miile şi vor fi tare nervoşi".

"Nu mai suport. Punct!"

Bârlad. Cândva, târgul cochet în care venea la promenadă toată protipendada judeţului. Astăzi, fieful parcă pe veci al social democraţilor, în care totul s-a cam dus de râpă. "Bârladul e mort eco­nomic. Supravieţuieşte doar datorită comunelor din jur şi celor plecaţi la muncă în străi­nătate. În rest, totul e la pământ".
Constantin Ilaş trăieşte aici, la Bârlad. Are 47 de ani, e profesor de filosofie şi predă "Antro­po­logie politică, Istoria idei­lor politice antice şi me­dievale" la Universitatea "Petre Andrei" din Iaşi. În 2009 şi-a luat doctoratul cu lucrarea "Friedrich Nietzsche şi metafizica mo­dernă". În 2015 a publicat o carte, "Exil în propria ţară", în care evocă poveştile cutremurătoare ale unor deţinuţi politici. "Împărtă­şindu-mă cu dramele acestor oameni", îmi zice, "nu mai pot rămâne in­diferent la abuzu­rile mon­stru­oase ale guvernan­ţilor. N-am mai putut îndura cinismul şi aroganţa acestor gu­ver­nanţi. N-am mai putut îndura batjo­cura minis­trului de Justiţie, atunci când le tot re­peta ziariştilor replica sfidă­toare "Altă întrebare".
În seara de 31 ianuarie, după apariţia neruşi­natei ordonanţe, Constantin Ilaş a scris pe contul lui de facebook următorul text: "Nu mai suport. Punct. Nu mai e vreme pentru postări şi like-uri. E cea mai neagră noapte a României postco­muniste. Trebuie făcut ceva. Eu ies în stradă". Chiar aşa a făcut. Di­mineaţă, la nouă, a ieşit în stradă, în faţa primăriei. N-avea nicio pancartă şi niciun alt semn prin care să arate că protestează. Era doar o prezenţă tăcută şi-atât. După o jumătate de oră, s-a hotărât să se facă într-un fel observat. A intrat într-o librărie din apropiere şi a cerut o bucată de carton şi un marker. A scris pe una din feţe "Stop furtului cu legea în mână", iar pe cealaltă "Abrogaţi ordo­nanţa de ur­genţă". S-a întors apoi la primărie şi a continuat protestul, de data asta vizibil pentru orice trecător. Era parcă într-o transă, de atâta furie. Întorcea pan­carta către maşini şi, de cele mai multe ori, primea claxoane de încurajare. Pe trotuar, oamenii treceau grăbiţi şi îl priveau ori cu suspiciune, ori cu un zâm­bet discret, ca semn că par a fi cu sufletul alături de el. Dar nimeni nu se oprea să i se alăture sau măcar să-l întrebe mai clar care e durerea lui. Niciodată n-a crezut că va ajunge într-o postură ca asta, să pro­testeze singur, în mijlocul oraşului, cu un carton în mână, în vreme ce lumea mişuna pe lângă el, pri­vindu-l ca pe o ciudăţenie. Era un om revoltat în mij­locul unui oraş surd. Avea un amestec ciudat de sentimente, de furie şi satisfacţie că-şi poate vărsa amarul, dar şi de părere de rău şi neputinţă că gestul lui nu pare să convingă prea tare. "Ţin minte că se perindau pe-acolo tot felul de oameni pe care îi cunoşteam. M-am întâlnit cu fostul meu profesor de filosofie, senatorul PSD Popa, pe care l-am întrebat dacă nu mi se alătură, dacă nu se simte şi el revol­tat pentru ce au făcut şefii lui de partid la Bucureşti. «Aţi văzut pe cine cauţionaţi?», l-am întrebat. Mi-a dat nişte răspunsuri halucinante, copiate parcă din discursurile de propagandă comunistă. Apoi m-am întâlnit cu Ciprian Feraru, consilier PSD, pe care l-am întrebat acelaşi lucru, dacă e de acord cu ce-au făcut Dragnea şi guvernul lui. Mi-a zis că nu-i nici el de acord, şi atunci l-am invitat să stea lângă mine şi să protesteze. Mi-a zis că se grăbeşte şi a zbughit-o în primărie. Era tare frig, dar am stat, am îndurat, am tot sperat să mi se alăture cineva".

"Numai dracu' dă legi noaptea"

Timpul se scurgea tot mai greu. La un moment dat, însă, a apărut lângă el un domn ceva mai în vâr­stă, care i-a zis aşa, nitam-nisam, că are tot respectul lui pentru ceea ce face. Constantin a zâmbit larg şi i-a întins mâna. Îl chema Costel Bulgaru, era pen­sio­nar, dar a ţinut să precizeze că toată viaţa lui a fost mecanic de locomotivă, adică "un om care nu se abate niciodată de la drumul lui". Au stat de vorbă despre porcăria guver­nanţilor, despre ordo­nan­ţă şi, la un moment dat, Costel Bulgaru a zis o vorbă grea: "Numai dracul dă legi noaptea". Lui Constantin i-a plăcut mult vorba asta. Au pornit împreună la librărie şi au făcut o nouă pancartă pe care au scris chiar aşa: "Numai dracul dă legi noap­tea". Era pancarta lui Costel Bulgaru. Şi uite aşa, aproape de miezul zilei, în faţa primăriei erau deja doi protestatari, cu două pancarte în mână. Şi tare sperau că de-acum o să vină şi alţii lângă ei. Forfota oraşului era ameţitoare. Sute de maşini treceau ne­con­tenit, uneori opreau, oamenii căscau ochii să ci­tească lozincile, apoi claxonau ori gesticulau a leha­mite sau pur şi simplu aplaudau de admiraţie. "Du­pă un timp, domnul Bulgaru a plecat să-şi cumpere ţigări", povesteşte Constantin. "A lăsat pancarta în grija mea şi a plecat. Apoi, într-o fracţiune de se­cundă, doi indivizi au apărut în spatele meu şi mi-au smuls din mână chiar cartonul domnului Bul­garu. Nici nu m-am dumirit bine ce se întâm­plă, că l-au şi făcut bucăţi. Erau doi bărbaţi mai tuciurii, păreau interlopi. S-au repezit apoi spre mine, gata să mă lovească. «Pliacî, uei, prostuli, acasî, ci stai aişea? Sorosistuli, Iohannistuli...». Eu mă retră­geam cu spatele, încercând să-i cal­mez. Am scos te­le­fonul, am sunat la 112, şi în timp ce vorbeam cu poliţia, au plecat ameninţându-mă că o să se în­toarcă şi va fi vai şi-amar. După vreo oră, a apărut un poliţist care m-a rugat să-l însoţesc, să dau o declaraţie şi, eventual, să ne uităm prin oraş după cei doi agresori. L-am lăsat acolo pe domnul Bul­garu şi am plecat. Apoi, mai târ­ziu, când m-am întors, în piaţa din faţa pri­măriei apăruseră deja şi alţi protestatari. Iar până seara, piaţa s-a umplut. De atunci, eu cu domnul Bulgaru am fost în stradă zi de zi, alături de alte câteva zeci de bârlă­deni. Am stat acolo sea­ră de seară, am îndu­rat frigul, până când au abrogat ordo­nanţa".

*

Înainte de a pleca din Bârlad, am asistat la întâlnirea dintre cei doi, profesorul Con­stantin Ilaş şi Costel Bulgaru. Mă gândeam că trebuie să fie un moment emoţionant. Pri­mii doi protestatari ai oraşului nu se vă­zu­seră niciodată de atunci, din zilele acelea revoluţionare în care s-au cunoscut. Nici mă­car la telefon nu prea au apucat să vorbească, aşa că şi pentru ei era un eveniment deosebit. Ne-am întâlnit toţi trei în parcul din centrul oraşului, în faţa Teatrului "Victor Ion Popa". Era o dimineaţă frumoasă, în care soarele dădea primele semne de primăvară. Parcul era plin de copii şi bătrâni, veseli cu toţii şi zgomotoşi. "Bună dimineaţa, domnul Bul­garu, ce mai faceţi?", l-a întâmpinat Con­stantin, zâmbind emoţionat. "Ei, ce să fac, încerc să rămân mai departe pe şine, să nu deraiez", i-a răspuns Costel Bulgaru, poznaş. "Aţi văzut?", a zis tot el. "Au fă­cut şi francezii o demonstraţie mare şi-au zis că s-au inspirat de la noi. Mă bucură mult asta. Suntem şi noi un mo­del pentru Occident". Da, vestea asta îl bucură şi pe Constantin. "Măcar de-am rămâne mereu la fel de hotărâţi ca în zilele alea. Adică să ieşim în stradă de câte ori se întâmplă un abuz". Costel Bul­garu clatină sceptic din cap. "Din pă­cate, încă sunt mulţi în­dărătnici şi fricoşi. Am o soră care mi-a zis aseară să nu cum­va să mă întâlnesc cu domnul de la ziar, că cine ştie ce neca­zuri se întâmplă". Da, şi Constantin a avut probleme din astea. S-a certat destul de urât cu părinţii lui, după prima zi de proteste. Că ce caută el acolo, că se expu­ne, că e periculos. "Sunt profesor univer­sitar, de pe poziţia asta trebuie să dai un exemplu de demnitate. După un an de transparenţă şi nor­ma­litate cu guvernul Cioloş, s-au repezit iar ăştia la furat. Nu mai merge, trăim alte vremuri, să le in­tre asta bine în cap". Costel Bul­garu aprobă apăsat. "Aşa e, ne-am săturat de vul­poii ăştia nesătui. Sun­tem cu ochii pe ei, nu le mai merge, România e vie".
Au continuat să vorbească apoi despre viaţa lor, despre familii, copii, nepoţi, despre Bârladul lor, des­pre viitor şi speranţe. Am zis că poate nu e poli­ticos să mai rămân, că discuţiile lor alunecau deja într-o direcţie intimă, aproape familială. Mi-am luat rămas bun de la ei şi i-am lăsat să se împrietenească mai bine şi să se bucure împreună de dimineaţa asta frumoasă de primăvară. A fost pentru mine una din­tre acele întâlniri aparte, cu nişte oameni de care te des­parţi greu.