Părintele ADRIAN BELDIANU - "Între noi şi cei plecaţi dincolo este o comuniune totală"

Prietenul morţilor

- Pentru toată suflarea românească, Sâmbăta lui Lazăr este ziua în care plecaţii în lumea de dincolo se întorc printre noi. Prietenul nostru, părintele Adrian Beldianu, parohul bisericii Mihai Vodă din Bucureşti, ne va fi călăuză într-un tărâm care e la graniţa dintre viaţă şi moarte, o zonă în care doar dragostea curată are acces -

Nu ştiu de câte ori aţi păşit într-un cimitir de sat, dar pentru mine, el este unul dintre locurile cele mai luminoase de pe pământ. Crucile de lemn, care ţâşnesc ca nişte catarge de la capătul mormintelor îmbrăcate cu flori, liniştea netulburată, de început de lume, văzduhul curat şi plin de miresme te fac să te simţi mai degrabă în tinda raiului decât în imperiul morţii. Într-un cimitir de sat te aduni şi te linişteşti mai uşor din risipa zilei, iar gândul, bucuros de pace, urcă mai uşor treptele către rugăciune. În cimitirele ţărăneşti nu e nimic legat de frică sau de coşmar. Pacea lor e ca o vamă între lumi. Cei adormiţi întru Domnul sunt apropiaţii noştri dragi, plecaţi să doarmă puţin, până la Parusie, peste drum, în cimitirul-grădină.
Pentru ţăranul român, lumea de din­colo e aproape de noi, la un fir de inimă distanţă, şi de aceea suntem datori să le fim călăuze şi ajutoare celor plecaţi. O cană de apă, un blid de mâncare oferit din inimă celui sărman, o rugăciune spusă cu multă dragoste pot face mi­nuni, scoţând sufletul rătăcitor din suferinţă. Pă­rin­tele Adrian Beldianu ştie bine toate rânduielile astea, din moşi-strămoşi, rânduite anume pentru aju­torarea celor din cealaltă lume. A crescut şi el în lumea satului, învăluit de rugăciu­nile pentru cei adormiţi, pe care le-a învăţat pe de rost încă de mic, atunci când s-a şi hotărât că, odată ce va creşte mare, se va face neapărat preot. Iar astăzi, când se apropie Sâm­băta dinaintea Floriilor, în care prăznuim marea minune a ridicării din morţi a lui Lazăr, părintele poves­teşte cu emoţie mare, despre legă­tura strânsă, duioasă, pe care o are cu cei de din­colo.

"Popicu", stăpânul mormintelor

"Dacă îi întrebaţi pe cei apropiaţi ai mei, de la altar, şi de aici, din bise­rică, «Care sunt prietenii părintelui?», toţi vă vor spune că eu sunt prieten cu morţii! Mă rog mereu pentru ei, profund şi temeinic, niciodată nu mă grăbesc, nu bagatelizez parastasul sau pomenirea. Fie­care parastas, fiecare liturghie îi ajută pe cei morţi, îi ridică, dacă sunt în suferinţă în lumea de dincolo. Şi atunci, de ce să împiedic eu ca preot această ridicare a lor? Eu trebuie să mă străduiesc cât pot. Şi-mi este uşor să mă stră­duiesc, pentru că sunt în biserică de la patru ani şi am crescut într-o atmosferă aparte. Încă de la patru ani, în sat, toată lumea mi-a spus Popicul. Şi acum, când mă duc acasă la cimitir la ai mei şi în­treabă lumea: «Cine e părintele?», li se răs­pun­de: «E Popicul Miţii lu' Sică, a venit acasă la morminte».
Ca să mă înţelegeţi pe deplin, aş vrea să vă po­vestesc o întâmplare ade­vărată, o mare minune care s-a petrecut în urmă cu unsprezece ani şi care poate să limpezească toate cele spuse anterior. Toc­mai murise părintele profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care mi-a fost şi profesor, şi duhovnic, în vremea în care eram elev de seminar, când m-am pomenit cu un telefon de la părintele Vladimir Dă­râng, care pe atunci era stareţ la Mânăstirea de la Maglavit. «Vai, părinte Adrian, am crezut că mor de spai­mă!», mi-a spus de îndată ce am ridicat re­cep­torul. Am crezut că greşise ceva în timpul Sfin­tei Liturghii, că dăduse peste potir şi îi căzuse Sfân­tul Trup al lui Hristos din mână, dar nu, se petre­cuse ceva mult mai şocant, o minune pe care părin­tele mi-a povestit-o cu sufletul la gură. «Uite ce mi s-a întâmplat. În timp ce slujeam Sfânta Liturghie, atunci când am ajuns la momentul po­me­nirii mor­ţilor, am vrut să îl pomenesc pe părin­tele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. În clipa aceea, s-a făcut lumină în altar şi am simţit în preajma mea sute de preoţi. Ştiam că sunt preoţi, pentru că le vedeam, oarecum, lumina veşmin­te­lor. Dintre toţi, nu l-am recunoscut de­cât pe părintele Calciu, care era cel mai aproape de mine; în rest, mi-a fost frică să mă întorc să le văd faţa. După ce m-am împărtăşit, au plecat. Am ră­mas singur, liniştit, ca şi mai înainte». M-am bucurat tare şi mi-am zis, după ce am închis telefonul: «Ştiu eu de ce sunt prieten cu morţii!»".

"Dorul le rămâne şi lor, şi nouă"

"Noi, cei de azi, nu prea ne dăm sea­ma, dar este o comuniune totală în­tre noi, cei de aici, şi cei plecaţi din­colo. Ce bine ar fi să ne dăm seama toţi de lucrul acesta! Şi ce bine ar fi, ca atunci când facem pomenirea lor, să ne asumăm momentul, să trăim în realitatea evenimentului, pentru că atunci am înţelege mai bine veşnicia. Şi poate ne-am şi pregăti mai bine pentru ea. Fiindcă, totuşi, pome­nirea, lucrurile pe care le pregăteşti, milos­tenia pe care o faci, bucuria de a veni la biserică trebuie să se desfăşoare toate într-un anumit ritm, într-un anumit ritual, să simţi legătura dintre tine şi ei - legătură care, de altfel, este mângâietoare. Este un moment care te mângâie şi te întăreşte, ca să su­porţi mai uşor despărţirea de ei.
Eu cred că Hristos a rânduit totul foarte bine prin ceea ce ne-a lăsat să facem, fiindcă la fiecare Sfântă Li­tur­ghie se realizează această comu­niune între noi şi cei plecaţi dincolo. Spun părinţii că atunci când preotul, în timpul Sfintei Liturghii, rosteşte - «Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi», sufletele celor ador­miţi vin în comuniune cu tine şi în chip tainic se împărtăşesc şi ei din potir. Deci, este momentul când tu, cel de pe pământ, te poţi întâlni realmente cu sufletele celor dragi ţie, adormiţi întru Domnul. De aceea, şi condiţia parastasului, a pomenirii, este să se facă în biserică, acolo unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie, pentru ca ei să aibă întâi comu­niu­nea euharistică cu noi, şi apoi să vină şi mi­los­tenia pentru ei. Parastasul doar cu milostenie şi fără Liturghie, după mine, nu e atât de preţios. Şi aceas­tă prezenţă a lor împreună cu noi, la rugăciunea din biserică, ne şi ajută foarte mult - dacă ne-o asu­măm, bineînţeles, dacă trăim ceea ce facem, ea ne ajută să depăşim dorul de ei. Pentru că să ştiţi, dorul unora faţă de ceilalţi ne rămâne şi lor, şi nouă."

"Postul este prima poruncă pe care o dă Dumnezeu în Rai"

- Părinte Beldianu, săp­tămâna următoare, numită şi Săptă­mâna Mare, e cunoscută în popor ca ultima perioadă de pregătire pentru Înviere, o perioadă în care tradiţia spune să ţinem un post foarte aspru, ba chiar să ajunăm, dacă reuşim, până seara. Aş vrea să îmi spuneţi câte ceva des­pre acest post al Săptă­mânii Mari. Cum s-a ajuns la o rânduială atât de aspră?

- Mai întâi aş vrea să vă spun că mie, personal, nu-mi sunt apropiate lecţiile academice despre post. Pentru că asta ar însemna să fiu nevoit să vă vorbesc foarte exact, cu temeiuri scripturistice, cu trimiteri la Sfinţii Părinţi şi nu cred că e cazul. Mă gândesc că e mai bine să avem un fel de taifas du­hovnicesc, pentru că e mai cald, mai direct. Nicio­dată nu mi-a plăcut, nici măcar în predicile mele, să vorbesc în citate - "de la Matei, capitolul cutare, versetul cutare" - mi s-a părut prea protes­tant. Şi pentru că eu am crezut de la început necon­diţionat în Dumnezeu, mă străduiesc să fiu într-atât de con­vingător cu credincioşii mei când le vor­besc, încât ei să mă creadă pe cuvânt, să creadă că aşa stau lucrurile.
Aşadar, vorbind despre post, trebuie mai întâi de toate să spunem că el nu este o găselniţă preo­ţească şi nu este o rânduială pe care biserica a im­pus-o mai nou, ci este prima poruncă pe care o dă Dumnezeu omului în Rai, când îi spune să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. De altfel, postul, ca primă poruncă, a şi fost încăl­cat de om - vezi, pe urmă, toată istoria care a de­curs din neascultarea de Dumnezeu. Când vine Hristos în lume - El, care este Revelaţia desăvârşită - merge la Ior­dan şi este botezat de Ioan şi apoi iese din Ior­dan, pleacă în pustia Iudeii, unde va ră­mâ­ne 40 de zile în post şi ru­gă­ciune. Deci, după ce S-a botezat, pri­mul lucru pe care Mântui­to­rul l-a pus la loc a fost să aranjeze iarăşi rânduiala postului. Şi nu l-a pus doar pe om să postească, a făcut-o El Însuşi, pentru ca să ne fie model tuturor.
În perioada când Hristos a trăit pe pământ, evreii posteau mar­ţea, joia şi ori de câte ori co­mu­nitatea lor avea un necaz şi dorea să treacă cu bine peste încercările lui Dumnezeu. Creşti­nii au mutat postul evreiesc de marţi şi joi, miercuri şi vineri - miercurea, pentru că atunci a fost Domnul vândut pentru 30 de arginţi, iar vineri, pentru că Iisus a fost răstignit, a murit şi a fost înmormântat într-o zi de vineri. Postim şi facem umi­linţă pentru câte a îndurat Mântuito­rul pentru noi. Pe lângă postul de marţi şi de joi, evreii aveau însă şi postul de dina­intea Paştelui, pe care îl avem şi noi, şi pe care îl ţinem timp de 40 de zile, până la Sâmbăta lui Lazăr, când se face mare bucurie, pentru că se prăznuieşte Învie­rea cea de Obşte, iar de Florii primim şi dezlegare la peşte. Vine apoi ultima săp­tămână din post, a şaptea, adică Săptă­mâna Mare, care este un pic mai severă cu rânduielile, cu post destul de aspru, pentru că prin ea comemorăm Patimile lui Hristos. La jumătatea Săptămânii Mari avem Joia cea Mare, când prăz­nuim Cina cea de Taină, cu Liturghia Sfântului Vasile şi pregătirea Sfântului Agneţ de peste an, iar credincioşii se pot împărtăşi atunci şi au şi dezlegare la un pahar cu vin, pentru bucuria praznicului. La final, Vinerea Mare e zi sfântă, în care ajunăm desăvârşit, până seara, când se face Pro­hodul Domnului.

- Cum trebuie ţinută rânduiala aceasta aspră, a Săptămânii Mari, pentru că nu toţi oamenii pot posti la fel?

- Postul de mâncare fiecare şi-l rânduieşte în funcţie de vârstă, de sănătate - dar nu de unul sin­gur, ci ascultând de duhovnic, care îi spune cum poate şi ce poate face. Dacă sunt bolnavi, vor ţine post sever luni, mier­curi şi vineri, iar marţi şi joi duhovnicul îi va dezlega la ceva uşor, ca să se poată întări, să-şi poată lua medicamentele, dar în niciun caz la carne. La fel se pro­cedează şi cu copiii, li se uşu­rează postul ca să poată creşte, să poată învăţa, ca să nu le fie o povară şi să-i oropsim fără să înţeleagă ce li se întâm­plă. Cu ei trebuie să avem mai multă răbdare, iar lucrurile as­tea să fie aranjate din timp.
Eu îmi aduc aminte din co­pilărie că Vinerea cea Mare, când a fost răstignit Domnul, era cu adevărat vinere seacă pen­tru tot satul. Ţineau atunci post negru chiar şi cei bolnavi, dar nu toată ziua, posteau până la prânz. Şi tot atunci, îmi amin­tesc că nu mâncam ni­mic nici noi, copiii. Ne ţineau puţin câte puţin, spunân­du-ne: "Mai ai puţină răb­dare, mai stai un pic". Apoi mergeam la vecernia de la două, când părintele pregătea agheasmă şi anafură, pentru că, du­pă vecernie, după ce scotea Epitaful şi tre­ceam pe sub masă şi ne miruia, la final, copiii care posteau luau ana­fură şi beau agheasmă, apoi coborau acasă şi mân­cau câte ceva, dar de post. Abia sâmbătă dimineaţă, când bunica se apuca de cărnuri, de gătit masa de Paşte, îmi amintesc că aveam voie să gust din buca­te­le de dulce, să spun dacă sunt bune sau nu, căci buna nu se atingea de ele.

"Prin inima ta va trece sabie!"

Însă dincolo de ceea ce mâncăm, aş vrea să subliniez faptul că Săptămâna Mare este, înainte de toate, o taină a sufletelor noastre. Una care implică credinţă, dis­creţie, şi cere din partea fiecărui creştin o mare demnitate. Trebuie să ştii ce faci, ce spui, ce eşti. Pentru că, din păcate, sunt foarte mulţi care par ai bisericii, care par că ştiu multe, dar nu sunt un exemplu bun pentru cei care vin după noi, şi nu sunt un exemplu bun pentru biserică.
În perioada aceasta sfân­tă, când noi ne aflăm în faţa Răs­tignirii şi Morţii lui Hristos, eu mi-o iau drept călăuză pe Maica Domnului. Meditez mult şi le vorbesc şi credincioşilor despre demnitatea ei în faţa acelor sufe­rinţe teri­bile. A trecut prin durerile acelea cumplite, despre care îi proorocise dreptul Simeon, când a venit cu pruncul Iisus la templu, în a opta zi după naştere: "Prin inima ta va trece sa­bie!". Imaginaţi-vă că ea a trăit lângă Mântuitorul timp de 33 de ani cu dure­rea pe care n-a mărturi­sit-o, că într-o zi, El va fi răstignit! Ştia lucrul aces­ta! Ştia ce se va întâmpla, a fost pregătită de Sus, n-a fost luată prin surprindere. Şi atunci, bucuria de a fi în preajma Pruncului Sfânt a fost amestecată, zi de zi şi ceas de ceas, cu durerea că, într-o zi, Îl va vedea răstignit. Dar asta nu a împie­trit-o, ci i-a dat putere, iar în clipa acestor teribile încercări s-a purtat ca o împărăteasă. Noi, credin­cioşii de rând, nu cred că putem îndura aşa ceva. Noi cred că am muri de durere; dar Măicuţa Dom­nului a purtat această suferinţă! Sunt convins că, în adânc, o întărea şi faptul că ştia că a treia zi va învia. În tradiţie se şi spune că după înmor­mântarea lui Hristos, ea a rămas în mormânt cu el. Nu a plecat acasă. A rămas şi a aşteptat momentul Învierii, în care credea cu toată fiinţa ei.

- Sunt tradiţii în ortodoxie care ne învaţă că ea este singurul martor al ridicării din morţi a lui Hristos...

- Aşa este. În bucuria luminii Învierii, în care L-a văzut pe Hristos ţâşnind din mormânt, spune tradiţia că a fost prima care a strigat: "Hristos a În­viat!". Aşa ne-a rămas tradiţia nouă şi aceasta este ex­plicaţia salutului creştin din cele 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, pe care eu îl rostesc cu mul­tă bucurie şi le cer şi credincioşilor mei să şi-l asu­me. Adică, să nu bagatelizezi, ci să spui cu toată convingerea, să ai acea tonalitate bună, mărturisi­toa­re, când rosteşti - "Hristos a Înviat!". Îţi îm­plineşti în felul acesta şi vocaţia de apostol, fiindcă noi toţi creştinii suntem de fapt nişte apostoli, sau cel puţin ar trebui să fim. Şi nu trebuie să ne ruşi­năm de asta, trebuie să fim mărturisitori ai Învierii lui Iisus!

(Imagini din "Caietul de Paşti", editat de Muzeul Ţăranului Român)