Ultima săptămână din Postul Sfintelor Paști (Postul Mare) numită și Săptămâna Mare, Săptămâna Paștilor, Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Sfântă, este un răstimp de reculegere profundă și de postire mai aspră pentru că se reiterează "plinirea vremii", anunțată de prorocii Vechiului Testament, în care Fiul Omului va fi prins, vândut, asuprit, hulit, îmbrăcat în haina roșie a rușinii, biciuit și condamnat la moartea cea mai infamă: răstignirea pe cruce. Haina roșie fiind apanajul împăraților, ea le era interzisă oamenilor de rând, iar cel care ar fi îndrăznit să o poarte risca să fie condamnat, mergându-se până la suprimarea vieții.
În cazul Mântuitorului, călăii Săi îl îmbracă în haina roșie a batjocurii, și tot a batjocură îi scriu pe cruce cuvintele "Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor" (INRI). De aceea, în satele Maramureșului, nu se purta în posturi culoarea roșie și, mai ales, în Postul Mare, care este un timp de doliu, iar în Săptămâna Patimilor, purtarea acestei culori ar fi fost considerată ca o sfidare sau chiar blasfemie, fiindcă roșu înseamnă moarte, înseamnă sângele vărsat al lui Iisus Hristos. Dar înțelesul negativ are valabilitate numai până la Învierea Domnului. După Învierea Lui din morți, roșul capătă valențe pozitive, însemnând iubire infinită, viață fără de moarte, adică victorie absolută asupra tenebrelor iadului (păcatului neascultării) și asupra morții. În lumina acestei idei, țăranii amestecă în grăunțele ce vor fi semănate, coji de ouă roșii sfințite.
În fiecare zi din Săptămâna Sfântă se fac denii (slujbe religioase de seară), iar în Joia Mare se ține Denia celor 12 Evanghelii, care descriu amănunțit Judecata, chinurile și răstignirea Mântuitorului, fiind cea mai mare și importantă slujbă din an, de la care nici un creștin adevărat n-ar trebui să absenteze.
Ouăle albe și focurile din Joimari
Până nu demult, în urmă cu vreo patruzeci de ani, în această Mare și Sfântă Joi exista un obicei pe care l-am și prins. În dimineața de Joimari, pe masa din tinda casei apărea o coșercuță cu ouă, număr cu soț, nevopsite, pentru că erau menite celor "plecați", se dădeau de sufletu' lor, însă nu oricui: nu vecinilor, prietenilor, sau neamurilor, ci unor oameni sărmani, care umblau anume pentru a-și aduna ouă de Paști. Și cu cât numărul celor ce ne treceau pragul era mai mare, cu atât mai mult se bucura mama. Fiecărui sărman i se dădea un ou alb, numai unul. Primind oul, acela zicea: "Să fie de sufletu' celui amnit" ori "să fie de sufletu' la care te-ai gândit" și pe obrazul mamei curgeau atunci două lacrimi grele și mari ca bobul. Dar ceea ce mă uimea întotdeauna era faptul că cerșetorii aceia: bătrâne, bătrâni și țigănuși nu erau de pe la noi și nu-i cunoșteam. Azi sunt absolut sigură că primul ou pe care-l dădea mama, era de sufletu' mămuchii sale, Pălăguța, care "s-a călătorit" înainte să împlinească 38 de ani, lăsând în urmă patru copii orfani, mama fiind cea mai mare, de 14 ani, iar cel mai mic, de șapte luni. În vremea cât oferea oul de pomană, niciodată n-am auzit-o pe mama vorbind. Omul, femeia săracă sau copilul țigan intra, dădea binețe și rămânea lângă ușă. Fără nici o întrebare, mama îi dădea oul și asculta cu mare atenție ce spune. După plecarea lor, tăcea în continuare. Într-un târziu, o auzeam zicând încet ca pentru sine: "Dumnezeu primească" și "O, Doamne, iartă-i și hodinește". Pe durata acelei tăceri, în minte i se vor fi derulat "filme" vechi, episoade ce-i aveau ca actori pe dragii ei "duși" la Domnul. Călătorea adesea în trecut, pentru că nu de puține ori am surprins-o cu privirea departe. Atunci mă apropiam, și dacă stătea pe laiță, îi atingeam genunchii ușor și-mi apropiam palma dreaptă de ochii ei, mișcându-o într-o parte și-ntr-alta, ceea ce însemna: "Haide acasă, haide în prezent, sunt aici și am nevoie de dumăta". Îmi amintesc foarte clar o asemenea scenă, în care mama privea dusă, iar eu, având vreo cinci ani, o chemam la datorie cu palma, fără nici un cuvânt.
Focurile de Joimari
Ioana lu' Pretiluș (80 de ani) născută în satul vecin, Hărnicești, îmi spune că mama ei se ruga să vină măcar trei oameni săraci, ca să poată da trei ouă. Cifra aceasta (și fără soț) trimite clar la Sfânta Treime. Zice că și la Moșii de iarnă - la începutul și sfârșitul celor șase sâmbete ale morților, încheiate în Sâmbăta lui Lazăr. La ei în sat se ducea la biserică o cană de grâu (mai târziu, făină) și trei ouă. (Cana era un vas de lemn având o capacitate de 2,503 litri.)
Focurile din seara de Joimari, aprinse în fața casei, nu se mai fac de multă vreme. Mama le-a apucat. "Când eram cocoană, aprindeam focuri înaintea casei, da numa' din paie, vrejuri (coceni de porumb) și găteje subțiri, curate, înainte să plecăm la beserică, la Cele 12 Evanghelii. Zâcea mama bătrână, că zin acasă, zin să să încălzască tăți moșii și strămoșii care s-o dus de pă aiastă zvoră (loc de casă) și să bucură că și la aceie casă este bdiușâg (belșug) și pace și înțălegere, că ei îs ca un feli de îngeri păzitori, dacă-ți aduci aminte de ei și-i cinstești. Da' și unde moare de la casă cocon, mai ales de-i sub șepte ai (ani), apoi ș-acela să face înger și-i apără de rău pă cei din familie".
Moșii sau cultul strămoșilor (morților) pare să fi fost extrem de puternic pe teritoriul României, astfel că se țineau de douăsprezece ori pe an, în preajma solstițiilor și echinocțiilor.
Focul sfânt
Focul este un element sacru, purificator, la fel ca apa. "Nu-i voie să scuipi în foc, pentru că ți se vor face bube pe limbă. Focu-i sfânt", zic țăranii. În vremuri imemoriale, a fost obținut direct de la soare, prin frecarea a două bucăți de lemn, una de esență tare și una de esență moale, până ce au apărut scântei, pe care omul le-a prins, fie cu niște frunze uscate, fie cu o bucată de iască. Acest foc se numește foc viu și se mai obține și azi, de către ciobani, la stânele din munți. El n-are voie să fie neglijat, lăsat să se stingă, fiind "învelit" mereu, adică acoperit cu lemne groase ca să ardă mocnit. Stingerea lui este de "meresân" (semn rău): se vor îmbolnăvi oile, li se va lua laptele, vor fi stricate de lupi. Prin urmare focul este cel care asigură liniștea, armonia și prosperitatea stânii; cel care asigură binele și normalitatea vieții. Aceleași valențe le are și flacăra lumânării. Și, după cum afirmă fizicienii, focul pare a fi una dintre cele mai subtile forme de energie din univers.
Oul alb și oul roșu
Oul alb nefiert și nevopsit, ce se dădea de pomană în Joimari, o fi însemnând lumea în totalitatea ei văzută și nevăzută, cerul și pământul, viața și moartea, dar nimeni nu dă o atare explicație și poate că nici nu interesează pe cineva. Sensul adânc al acestui obicei se lasă deslușit printr-un altul, care se practică în dimineața de Paști, Coșalca (coșul) de Paști cu bucate alese, frumos împodobit și acoperit cu cel mai frumos ștergar din casă ori cu unul făcut special pentru această zi, este purtat către biserică, de bărbat. Femeia duce o trăistuță în care se pun câteva păscuțe, câteva lumânări și trei ouă roșii. Cu trăistuța se duce la cel mai drag dintre cei "plecați" și o dă peste mormânt unui om sărac. După aceea, împarte săracilor tot ce are. Lumânările sunt aprinse acolo unde n-a fost aprinsă niciuna, adică la cei uitați.
Cele două culori, alb și roșu, existente în mărțișor, se regăsesc și în marea sărbătoare a Paștilor, și par a avea aceeași semnificație cu oul, începutul tuturor lucrurilor și al vieții împlinite.
Aceste obiceiuri discrete, modeste în aparență, nespectaculoase susțin credința fermă în nemurirea sufletului și în prezența nevăzută printre noi a celor "mutați", bucurându-se și ei de Învierea lui Hristos.