JULIETA SZÖNYI - "Simt că aș mai avea ceva de adăugat"

Vis de glorie

- Deși aveți în portofoliul artistic zeci de roluri cu greutate, jucate în teatru și în film, de peste treizeci de ani, numele dvs. e sinonim, pentru majoritatea românilor, cu Adnana, personajul pe care l-ați interpretat în serialul "Toate pânzele sus", în regia lui Mircea Mureșan, și cu Otilia, din filmul "Felix și Otilia", în regia lui Iulian Mihu. Cum priviți azi aceste două personaje? Cum v-au marcat destinul de actriță?

- Deși a trecut atât timp de atunci, îmi sunt foarte dragi, deși m-au solicitat în mod diferit. De­butul meu în cinema s-a produs în 1969, într-o co­producție franțuzească, "Mirii Anului II", în regia lui Jean-Paul Rappeneau. Acolo am interpretat-o pe mireasa lui Nicolas Philibert, personaj jucat de Jean Paul Belmondo. Or, după acele patru zile de filmări cu adevărat minunate, în care regizorul ne spunea exact ce aveam de făcut, în 1971, am "sărit" în ex­periența complet diferită a filmărilor cu Iulian Mihu, la "Felix și Otilia". În perioada aceea, re­gi­zorii noștri încercau să imite școala italiană, cu cadre foarte lungi și lente. În plus, Mihu a adoptat atunci un stil complet aparte de a lucra cu actorii. N-am avut voie să primesc un scenariu, nu mi se explica în ce moment al filmului mă aflu, practic, habar nu aveam de nimic. Mi se spunea doar ceva de genul "Mergi de-aici până acolo și uită-te puțin în dreapta... nu așa de mult!". Mi-a fost îngrozitor de dificil să lucrez la modul acesta și am suferit enorm. Noroc că, la a doua colaborare cu Mihu, la "Co­moara", am constatat că, de fapt, el era un tip foarte șu­gubăț, cu un simț al umorului extrem de dez­voltat, și a și lucrat cu noi "normal", adică nu ne-a mai constrâns, nu ne-a mai cenzurat relația cu sce­nariul... Însă, pentru Otilia, mi-a părut tare rău, pentru că eu îmi închipuiam personajul cu totul și cu totul altfel: o "vedeam" ca pe o adolescentă, la vreo 17 ani, un pic rebelă și care face tot ceea ce face dintr-un spirit de frondă. Inclusiv enigma, adică plecarea ei cu Pascalopol, consideram că era un soi de semi-joacă, eu înțelegeam că Otilia pleca doar ca să cunoască o altă lume, nu neapărat ca să-l părăsească pe Felix. În mintea mea, Otilia îl privea pe Felix ca pe un tânăr încă și mai copil decât ea. În schimb, Mihu a vrut-o pe Otilia un fel de statuie umblătoare și, în fiecare zi când mergeam la fil­mare, tot speram că "azi o să fie altfel". Dar nu era. (râde) Iar lovitura de grație a venit cu dublajul vocii - cea care se aude vorbind pe film nu sunt eu! Așa că și acel puțin care mai străbătea prin voce din personajul pe care îl vizualizam eu a fost anihilat. Ma­rele meu vis a fost ca, la un moment dat, să iz­butesc să refac dublajul cu vocea mea. Din păcate, acum e prea târziu, căci nu mai am glasul studentei de anul III care eram atunci. Apoi, în 1975, a venit "Toate pânzele sus" - o experiență splendidă, fil­mul care cred că mi-a fost cel mai aproape de suflet din toată cariera. Pentru că, practic, n-am simțit că făceam un personaj: Adnana era din mine! O "cu­noșteam" pe Adnana, îi înțelegeam perfect spiritul, pricepeam de ce colindă ea mările lumii și de unde s-a născut în ea atâta cutezanță... Iar, pe de altă parte, echipa cu care am lucrat mi-a fost chiar ca o familie - deși, azi, din păcate, ex­pre­sia asta parcă și-a pierdut conținutul. Toți co­legii mi-au fost adevărați camarazi, re­lațiile dintre noi erau firești, neîncorsetate, erau adevărate și cu miez. Și-l aveam și pe Lăbuș, care era un câine atât de afectuos și, peste toate, și extraordinar de inteligent: urma fără greș indicațiile de regie! (râde) L-am iubit foarte mult. Bine, eu, în general, sunt o mare, mare iubitoare de animale. Cred că l-am moștenit pe bunicul din partea tatei, care a fost medic veterinar și a iubit "ne­cu­vântătoarele" din tot sufletul.

- V-a deranjat vreodată asocierea în viața reală cu personajele acestea?

- Nu, asocierea cu personajele în sine nu m-a deranjat deloc. Ceea ce m-a deranjat a fost că "Felix și Otilia" m-a fixat cumva în epocă, astfel că aproape toate filmele pe care le-am făcut ulterior au fost tot de epocă. E drept că, pe vremea aia, nici nu se prea făceau decât două soiuri de filme: cu muncitori sau de epocă. Și a mai fost ceva: când lumea striga după mine pe stradă, prin autobuze, pe plajă la 2 Mai "Adnana!" sau "Otilia!", ori când mi se cereau autografe de către grupuri mari de oa­meni, aveam un fel de crispare. Și mulți ani m-am în­trebat de ce, care e motivul, dincolo de ușoara mea fobie de mulțimi, iar răspunsul pe care l-am găsit a fost acesta: mă temeam să nu-i decepționez pe oamenii care aveau în minte imaginea per­so­najelor pe care le interpretasem, care era diferită de a mea, din realitate.

Un pahar cu apă, la miezul nopții

- Cum se explică fobia dvs. de mulțimi? Este năs­cută din timiditate?

- Exact! Am fost un copil topit după natură, după animale, după plante și gâze, în schimb, m-am cam ferit de semeni, am fost un copil destul de introvertit, foarte timid. Or, închipuiți-vă, de pildă, că la premieră la "Felix și Otilia" a venit o mulțime de oameni, de nu puteai s-o cuprinzi cu privirea. Ca să izbutim să pătrundem prin acest puhoi de lume s-au instituit două cordoane de milițieni, de la locul unde coboram din mașini și până la intrarea în cinematograf. Ei, pentru mine, să trec printre atâția și-atâția oameni a fost ceva teribil! Sau să dau autografe unui o­cean de persoane, după înche­ierea proiecției!

- De fapt, cum de ați îmbrățișat actoria? Ta­tăl dvs., Ștefan Szönyi, a fost un plastician de excepție și un profesor reputat, întemeietorul catedrei de artă monu­men­tală de la Arte Plas­tice și, pentru o vreme, prorectorul Facultății, iar mama dvs. a fost o vo­ce inconfundabilă a ra­dioului românesc. Să­mânța talentului dvs. a fost pusă de ei?

- Într-adevăr, așa cum ați spus, tata a fost un extraordinar plasti­cian, iar mama, înainte să ajungă crainică la ra­dio, la emisiunea ma­ghiară, a făcut mai mulți ani canto. S-a oprit pen­tru că, la un moment dat, tata i-a spus că trebuie să stea acasă, să se ocupe de copil. A renunțat deci la carieră, dar nu și la muzică, astfel că, deseori, casa noastră răsuna de arii din opere, pe care mama le interpreta cu multă sensibilitate la pian. Eu, în schimb, nu am avut aplecare nici către pictură, nici către muzică. Aș fi vrut, inițial, să fac balet. Însă nu am fost lăsată de ai mei și nici nu cred că acesta era real­mente drumul pentru mine, căci, parcă din­totdeauna, am simțit că trebuie să devin actriță. În copilărie și în adolescență, mergeam mult la teatru și la operă cu părinții, iar cu prietenii, la film. Și eram absolut pasionată de teatrul radiofonic. Pă­rinții mei au divorțat când eu aveam patru ani, dar au rămas în relații foarte bune. Eu am continuat să locuiesc cu mama, însă tata era foarte prezent în viața mea de fiecare zi, iar aproape toate vacanțele mi le făceam cu el. Cam în aceeași perioadă ne-am și mutat în București din Timișoara, unde mă născusem. După mutarea în București, am început s-o bat la cap pe mama să vândă pianul și să cum­părăm un radio - o cutie din aceea uriașă, cu multe "clape". Cum mama nu putea să reziste nici unei rugăminți a copilului, mi-a făcut pe plac și, în felul ăsta, mi s-a îndeplinit visul: acum puteam să ascult cât teatru radiofonic pofteam! În plus, și "ju­cam" mult teatru prin casă, de una singură: "refăceam" piesele ascultate - mai muream puțin, mai înviam puțin... Totul cu multă convingere! (râde) Așa că, în clipa în care am anunțat că vreau să dau la Teatru, nimeni nu a fost surprins. Atât doar că, în vremea aceea, exista o singură facultate, iar concurența era criminală: se puneau la bătaie 6 locuri, iar candidați erau 300! Și am dat o dată, și am picat, și iar am mai dat o dată, și iar am picat, abia a treia oară am intrat!

- Ați fost foarte motivată!

- Da, eram foarte hotărâtă: trebuia să reușesc! Plus că începusem să am și complexe: când mă întâlneam pe stradă cu foști colegi de școală sau cu prieteni, mi-era foarte rușine când mă întrebau "Tu ce faci?". Că eu tot dădeam la Teatru. (râde)

- Totuși, de unde atât de multă ambiție?

- Poate din faptul că-mi tot răsăreau în minte cuvintele tatei, de când i-am spus că vreau să dau admitere la Teatru. Atunci el era deja pe patul de spital, din pricina unui cancer galopant, care de altfel l-a și ucis în decurs de doar 6 luni de la diagnosticare, cu puțin înainte ca eu să dau prima admitere. Când i-am explicat ce aveam de gând, s-a uitat la mine și, aproape ca o previziune, mi-a spus doar atât: "Tu ai să faci film!" Și a mai fost ceva: vedeți, pe mi­ne divorțul părin­ților m-a afectat foarte mult, în ciuda re­la­țiilor bune care au dom­nit în continuare în familie și a faptului că și mama, și tata s-au ocupat mereu de mine, cu cea mai mare seriozitate. O perioadă lungă de timp, și eu, asemenea multor alți copii ai căror părinți au divorțat, am con­si­derat că părintele care a părăsit familia m-a părăsit, de fapt, pe mine. Ca și cum eu aș fi greșit cu ceva. M-a marcat prima și, pro­babil, singura dispută pe care am auzit-o în­tre ai mei: atât mama, cât și tata erau genul de oameni care vor­beau cu căldură, cu multă blândețe, aproape în șoaptă. Or, într-o seară, îmi amintesc (deși aveam doar vreo trei ani și dor­meam încă într-un pătuț din acela cu gratii mobile) că am auzit din casă voci ridicate. Nu se striga, dar, chiar și așa, tonul respectiv era complet nefiresc în casa noastră. M-am dat jos din pătuț, am ieșit din cameră și, ușor nervoși, ai mei m-au întrebat ce vreau. Într-o fracțiune de secundă, am inventat că vreau un pahar cu apă. Mi l-au dat, după care m-au trimis din nou la culcare. Iar disputa s-a încheiat, n-am mai auzit nimic. Însă trauma acelui moment s-a întipărit în mine și, de atunci, am rămas și cu o "ciudățenie", explicabilă, desigur, psiholo­gic: când am o stare proastă, îmi trece imediat dacă beau un pahar cu apă pe nerăsuflate. Iar al doilea element care m-a construit, care mi-a imprimat această tenacitate de care vorbeam, a fost decesul tatei, care a survenit când eu aveam 17 ani. Dis­pariția tatei mi-a indus sentimentul că nu mai aveam niciun spri­jin și că trebuia să mă bazez numai și numai pe mine. Asta, după ce toată copilăria și ado­lescența "sim­ți­sem" că, totuși, nu mă puteam sprijini întru totul pe părinții mei, deși ambii îmi erau alături, după cum vă spuneam. Poate părea straniu, dar așa stăteau lucrurile în mintea și-n sufletul meu și asta a fost ceea ce m-a motivat atât de intens... Iar când am in­trat la facultate, bucuria a fost imensă! În toată vara aia, nici nu trebuia să mă întrebe cineva ce fac, că anunțam eu din proprie inițiativă: "Știți, eu sunt stu­dentă la Teatru!" (râde) Și - vedeți! - previ­ziu­nea tatei s-a împlinit: încă din primul an de facul­tate, am început să fac film. În teatru am debutat abia după absolvire, la Baia Mare, unde am primit repartiție și am rămas doar vreun an de zile, căci am izbutit să mă transfer la teatrul din Pitești, ca să fiu mai aproape de casă.

- De mama...

- Da, căci altfel drumul era prea lung și nu pu­team să vin prea des s-o văd. Ajungeam în Bucu­rești doar cu ocazia unor diverse colaborări la televiziune și la radio. Piteștiul era mai aproape, geo­grafic, dar, din punct de vedere artistic, nici nu se putea compara cu minunatul teatru din Baia Mare. Piteștiul n-a fost o experiență fericită. Îmi pare rău să o spun, dar teatrul acela era, în anii res­pectivi, o cloacă îmbâcsită - directorul o distribuia în toate rolurile principale doar pe soția lui, care era actriță. Noroc că, la scurt timp după ce am ajuns acolo, am luat probele la "Toate pânzele sus" și s-a cerut, oficial, ca directorul să-mi dea voie să plec la filmări. La care el, m-a chemat și mi-a spus în față: "Nu-ți dau drumu'!" La întrebarea mea "Da' de ce?", răspunsul lui a fost "Că nu vreau." Mă rog, până la urmă n-a avut ce să facă, dar, ca totuși să aibă un ascendent, m-a lăsat să plec, însă tre­cân­du-mă în scripte ca fiind în concediu fără plată. Când am terminat filmările, după vreun an și ceva, mi-am dat demisia și am plecat de acolo. M-am an­gajat la Teatrul "Ion Vasilescu" din București, unde lucrau niște regizori foarte interesanți: Alexandru Tocilescu, Sorana Coroamă... Eram încântată! Însă, în scurt timp, s-a dat un decret prin care teatrul a fost mutat la Giurgiu, unde nu exista nici măcar o sală în adevăratul sens al cuvântului, ci se juca în­tr-o casă de cultură. O vreme, am făcut naveta - sea­ra, după spectacol, mă suiam în tren și călă­to­ream până la gara Progresul, într-o beznă totală. Așa că, până la urmă, m-am mutat la Teatrul Mic, de unde am și ieșit la pensie și unde mai am și azi niște mici colaborări.

- Cum arăta lumea artistică din perioada de dinainte de 1989?

- Pe vremea aceea se citea mai mult, cultura era mai importantă decât azi - se purtau discuții până-n zori despre cărți, despre filme, despre piese de teatru, despre muzică, dar nu așa, rareori, ci în mod frecvent. Cultura, poate chiar fără să ne dăm seama, era și un refugiu. Politica nu ne interesa, pentru că știam despre ce era vorba și aveam senzația că lucrurile nu aveau să se schimbe niciodată, așa că ori­zontul nostru se deschidea către arte. Iar în tea­tru, în special, cel de scenă și cel de TV, aceea a fost o perioadă în care au fost montați marii autori și încă în mod strălucit. Știți, apropo și de prima dvs. întrebare, dacă azi ar fi să aleg între teatru, film și teatru TV, v-aș spune că teatrul TV, deși acum nu se mai face, mi-e cel mai aproape de suflet. Pentru că el reprezintă o combinație extrem de subtilă între cinematografie și teatru. În teatru există o separare între tine și spectatori, nu ai prim-planul expresiei și de aceea trebuie să-ți proiectezi vocea, gesturile și mimica astfel încât ele să parcurgă acea distanță până la ultimul rând din sală. În film, camera se concentrează pe tine, te "apropie" până la mili­metru, dar îți lipsește ansamblul de decor, coerența cronologică etc... În schimb, după părerea mea, în teatrul TV, ai parte de tot ce e mai bun din ambele "lumi": faci teatru, dar ai la dispoziție și mijloacele cinematografiei. Iar, din teatrul TV, preferatul meu e personajul pe care l-am interpretat în "Stâlpii so­cietății", de Henrik Ibsen.

Calapodul frumuseții

- Nu pot să nu vă întreb: frumusețea de unde ați moștenit-o?

- Conceptul de "frumusețe" mie mi se pare foarte relativ. Privind în urmă, e evident că fiecare epocă a avut un alt standard de frumusețe. Să ne gândim, de pildă, ce însemna frumusețea în vremea lui Rubens: ce femei planturoase, cu pielea albă a pictat el! Deci eu nu consider că am fost frumoasă, ci doar că am fost pe placul epocii mele. Pentru mine, frumusețea e ceva ce emană din interiorul unei persoane: din suflet, din spirit...

- Reformulez atunci: trăsăturile fizice de unde le-ați moștenit?

- Mai curând, de pe partea tatei.

- Invariabil și indiferent de domeniu, fru­musețea deschide uși. Există însă și situații când ea pune piedici?

- Da. Mă deranja, de pildă, când primeam complimente superficiale și inutile. Însă, din cauza timidității, nu știam întotdeauna cum să reacționez. În minte, de obicei, îmi venea imediat un răspuns foarte acid, dar, din timiditate, repet, și pentru că nici nu voiam să rănesc pe nimeni, cuvintele rămâ­neau nerostite și atunci păream cretină. Ceea ce iarăși mă deranja foarte tare. (râde) Iar profesional, felul în care arătam m-a încurcat pentru că, într-o anu­me măsură, m-a blocat într-o tipologie de per­so­naj. Părăsind facultatea, unde am jucat roluri extrem de variate, în piese extrem de variate, a fost mult mai greu să regăsesc această varietate în rolurile ca­re mi-au fost propuse ulte­rior.

- Regretați că ați mers pe drumul actoriei?

- În niciun caz! E adevărat că am rămas cu un of în suflet din pricina baletului, dar atunci când, în sfârșit, am înfrânt reticența părinților și m-am dus la școala de core­gra­fie, deși am fost primită direct în anul III, mi-am dat seama singură că era prea târziu: aveam deja 9 ani și abia atunci învățam ABC-ul, iar colegele mele, de o seamă cu mine, începuseră să studie­ze de la 4-5 ani, deci dife­ren­țele dintre noi erau de-acum insurmontabile. M-am retras din proprie inițiativă. Însă, chiar dacă lucrurile nu ar fi stat așa, sunt absolut convinsă că tot actorie aș fi făcut. Aplecarea asta era prea adânc înrădăcinată în mine ca să pot s-o ignor. În plus, de ce aș regreta? Cred că am fost o norocoasă în carieră! Sigur, ca orice actor, și eu mi-aș fi dorit să fac mai mult decât am făcut și aș fi vrut să am acces și la alt gen de roluri, dar, per total, realizez că am fost o mare norocoasă.

"Îmi place foarte mult starea de pensionară"

- Viața dvs. de azi cum arată?

- Sunt pensionară și, cum vă spuneam, pro­fesional mai întrețin niște mici colaborări cu Teatrul Mic. Așa că îmi permit să-mi alcătuiesc un program lejer, în care să încapă lucruri care îmi fac plăcere: să dorm oricât de târziu poftesc, să citesc, să merg la teatru, să fac plimbări în natură... Mie îmi place foarte mult starea asta de pensionară! Nu m-a de­pri­mat deloc. Din contră! (râde) Și, peste toate astea, viața mea de azi și de treizeci de ani încoace, înseamnă fiul meu. Care a mers la grădinița ger­ma­nă, la liceul german, iar studiile universitare le-a făcut în Germania, dar, ulterior, s-a întors în Bucu­rești, spunându-mi că el nu vrea să trăiască printre străini, ci vrea să stea aici, în România lui. Iar eu l-am înțeles și l-am susținut. E un băiat inteligent, cultivat - care nu a devenit robul calculatoarelor și al Internetului -, cu gust pentru muzică, pentru pic­tură, e pasionat de mobila veche, cu stil... Ne în­țe­le­gem foarte bine și sunt extraordinar de mândră de el!

- Cu lumea din jur în ce relații sunteți? Vă simțiți adaptată?

- Mi-am asumat, mai degrabă, poziția de spec­tator. Mă uit, observ, studiez, încerc să înțeleg ce se întâmplă în ziua de azi, ce ar urma să se întâmple mâine... Deși e greu să anticipezi. Însă curiozitatea mi-a ră­mas vie. Mă doare, totuși, constatarea unei anume involuții a societății, la nivel de stradă - că fiecare își aruncă gunoiul unde îi vine, că, mergând pe un trotuar, ești asaltat de limbajul obscen izbucnit din gurile celor mai mulți dintre trecători etc. -, pe care o interpretez ca fiind rezultatul lipsei de aplecare spre o cultură reală. Dar nu doar cultura, ci tot ce se petrece azi pare să fi fost redus la Facebook și la alte asemenea rețele de socializare, unde informația e de­ver­sată trunchiat, modificată sau de-a dreptul falsi­fi­ca­tă, iar consu­ma­torii o "înghit" ne­mes­tecată. Se pare că aprofun­darea unei idei, a unei in­for­mații nu mai e "la modă".

O eternă adolescentă

- Trecerea timpului vă sperie?

- Să știți că nu! Până la urmă, starea de spirit e cea care contează. Deși nu sunt originală când spun asta, consider că starea de spirit din ado­lescență e cea mai frumoasă, cea mai puternică și mai constructivă, or, în mine, starea asta nu a pierit niciodată. Îmi conștientizez vârsta, desigur, și mă comport cu decență, însă, la in­terior, starea de spi­rit din adolescență nu m-a părăsit nici azi. Iar, în pre­­zența ei, bătrânețea nu există! În plus, mai e ceva care mă ajută, dacă vreți, să mă păstrez vie, trează pe interior: din când în când, scriu ceva care s-ar putea nu­mi, eventual, poezie, dar nu în ideea unui exer­ci­țiu artistic, ci, pur și simplu, e vorba de niște stări in­terioare care ies la suprafață sub formă de "dictare" - în sensul că nu corectez nimic, nu ela­borez nimic, deci nu am ni­ciun fel de pretenții de stil poetic. Poate, cândva, o să le public, ca o con­fe­siune, nu cu vreo intenție lite­rară sau de a primi laude.

- Așadar priviți cu optimism spre viitor...

- Cu optimism, cu senzația că n-am trecut chiar degeaba prin viață și cu impresia că ar mai trebui să spun ceva. Simt că aș mai avea ceva de adăugat - ca persoană, ca personalitate umană. Am în mine atât de mult drag de oameni, de animale, de natură și mi-ar plăcea să găsesc o cale prin care să ajut și eu lumea să fie un pic mai senină, mai legată de uni­vers și de universalitate și mai desprinsă de mi­zeria cotidiană.