Sunt titluri din presă care evocă uriașele proteste împotriva unui guvern care la începutul lui februarie, într-o noapte, a încercat să legifereze hoția, prin Ordonanța de Urgență cu numărul 13. Seară de seară, canalele de știri ne-au arătat imagini din marile orașe ale țării, unde mii de oameni îndurau frigul în stradă. Am văzut cum numărul protestatarilor creștea de la seară la seară, de la oră la oră, cum puhoaie de oameni ocupau necontenit piețele, revărsându-și revolta în sute de mii de glasuri. Nu am văzut însă nicio imagine din orașele mici, unele chiar fiefuri tradiționale ale PSD, în care doar câțiva oameni sau chiar unul singur și-au învins teama și au ieșit să protesteze în stradă. Pe ei nimeni nu-i știe, nimeni nu a vorbit despre ei, nicio televiziune nu i-a filmat, deși riscul gestului lor a fost uriaș. Cu atât mai mult se cuvine să spunem că victoria străzii, prin abrogarea revoltătoarei ordonanțe, este din plin și meritul lor.
"Nu stați la balcoane, că muriți de foame!"
Buhuși. Un oraș mic și posomorât, aflat la o aruncătură de băț de Bacău. O urbe cu o populație de vreo 13 mii de oameni, din care aproape jumătate sunt astăzi la muncă în Italia, de unde trimit necontenit bani pentru traiul de zi cu zi al celor rămași acasă. Altminteri, buhușenii nu prea ar avea cum să supraviețuiască. Faimoasa Fabrică de Postav, până în '89 inima și mândria orașului, cu peste 10 mii de angajați, adică jumătate din populația de-atunci a localității, a ajuns astăzi o ruină care se întinde, ca după un dezastru nuclear, pe o suprafață de peste o sută de hectare. "Era cea mai mare fabrică de postavuri din Europa", îmi spune un localnic pe care l-am întâlnit în oraș, la o cafea. "Astăzi, n-a mai rămas din ea decât o secție minusculă, unde lucrează 80 de angajați, pe un salariu de nimic. În rest, nu prea ai unde să muncești. De-aia se împuținează orașul. Jumătate din populație e la muncă în Sicilia. Am mers astă vară acolo și mă întâlneam pe stradă cu buhușeni de-ai mei, de parcă eram aici, în oraș. În rest, noi, ăștia de-am rămas acasă, suntem triști tare. N-am mai văzut un spectacol aici cred că de 20 de ani. Înainte nu era săptămână să nu vină un spectacol de la București. Cu artiști mari, era sala arhiplină, abia găseai bilete. Astăzi, în Casa de Cultură se face sport, adică cursuri de arte marțiale. Atât. Că altfel ar pune lacătul și-acolo. Așa-i la Buhuși, din rău în mai rău. Și numa' PSD-ul iese mereu la alegeri, de parcă le e frică oamenilor să voteze și altceva".
Am ajuns în Buhuși într-o seară geroasă, la sfârșit de februarie. Străzile erau pustii și întunecate, de parcă intrasem într-un loc părăsit. O teamă stranie îmi dădea frisoane, o simțeam ca acum 28 de ani, când teroarea dictaturii paraliza orice formă de viață, încremenind de spaimă toate străzile orașelor. Da, frica asta mă furnica de sus până jos, exact ca atunci, ca și cum în orașul ăsta dictatura n-a pierit niciodată. Mergeam cu pas grăbit, zgribulit de frig și de teamă, încercând să găsesc o adresă. Se zice că aici, la Buhuși, acum aproape o lună, o femeie de vreo 40 de ani a ieșit singură în oraș, să protesteze împotriva Ordonanței de Urgență cu numărul 13, care tocmai fusese dată pe furiș de guvernul Grindeanu. Să fie oare adevărat? E oare posibil așa ceva, într-un oraș ca ăsta, în care totul pare amuțit pentru totdeauna? Să fie cineva atât de curajos?
*
Ana Maria Lupu mă aștepta în poartă, se gândea că poate n-o să nimeresc de-atâta beznă. "Haideți, că la noi în oraș e ca în filmele alea horror", mi-a zis râzând. E o femeie veselă, chiar foarte veselă, cu o privire scăpărătoare, chipul luminos, dârză la vorbă și voinicuță la trup, precum genul acela de femei eroine, în stare să mute munții din loc. Ne-am așezat pe niște fotolii dintr-un colț al camerei, pe care-l numește "altarul" ei, adică locul în care stă nopți în șir și citește sau pur și simplu visează la o lume mai bună. Aici se afla și în noaptea aia de pomină, în care a aflat cum un guvern proaspăt numit a fost în stare să ticluiască în crucea nopții o ordonanță prin care, cum spune ea, se instaura "dictatura unor derbedei împotriva justiției".
"Era 31 ianuarie spre întâi februarie noaptea", povestește ea. "Vreo unu noaptea, cam așa era. Facebook-ul era plin de strigăte, de înjurături, de comentarii, de chemări în stradă. Așa ceva, atâta fierbere pe internet n-am văzut de când sunt. Am simțit pentru prima oară că internetul, că facebook-ul poate fi viu, că poate avea viață, că poate mobiliza mii de oameni într-o secundă. Am văzut rubrica aia de pe facebook, aia care îți zice să scrii ce gândești, și m-am apucat să scriu plină de furie: "Facebook-ul mă întreabă ce e în mintea mea! Milioane de înjurături și huiduieli pentru toți politicienii din România! Milioane de huiduieli pentru toți cei care își bat joc de noi și de țara asta și care nu știu decât să fure. Sunt consternată de tot ce se întâmplă, de toată mizeria asta de viață, pe care acești infractori ne silesc să o ducem, de 27 de ani încoace. Nu se mai poate! Cred că a sosit momentul unei noi revoluții! O revoluție pentru morală si valori. Gata! Vă ajunge cu furatul, plagiatul și nepotismele! Gata! Ne-ați umilit cum ați vrut, ca să vă fie vouă bine! Până aici!". Asta am scris. Eram atât de nervoasă, că n-am închis un ochi toată noaptea. A fost marțea neagră a României".
Cu textul ăsta plin de furie de pe facebook a început mica ei revoluție. Revoluția de la Buhuși, orașul în care nimeni nu îndrăznea nici măcar să viseze la așa ceva. Chiar în noaptea aceea, a făcut dintr-un carton o pancartă pe care a scris "În democrație, hoții stau la pușcărie!". A vorbit apoi pe facebook cu doi prieteni din oraș, hotărând să iasă a doua zi, împreună, în stradă. Pe 1 februarie, pe la 5 seara, în timp ce Piața Victoriei din București era deja ocupată de mii de oameni, ea a ieșit singură în centrul Buhușiului și s-a așezat în fața Casei de Cultură, protestând pașnic, cu pancarta în mână. Nu zicea nimic, stătea acolo cuminte, zgribulită de frig, arătând trecătorilor lozinca de pe carton. În scurt timp, a apărut o dubă de poliție și câțiva jandarmi. Nu, nu simțea niciun pic de teamă. Dimpotrivă, simțea doar furia aia nebună care a scos-o din casă. Oamenii se opreau, se uitau și se minunau. Nu mai văzuseră niciodată așa ceva în orașul lor. "Erau câțiva curioși care gândeau la fel ca mine, îi cunoșteam bine. Erau și ei siderați de ce-a putut să facă guvernul, și ei simțeau că e strigător la cer cum vor să ne fure cu acte în regulă. Și le ziceam: «Hai, măi, Valerică, sau Costele, sau Tănțico, hai și tu lângă mine». Ridicau din umeri și își luau tălpășița. Păi cum să vină, dacă nevastă-sa lucrează la primărie, sau sora la ANAF, sau ginerele la Poliția Locală? Le era frică, asta era, se vedea pe fețele lor. Frica asta care ne-a ținut pe loc atâția ani!".
Puțin după ora șase, au apărut și prietenii ei, Rodica și Geani. Aveau și ei o pancartă pe care au scris cu litere de-o șchioapă "guvern de infractori". Ana Maria a prins parcă aripi. Erau trei și sperau să li se alăture și alții. Au început să strige, "DNA, să vină să vă ia!", "Veniți cu noi!", "Nu stați la balcoane, că muriți de foame!". Ușor, ușor, câțiva dintre trecătorii curioși au urcat treptele Casei de Cultură și s-au așezat lângă ei. În câteva minute, erau deja cam 15 protestatari. Strigau cu furie mare lozinci, și-au făcut noi pancarte, au adus câteva steaguri, ba chiar și o portavoce, și cu asta părea că flacăra revoluției din Buhuși s-a aprins. Au pornit apoi într-un marș pe străzile orașului, cu gândul că o să li se alăture și alții. S-au întors la Casa de Cultură vreo 30. "Așa ceva era miracol pentru Buhuși", zice Ana Maria. "A fost poate prima oară când mă simțeam mândră de orașul meu. Nu știu ce s-a întâmplat, a fost ceva care i-a enervat tare rău pe români. I-a enervat și i-a unit ca niciodată până acum".
A doua seară, au venit tot cam aceiași 30. Au stat iar câteva ore și au scandat lozinci, îndurând gerul și uneori înjurăturile și scuipații locatarilor din blocurile învecinate. A treia seară din nou, la fel și în a patra, până când în ziua a cincea, guvernul a anunțat că va abroga blestemata ordonanță. Atunci, revoluționarii buhușeni au hotărât să se oprească. "A fost frumos", zâmbește Ana Maria. "Noi, ăștia 30, am dovedit că încă mai avem demnitate. Asta ne doream noi, să pice ordonanța asta care prevestea parcă o dictatură. Asta am strigat, seară de seară. Și chiar dacă în Piața Victoriei au fost sute de mii de oameni, eu consider că a fost și o mică victorie a noastră, a buhușenilor".
"Ne-am luat înapoi demnitatea"
Ana Maria a împlinit 40 de ani, are o fată de 15 ani și, de ceva timp, își caută un loc de muncă aici, în Buhuși. Trăiește din alocația pentru copil, de 84 de lei, și încă o alocație de susținere monoparentală. În total, cam 200 de lei, atât ia de la statul român. N-a cerut și nu cere nimănui nimic. Până una, alta, se descurcă cu niște lucruri mai vechi, pe care le scoate la vânzare. Are chiar și niște terenuri pe care ar vrea să le dea, dacă ar fi cineva dispus să le cumpere. În Buhuși nimeni nu mai cumpără proprietăți, toată lumea vrea doar să vândă și să plece. Dar toate astea sunt problemele ei personale, de care nu-i place să se plângă. Știe că gestul ei de a ieși în stradă probabil o va costa, că nimeni nu mai vrea acum să o angajeze. E un oraș mic, oamenii se cunosc între ei, iar puținele locuri de muncă se ocupă numai cu relații la mai-marii urbei. Nu-i nimic, trebuia să facă asta, să iasă în stradă, ea e o femeie puternică și mândră, care s-ar lua la trântă și cu dracul pentru apărarea unui principiu, a unei idei. În 2014, când era la lucru în Anglia, a stat opt ore la coadă la ambasadă, ca să-l voteze pe Iohannis. Și ar fi stat și două zile dacă era nevoie. "Vreau să trăiesc într-o țară normală", îmi zice. "Nu vreau să mă îmbogățesc, vreau ca fetița mea să trăiască decent, într-o țară demnă. Dar cu asemenea hoți și incompetenți n-o să se întâmple niciodată asta. M-am întors din Anglia și am încercat să mă angajez la un azil de bătrâni, dar mi s-a spus că trebuie să am un atestat de asistent social. Aveam unul din Anglia, unde am lucrat în același domeniu. Nu contează, mi-au zis, trebuie unul de-aici. O bătaie de joc, dar am făcut-o și p-asta, am luat atestatul aici. Era prea târziu. Posturile alea erau deja ocupate de niște femei cu zece clase, iar una dintre ele fără niciun pic de școală, habar n-avea să citească. Asta-i viața la noi, la Buhuși. Asta trebuie să se schimbe, porcăriile astea trebuie să dispară, de-aia au ieșit atâția oameni în stradă. Eu sunt o fire optimistă și cred că ce s-a întâmplat zilele astea este o adevărată înviere a României. Eu așa o simt. Că din momentul ăsta românii n-o să mai îndure să fie umiliți. Asta trebuie să știe toți politicienii noștri de-acum încolo, că ne-am luat înapoi demnitatea și că vom fi cu ochii pe ei. Data viitoare, la Buhuși nu vor mai ieși doar 30 de oameni. Sunt sigură. Buhușenii au prins curaj, vor ieși cu miile și vor fi tare nervoși".
"Nu mai suport. Punct!"
Bârlad. Cândva, târgul cochet în care venea la promenadă toată protipendada județului. Astăzi, fieful parcă pe veci al social democraților, în care totul s-a cam dus de râpă. "Bârladul e mort economic. Supraviețuiește doar datorită comunelor din jur și celor plecați la muncă în străinătate. În rest, totul e la pământ".
Constantin Ilaș trăiește aici, la Bârlad. Are 47 de ani, e profesor de filosofie și predă "Antropologie politică, Istoria ideilor politice antice și medievale" la Universitatea "Petre Andrei" din Iași. În 2009 și-a luat doctoratul cu lucrarea "Friedrich Nietzsche și metafizica modernă". În 2015 a publicat o carte, "Exil în propria țară", în care evocă poveștile cutremurătoare ale unor deținuți politici. "Împărtășindu-mă cu dramele acestor oameni", îmi zice, "nu mai pot rămâne indiferent la abuzurile monstruoase ale guvernanților. N-am mai putut îndura cinismul și aroganța acestor guvernanți. N-am mai putut îndura batjocura ministrului de Justiție, atunci când le tot repeta ziariștilor replica sfidătoare "Altă întrebare".
În seara de 31 ianuarie, după apariția nerușinatei ordonanțe, Constantin Ilaș a scris pe contul lui de facebook următorul text: "Nu mai suport. Punct. Nu mai e vreme pentru postări și like-uri. E cea mai neagră noapte a României postcomuniste. Trebuie făcut ceva. Eu ies în stradă". Chiar așa a făcut. Dimineață, la nouă, a ieșit în stradă, în fața primăriei. N-avea nicio pancartă și niciun alt semn prin care să arate că protestează. Era doar o prezență tăcută și-atât. După o jumătate de oră, s-a hotărât să se facă într-un fel observat. A intrat într-o librărie din apropiere și a cerut o bucată de carton și un marker. A scris pe una din fețe "Stop furtului cu legea în mână", iar pe cealaltă "Abrogați ordonanța de urgență". S-a întors apoi la primărie și a continuat protestul, de data asta vizibil pentru orice trecător. Era parcă într-o transă, de atâta furie. Întorcea pancarta către mașini și, de cele mai multe ori, primea claxoane de încurajare. Pe trotuar, oamenii treceau grăbiți și îl priveau ori cu suspiciune, ori cu un zâmbet discret, ca semn că par a fi cu sufletul alături de el. Dar nimeni nu se oprea să i se alăture sau măcar să-l întrebe mai clar care e durerea lui. Niciodată n-a crezut că va ajunge într-o postură ca asta, să protesteze singur, în mijlocul orașului, cu un carton în mână, în vreme ce lumea mișuna pe lângă el, privindu-l ca pe o ciudățenie. Era un om revoltat în mijlocul unui oraș surd. Avea un amestec ciudat de sentimente, de furie și satisfacție că-și poate vărsa amarul, dar și de părere de rău și neputință că gestul lui nu pare să convingă prea tare. "Țin minte că se perindau pe-acolo tot felul de oameni pe care îi cunoșteam. M-am întâlnit cu fostul meu profesor de filosofie, senatorul PSD Popa, pe care l-am întrebat dacă nu mi se alătură, dacă nu se simte și el revoltat pentru ce au făcut șefii lui de partid la București. «Ați văzut pe cine cauționați?», l-am întrebat. Mi-a dat niște răspunsuri halucinante, copiate parcă din discursurile de propagandă comunistă. Apoi m-am întâlnit cu Ciprian Feraru, consilier PSD, pe care l-am întrebat același lucru, dacă e de acord cu ce-au făcut Dragnea și guvernul lui. Mi-a zis că nu-i nici el de acord, și atunci l-am invitat să stea lângă mine și să protesteze. Mi-a zis că se grăbește și a zbughit-o în primărie. Era tare frig, dar am stat, am îndurat, am tot sperat să mi se alăture cineva".
"Numai dracu' dă legi noaptea"
Timpul se scurgea tot mai greu. La un moment dat, însă, a apărut lângă el un domn ceva mai în vârstă, care i-a zis așa, nitam-nisam, că are tot respectul lui pentru ceea ce face. Constantin a zâmbit larg și i-a întins mâna. Îl chema Costel Bulgaru, era pensionar, dar a ținut să precizeze că toată viața lui a fost mecanic de locomotivă, adică "un om care nu se abate niciodată de la drumul lui". Au stat de vorbă despre porcăria guvernanților, despre ordonanță și, la un moment dat, Costel Bulgaru a zis o vorbă grea: "Numai dracul dă legi noaptea". Lui Constantin i-a plăcut mult vorba asta. Au pornit împreună la librărie și au făcut o nouă pancartă pe care au scris chiar așa: "Numai dracul dă legi noaptea". Era pancarta lui Costel Bulgaru. Și uite așa, aproape de miezul zilei, în fața primăriei erau deja doi protestatari, cu două pancarte în mână. Și tare sperau că de-acum o să vină și alții lângă ei. Forfota orașului era amețitoare. Sute de mașini treceau necontenit, uneori opreau, oamenii căscau ochii să citească lozincile, apoi claxonau ori gesticulau a lehamite sau pur și simplu aplaudau de admirație. "După un timp, domnul Bulgaru a plecat să-și cumpere țigări", povestește Constantin. "A lăsat pancarta în grija mea și a plecat. Apoi, într-o fracțiune de secundă, doi indivizi au apărut în spatele meu și mi-au smuls din mână chiar cartonul domnului Bulgaru. Nici nu m-am dumirit bine ce se întâmplă, că l-au și făcut bucăți. Erau doi bărbați mai tuciurii, păreau interlopi. S-au repezit apoi spre mine, gata să mă lovească. «Pliacî, uei, prostuli, acasî, ci stai aișea? Sorosistuli, Iohannistuli...». Eu mă retrăgeam cu spatele, încercând să-i calmez. Am scos telefonul, am sunat la 112, și în timp ce vorbeam cu poliția, au plecat amenințându-mă că o să se întoarcă și va fi vai și-amar. După vreo oră, a apărut un polițist care m-a rugat să-l însoțesc, să dau o declarație și, eventual, să ne uităm prin oraș după cei doi agresori. L-am lăsat acolo pe domnul Bulgaru și am plecat. Apoi, mai târziu, când m-am întors, în piața din fața primăriei apăruseră deja și alți protestatari. Iar până seara, piața s-a umplut. De atunci, eu cu domnul Bulgaru am fost în stradă zi de zi, alături de alte câteva zeci de bârlădeni. Am stat acolo seară de seară, am îndurat frigul, până când au abrogat ordonanța".
*
Înainte de a pleca din Bârlad, am asistat la întâlnirea dintre cei doi, profesorul Constantin Ilaș și Costel Bulgaru. Mă gândeam că trebuie să fie un moment emoționant. Primii doi protestatari ai orașului nu se văzuseră niciodată de atunci, din zilele acelea revoluționare în care s-au cunoscut. Nici măcar la telefon nu prea au apucat să vorbească, așa că și pentru ei era un eveniment deosebit. Ne-am întâlnit toți trei în parcul din centrul orașului, în fața Teatrului "Victor Ion Popa". Era o dimineață frumoasă, în care soarele dădea primele semne de primăvară. Parcul era plin de copii și bătrâni, veseli cu toții și zgomotoși. "Bună dimineața, domnul Bulgaru, ce mai faceți?", l-a întâmpinat Constantin, zâmbind emoționat. "Ei, ce să fac, încerc să rămân mai departe pe șine, să nu deraiez", i-a răspuns Costel Bulgaru, poznaș. "Ați văzut?", a zis tot el. "Au făcut și francezii o demonstrație mare și-au zis că s-au inspirat de la noi. Mă bucură mult asta. Suntem și noi un model pentru Occident". Da, vestea asta îl bucură și pe Constantin. "Măcar de-am rămâne mereu la fel de hotărâți ca în zilele alea. Adică să ieșim în stradă de câte ori se întâmplă un abuz". Costel Bulgaru clatină sceptic din cap. "Din păcate, încă sunt mulți îndărătnici și fricoși. Am o soră care mi-a zis aseară să nu cumva să mă întâlnesc cu domnul de la ziar, că cine știe ce necazuri se întâmplă". Da, și Constantin a avut probleme din astea. S-a certat destul de urât cu părinții lui, după prima zi de proteste. Că ce caută el acolo, că se expune, că e periculos. "Sunt profesor universitar, de pe poziția asta trebuie să dai un exemplu de demnitate. După un an de transparență și normalitate cu guvernul Cioloș, s-au repezit iar ăștia la furat. Nu mai merge, trăim alte vremuri, să le intre asta bine în cap". Costel Bulgaru aprobă apăsat. "Așa e, ne-am săturat de vulpoii ăștia nesătui. Suntem cu ochii pe ei, nu le mai merge, România e vie".
Au continuat să vorbească apoi despre viața lor, despre familii, copii, nepoți, despre Bârladul lor, despre viitor și speranțe. Am zis că poate nu e politicos să mai rămân, că discuțiile lor alunecau deja într-o direcție intimă, aproape familială. Mi-am luat rămas bun de la ei și i-am lăsat să se împrietenească mai bine și să se bucure împreună de dimineața asta frumoasă de primăvară. A fost pentru mine una dintre acele întâlniri aparte, cu niște oameni de care te desparți greu.