Este, fără doar şi poate, cel mai iubit român din Ungaria. Român verde, din Baia Sprie, pornit cu o "coajă" de Dacie către Occident, la 23 de ani, ca să-şi facă un rost, a nimerit în Ungaria fără să ştie două boabe de maghiară. Ştia însă meserie. Era cel mai bun dintre toţi şi, în câţiva ani, stadioane întregi, zeci de mii de oameni, de la Gyor până la Budapesta, strigau în cor numele lui Vasile Miriuţă, fotbalistul pentru care marile cluburi din România (prinse în mrejele eternelor jocuri de interese) nu avuseseră ochi. A făcut o carieră impresionantă în Ungaria, apoi, la vârsta la care alţii agaţă ghetele în cui, a ajuns în Germania. Marilor antrenori din Bundesliga nu le venea să creadă că mingicarul de la Cottbus nu făcuse pasul spre fotbalul mare european decât după 30 de ani. Dar nici măcar atunci, când Vasi Miriuţă era ales în "11"-le ideal al Bundesligii, alături de Effenberg, Oliver Kahn, Elber sau Lizarazu, nu l-a căutat nimeni din România să-i ofere, barem câteva minute, tricoul galben al Naţionalei, când Gică Hagi era accidentat. Până la urmă, telefonul a venit nu de la Bucureşti, ci de la Budapesta. Nu de la Casa Fotbalului, ci de la Guvernul Ungariei. La capătul firului era mesagerul premierului maghiar: "Loţi dragă, ar fi o onoare şi o bucurie pentru noi să joci în echipa naţională a Ungariei. Meriţi asta pentru tot ce ai făcut pentru noi şi pentru cât ne-ai bucurat cu fotbalul tău. Tocmai ţi-am semnat actele pentru cetăţenie". Acum, la aproape 20 de ani de atunci, "Loţi" Miriuţă s-a reîntors în România. A luat-o iarăşi de jos, din Moldova lui Gheorghe Ştefan "Pinalti", iar acum a ajuns în top cu CFR, echipa Clujului, în care se simte ca acasă şi pe care speră să o ducă spre victorie în campionat. E prea băţos să o spună, dar, în sinea lui, nu-şi doreşte nimic mai mult pe lume decât să ajungă să fie iubit şi apreciat şi în România, măcar pe jumătate pe cât e iubit şi apreciat în Ungaria...
Şcoala de fotbal din dosul blocului
- Pe vremea aia, când erai copil de 5-6 ani, ce puteai face toată ziua la Baia Sprie, decât să baţi mingea? Eram o gaşcă adevărată pe scara blocului, băieţi de vârste apropiate, şi-apăi, de dimineaţă până seara jucam fotbal. "Pauze" făceam numai când mergeam la ore! În spatele blocului aveam o parcare, maşini oricum nu erau pe atunci, aşa că am pus două porţi cu plase şi jucam la modul serios, făceam campionate între blocuri. Se strângeau vecinii pe la geamuri şi se uitau la noi, era spectacol! Aşa am prins drag de fotbal...
- Erai mingicar de mic, aşa cum te ştie lumea de mai târziu?
- Eram mare mingicar, de mic, driblam la ei, Doamne fereşte ce le făceam! Unii mai dădeau la gioale, dar ai mei mă apărau, mă aplaudau. Eu târziu m-am dus la fotbal, abia pe la 13 ani, până atunci jucam doar de plăcere, în spatele blocului. Acolo am învăţat fotbal, pe betonul din parcare... Abia apoi m-am dus la o selecţie, îndemnat de frate-meu. Or făcut antrenorii de acolo un joc, am dat două goluri, m-or văzut şi imediat m-or luat. Cu antrenorii n-o fost o problemă. Problema era cu mama, Dumnezo s-o odihnească!, ea nu mă lăsa nici în ruptul capului să merg la fotbal. Fugeam de-acasă ca să joc fotbal! Stăteam la etajul unu şi aveam nişte vecini perete în perete cu noi, nea Vasile şi tanti Marta. Şi mama, care lucra femeie de serviciu la un cămin de nefamilişti, pentru lucrătorii de la mină, mergea la lucru şi lua cheia cu ea, mă închidea în casă, ca să nu mă duc la fotbal. Şi-atunci, ce să fac... Luam o botă şi băteam în geamul de la balconul lui nea Vasile. "Nea Vasile, tanti Marta, m-o uitat mama închis în casă, lăsaţi-mă să fug să iau cheia de la dumneaei!". Şi săream la ei în balcon şi fugeam la fotbal. D-apăi ştiam dup-aia ce m-aşteaptă când ajung acasă, ferească Dumniezo! (râde) Mama o ţinea pe a ei, să fac şcoală, să mă ţin de învăţat. Dar la un moment dat o văzut şi ea că îmi place, i-o zis şi frate-meu: "Lasă-l, mamă, că-i talentat!" şi m-o lăsat. Săraca, o dată o fost la meci, la Baia Sprie, când jucam în Divizia C. Se juca de la 11, şi o venit pe la 12, la repriza a doua, după ce-o ieşit de la biserică. Când o auzit cum se suduia, că acolo se punea pasiune la meciuri, nu glumă, apăi, veci n-o mai călcat pe stadion!
Autocarul alb-albastru
- Fotbalul era singura distracţie. Baia Sprie era oraş minier, nu mai era nimic altceva. Şi venea lumea ca la spectacol, 4-5.000 de oameni. Înainte am fost şi eu în galerie, ce era duminica, ce jocuri erau, cu Aurul Brad, cu Minerul Paroşeni, cu Sighetul Marmaţiei, cu Armătura Zalău, ce orgolii! Meciurile astea de duminică erau ca nişte sărbători pentru noi! Jucau la Baia Sprie fotbalişti buni, de pe la Bucureşti, că la noi erau bani, erau salarii de 6-7.000 de lei, că fotbaliştii erau angajaţi la Mină.
- Cum ai făcut pasul spre fotbalul mare? Când ai avut sentimentul că fotbalul e mai mult decât o joacă şi că devine o chestie serioasă?
- În '86, am ajuns la FC Baia Mare. Steaua organiza atunci, imediat după ce câştigase Cupa Campionilor, nişte meciuri demonstrative prin toată ţara. Şi ne-au chemat pe tinerii din zonă să jucăm împotriva lor. Apăi, eram slab la vârsta aia, la 18 ani! Când m-or văzut ce picioare aveam: "Ce-i, mă, ce-i cu beţele alea? Ai venit să speli sticlele de lapte?". Dar, când am intrat, o vuit tătă sala, că aveam şut, eram rapid, ca o zvârlugă. Satisfacţie mai mare nu poţi avea! Venise Steaua, cu Lucică Bălan, fie iertat!, cu Bumbescu, cu Piţi, iar lumea mă aplauda pe mine! Şi atunci m-au oprit cei de la FC Baia Mare. Visul meu de copil devenise realitate! Ţin minte că jucam încă la Baia Sprie, iar echipa din Baia Mare făcea cantonamentele de dinaintea meciurilor la Şuior. Veneau cu un autocar fain, alb cu albastru, cum nu mai văzuserăm noi pe atunci. Şi stăteam pe pod, la mine în cartier, la ora 4 după-amiaza, când trecea autocarul cu fotbaliştii adevăraţi şi jur - mi se face şi acum pielea de găină - că le-am zis băieţilor din gaşcă: "Într-o zi, o să mă urc şi eu în autocarul ăsta!". Avem vreo 16 ani şi de-atunci am ştiut că asta vreau să fac, că vreau să ajung fotbalist adevărat...
- Lumea fotbalului ştie bine că eşti un mare dinamovist. Ai trecut, de altfel, pentru scurt timp pe la Dinamo, chiar după Revoluţie...
- În 1991, aveam oferte de la Steaua şi de la Dinamo şi am ales Dinamo, nici nu m-am gândit. Am crescut de mic ca dinamovist, am crescut cu Dudu Georgescu, Florin Cheran şi Cornel Dinu ca modele, nu puteam alege decât Dinamo. Când am ajuns eu, erau Gigi Mulţescu cu Ion Marin, "Săpăligă", antrenori. Am jucat toate meciurile până în vară, când a venit antrenor Florin Halagian. Mi-a spus direct, din primul moment, să plec de la echipă, că nu voi juca nici o secundă cu el antrenor. Nu îl cunoşteam, nu schimbasem două vorbe cu el în viaţa mea! Apoi am aflat că urma să aducă nişte jucători care erau copiii lui de suflet şi care jucau pe postul meu. I-am zis că nu plec, că lupt pentru şansa mea. Am făcut pregătirea, a început campionatul, dar nici măcar în lot nu mă lua. Am mers la Bistriţa, apoi m-am reîntors la Dinamo. Venise un nou director sportiv. Când m-a văzut, i-a întrebat pe toţi de ce nu jucam. Dar chiar atunci aveam amical cu cei de la Gyor. Le-a plăcut ungurilor de mine, aşa că am plecat în Ungaria.
- Ştiai maghiară pe atunci? Nu ţi-a fost greu să te rupi de România?
- Eu eram din familie de români-români din Baia Sprie, aveam prieteni maghiari, dar toţi vorbeau româneşte. Cred că o singură dată mai fusesem în străinătate, până să merg la Gyor. Era ceva complet nou pentru mine. Am luat-o pe nevastă-mea, că tocmai ce mă căsătorisem, ne-am urcat într-o Dacie şi am plecat. Nici nu ştiam pe unde e! Soţia avea 21 de ani, era trup şi suflet alături de mine, era şi pentru ea o aventură. Apăi ne-o pus biata mama nişte pături, nişte cuţite, furculiţe, ceva merindă de drum şi am zis: "Hai, merem!". "No, mereţi cu Dumnezo!".
- Foarte bine am fost primiţi! La Gyor era un stadion frumos, dar salariile erau cam mici. Din primul salariu ţin minte că am cumpărat un cărucior pentru Marco, băiatul meu, care urma să se nască. A fost greu, nu ştiam nici limba, nici nimic, nevasta era gravidă. Dar, încet-încet, ne-am adaptat. Oraşul era senzaţional, aproape de Viena... M-am îndrăgostit de Gyor, îl iubesc cum iubesc şi Budapesta şi cum iubesc şi Clujul, cele trei oraşe care mi-au marcat viaţa... Sigur că atunci erau momente mai încinse între români şi unguri, dar când m-a văzut cum joc, publicul m-a adoptat imediat, nu am avut nici un fel de probleme. Ţin minte că mâncam la o cantină din oraş, şi când mă vedea şeful de acolo zicea: "Loţico, hai încoace!". Îmi punea carnea cea mai macră. Am învăţat din auzite limba, de la antrenamente, de pe stradă. Acum, nevasta şi copiii vorbesc perfect, eu şi acum mai greşesc, că am învăţat limba de pe gazon: "ghiere", "menie", "lobta"... (zâmbeşte) Eram foarte apreciat, iar prin '94, antrenorul de atunci de la naţionala Ungariei m-a sfătuit să îmi depun actele de cetăţenie, că el m-ar chema a doua zi la echipa Ungariei dacă ar putea. Am depus actele mai mult de gura lui. Aveam 26 de ani, legea spunea că trebuia să aştepţi vreo 5 ani, aşa că nu mă gândeam eu mai departe. Le-am depus şi bune depuse au fost...
Dracula din Carpaţi
- Ai fost ales cel mai bun jucător din Ungaria, ai avut evoluţii spectaculoase în cupele europene, s-a interesat de tine cineva de la noi?
- Nu se interesa nimeni de mine. Impresarii aveau jucătorii lor, la naţionala României era o generaţie extraordinară, cu Gică Hagi şi cu Dorinel Munteanu, ştiam că nu am nici o şansă, îmi luasem complet gândul de la România, cu toate că, într-adevăr, în Ungaria făcusem meciuri foarte bune. La Ferencvaros Budapesta, am dat goluri în Champions League şi în Europa League. Dar, cu toate astea, reacţiile româneşti au rămas zero, chiar şi după ce am început să evoluez în campionatul Germaniei, la Energie Cottbus. La Cottbus, în primul an, ne-am salvat de la retrogradare în ultimul meci, iar anul următor am promovat în Bundesliga. Aşa ceva se întâmplă odată la 100 de ani! Era o energie, era o atmosferă în tot oraşul! Când am ajuns eu, la Cottbus veneau 5.000 de oameni la stadion. În al doilea an, se făcuseră 15.000, era puhoi acolo, nimeni nu înţelegea ce să întâmplă. Eram prima echipă din istoria Germaniei în care am jucat 11 străini titulari, fără nici un neamţ! În Bundesliga, am dat 12 goluri în primul meu sezon, la 32 de ani. Vă dau cuvântul de onoare că Jupp Stevens, antrenorul lui Shalke 04, m-a luat deoparte după un meci şi mi-a zis: "Unde ai fost până acuma, mă, «Dracula din Carpaţi»?". Între 2000-2011, am fost în primul "11" al campionatului, alături de Effenberg şi toţi ceilalţi mari jucători ai momentului. M-au votat toţi antrenorii şi şefii de club din Bundesliga.
Mai iubit în Ungaria decât în România
- În 2000, eu eram deja în Germania, nu mai aveam treabă cu Ungaria, plecasem de doi ani, nu aveam cetăţenie, chiar nu se punea problema să joc pentru Ungaria, cum nu se punea nici să joc pentru România. Şi apoi, într-o zi, surpriză, am primit un telefon de la cabinetul premierului maghiar: "Loţi, o zis primul ministru să te prezinţi mâine cu nevasta şi ficiorul, să vă luaţi paşapoartele!". "Ce paşapoarte?", zic. "Paşapoartele maghiare! Vrem să te chemăm la echipa naţională şi ţi-am rezolvat actele". Jucam foarte bine în Germania şi se mai vorbea despre mine prin presă. Dar eu zic şi acum că totul a fost mai mult un gest frumos din partea ungurilor. "Domnule, la 32 de ani, merită şi omul ăsta recunoaşterea pentru ce a făcut pe la noi". Nu le mai puteam eu schimba istoria Naţionalei, la 32 de ani, era, pur şi simplu, un gest de mulţumire din partea lor. La Budapesta mă iubea lumea. Am şi acum nişte DVD-uri şi mă uit la ele şi mi se face pielea de găină când aud cum striga tot stadionul, 20.000 de oameni: "Miriuta Laci! Miriuta Laci!". Eu român fiind...
- Cum i-ai simţit pe unguri? Cum sunt ei când îi cunoşti de aproape, ca prieteni?
- Eu unul sunt foarte, foarte iubit în Ungaria, mai iubit decât în România. Dacă mă plimb prin centrul Budapestei, din zece oameni, cinci mă ştiu şi mă opresc la o poveste... Peste tot în lumea asta sunt conflicte. Important e să fii om. Dacă eşti om, nu are nimeni nimic cu tine. Premierul Viktor Orban venea la masă cu noi, era mare pasionat de fotbal. Venea în cantonament şi stăteam cu el de poveşti, cum stăm noi doi aici. Cu ministrul de Externe, Szijarto Peter, am stat trei ani la Gyor pe aceeaşi stradă. Era mort după fotbal şi el! Ca prieteni, sunt jos pălăria...
- Cum a fost reîntoarcerea în România şi în fotbalul românesc?
- Am început la Piatra-Neamţ, la echipa lui Gheorghe Ştefan "Pinalti". Mi-a spus direct "Pinalti" atunci: "Hai să îţi dau o şansă! Am auzit lucruri frumoase despre tine. Nu ai rezultate, te dau afară! Ai rezultate, nu se bagă nimeni peste tine!". Şi chiar am avut rezultate, i-am dus până pe locul 5!
- Cum era "Pinalti" ca om?
- Un personaj extraordinar! Îi plăcea la nebunie fotbalul. Dimineaţa, la 8, mă suna: "Unde eşti?". "Păi, la apartament!". "În juma' de oră să vii la club!". "S-a întâmplat ceva?". "Nu, mă! Hai să facem nişte ture de pistă". Făceam cu el ture de pistă câte o oră, vorbind despre fotbal. "Cum facem meciul ăsta? Pe cine vrei să bagi? Cum te-ai gândit?". După-amiaza mă aştepta la el la restaurant şi mai stăteam încă 3 ore la poveşti despre fotbal. Toată ziua vorbeam despre fotbal cu el, dar o dată nu mi-a zis: "Bagă-l pe ăla!". Era foarte parolist. Când o zis că e albă, era albă. Ţin minte că nu era saună. Şi am cerut o saună pentru echipă. În două zile era gata sauna. "Vreau sală de forţă, că nu am aparate!". "Daţi-i, mă, ce vrea, să facă performanţă!". La un moment dat, eram la el în birou. "Băi, Vasile, băi, mă ia ameţeala când mă uit în jos la clasament de pe locul 5! Nu mi s-a mai întâmplat asta niciodată!".
- După "încălzirea" cu Ceahlăul, ai ajuns antrenor la CFR Cluj, echipă care joacă cel mai bun fotbal din campionat şi cu care tragi la titlu anul ăsta. Cum de te-a lăsat "Pinalti" să pleci aşa, peste noapte?
- M-au sunat cei de la CFR, le-am zis că sunt sub contract şi că trebuie să vorbesc cu domnul "Pinalti". "Băi, Vasile, la Steaua sau la Dinamo nu te lăsam. Dar la CFR te las, că eşti mai aproape de casă, eşti ardelean. Du-te, mă, acasă la tine, liniştit! Vezi ce bani mai ai de luat şi gata! Mi-i greu să te las, dar CFR-ul e CFR, alte perspective ai acolo". Şi a avut dreptate. Altfel e lumea la Cluj, altfel sunt suporterii, e civilizaţie! Îmi place oraşul tare mult, parcă sunt de o viaţă aici. Nu mi-a fost uşor să vin acum, când clubul e în insolvenţă, dar mi s-a dat o mână, am simţit încrederea şi vreau să o răsplătesc.
- Apropo de apropierea de casă: familia ta locuieşte acum la Budapesta. Ţi-e greu departe de ai tăi? Cât de importantă e familia în viaţa unui sportiv?
- Pentru mine, familia e cel mai important lucru pe lume. O ştiu pe soţia mea de când aveam 20 de ani, şi avem o relaţie minunată... Îi sunt foarte recunoscător că a fost alături de mine şi la bine, şi la greu. I-aş aduce cu mine la Cluj pe ai mei, dar, ca antrenor, azi eşti aici, mâine eşti dat afară, nu pot să-i tot ţin pe drumuri. Aşa că am decis să avem cartierul general la Budapesta. Nevasta e minunată, ea are grijă de casă, am mare încredere în ea. Băiatul e deja mare, băiat serios, are afacerea lui, se descurcă singur şi, mai important, îşi vede de treaba lui. Fata are 9 ani, e pe clasa a III-a la Şcoala Americană, face dans şi pian, e prima din clasă şi sunt foarte mândru că apare peste tot prin Budapesta pe panourile care fac reclamă la şcoala ei.
- Ce ambiţii ai acum, ca tânăr antrenor? Care e autocarul "alb-albastru" pe care visezi să îl prinzi?
- Vreau să rămân cât mai mult la Cluj. Nu îmi place să lucrez pe proiecte scurte. Într-un an poţi avea noroc sau poţi avea ghinion, dar în trei ani de zile poţi să demonstrezi că poţi să te baţi la campionat. În primul an construieşti, în al doilea încerci, iar în al treilea, dacă nu reuşeşti, te iei şi te duci. Pe mine nu trebuie să mă dea nimeni afară!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
