Departe de întuneric
- Manuela, poveştile despre tine, în perioada de după întoarcerea din America, păreau să descrie o dramă: un copil bolnav de autism, două divorţuri...
- Într-adevăr, "păreau", fiindcă, deşi viaţa mea a cunoscut suişuri şi coborâşuri, niciodată nu m-am simţit cufundată într-o perioadă de întuneric.
- De unde ţi-ai tras puterea?
- Tot timpul am avut parte de sprijin din partea familiei: părinţii mei m-au susţinut întotdeauna, şi la bine, şi la greu, mama mi-a fost şi îmi este încă de un real ajutor (mulţumesc lui Dumnezeu că încă e sănătoasă şi poate să-mi fie alături!), sora mea, de asemenea, merge umăr la umăr cu mine... Pe de altă parte, fiecare om are de dus o cruce, dar, de fapt, crucea ne-o duce Hristos, fiindcă nici un om de pe pământul ăsta n-ar putea să suporte greutatea vieţii, dacă n-ar avea sprijinul şi ajutorul lui Hristos. Dumnezeu îţi duce crucea, în momentul în care tu o accepţi. În clipa în care tu o accepţi fără să crâcneşti, ca prin miracol, nu-i mai simţi greutatea, căci vine Dumnezeu şi o cară în locul tău. Sincer, cred că asta s-a întâmplat şi în cazul meu. Încă dinainte să conştientizez prezenţa şi ajutorul lui Dumnezeu, El a lucrat în mine, pentru că altfel, în toţi anii ăştia, m-aş fi cocoşat sub greutatea poverii. Şi fiecare dintre noi s-ar cocoşa din pricina greutăţilor cu care ne confruntăm. Nu poţi să mergi prin viaţă fără sprijinul lui Dumnezeu! Cred că, de fapt, ăsta e secretul vieţuirii pe pământ.
- Cum ai ajuns la credinţă, Manuela?
- Am crescut cu icoana Maicii Domnului în casă, iar în familia mea, existenţa lui Dumnezeu nu a fost niciodată pusă la îndoială. Bunicii şi părinţii m-au învăţat să spun câte o rugăciune dimineaţa, la trezire, şi seara, la culcare. Doar la biserică mergeam destul de rar, că aşa era situaţia în epoca aceea. Însă Dumnezeu şi Maica Domnului şi Iisus Hristos nu erau nişte concepte abstracte, ci nişte prezenţe vii. Aşa cum, pe vremuri, Ei erau prezenţe vii pentru ţăranul român, care se închina de fiecare dată înainte de masă, care se închina de fiecare dată înainte să se apuce de lucru şi care, în fiecare seară, Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru darurile acelei zile. Apoi, odată cu venirea pe lume a lui Andrei, fiul meu, şi mai ales din cauza problemelor lui de sănătate, la care medicii nu-mi dădeau nici o soluţie sau măcar o direcţie, Dumnezeu a început să-mi trimită în cale oameni care să mă lumineze, să-mi arate drumul de urmat şi să-mi ofere răspunsuri la întrebări. Atunci am înţeles că, de fapt, credinţa fără acceptarea tainelor bisericii şi fără sprijinul bisericii e ceva care e... şi nu e. E ceva care nu are ancoră. Nu cred în teoria pe care o invocă unele persoane: eu îl am pe Dumnezeu în suflet, preoţii nu-mi sunt de folos. Cred că la mijloc e o păcăleală. Dumnezeu lucrează prin oameni şi prin biserică, fiindcă a dat cele şapte taine care nu pot fi săvârşite decât în biserică. Iar aici nu mă refer la biserică în sensul de clădire, ci în sensul de întrupare a ei în preoţii care, odată hirotoniţi, primesc harul lui Dumnezeu.
"Ăsta e drumul, asta trebuie să faci"
- Cine ţi-a fost sprijinul cel mai de nădejde în acei ani?
- Părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru, care pe atunci era la mânăstirea Frăsinei. El m-a luat de mână, la propriu, şi mi-a zis: "Ăsta e drumul şi asta trebuie să faci!" I-am urmat sfaturile şi, într-adevăr, situaţia s-a limpezit. Am început să merg cu Andrei la mânăstirea Radu Vodă, care e peste drum de casa mea şi unde am găsit alţi oameni care ne-au ajutat enorm. De pildă, de trei ori pe săptămână, părintele Ipolit se trezea dimineaţa la 6:30, după ce slujea toată noaptea, ca să-l împărtăşească pe Andrei, înainte să mergem la şcoală. Toate gesturile acestea de sprijin creştin i-au fost cel mai de folos lui Andrei, dincolo de tratamentul medicamentos pe care, oricum, îl lua. De-asta azi, tuturor celor care mă abordează pe acest subiect, le spun că nu poţi să pretinzi că doctorii te ajută pe o parte, iar Dumnezeu pe altă parte, sufleteşte. Lucrurile merg mână în mână, căci, până la urmă, şi doctorii lucrează tot cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Orice tratament, că e trupesc sau sufletesc, fără aportul Duhului Sfânt nu are o finalitate, adică nu e complet.
- În opinia ta, cum trebuie să se roage un om ca să fie ascultat?
- Din tot sufletul! Există o pildă în Pateric, care mie îmi place foarte mult, pentru că dă un răspuns clar şi simplu la întrebarea ta: e vorba de un călugăr bătrân, care făcea toată ziua rugăciuni, şi în biserică, şi în chilie. Într-o zi, diavolul a venit la el şi a început să-i împingă uşa chiliei. Călugărul s-a pus la pământ, a pornit să facă mătănii, să spună acatiste şi rugăciuni, dar diavolul, tot peste el. Toată noaptea l-a chinuit aşa, împingându-i în uşă. Spre dimineaţă, epuizat de luptă, călugărul a rostit, cu ultima suflare, cuvintele "Doamne, ajută-mă! Nu mai pot". Apoi s-a prăbuşit, dar, în aceeaşi clipă, diavolul a dispărut. Şi atunci călugărul l-a întrebat pe Dumnezeu: "Bine, Doamne, eu m-am rugat toată noaptea şi diavolul n-a plecat. De ce tocmai acum?" Iar Dumnezeu i-a răspuns: "Abia acum te-ai rugat cu-adevărat." Deci forţa rugăciunii nu stă nici măcar în cuvintele pe care le citeşti, pe care le-ai învăţat pe dinafară sau pe care le spui din mintea ta. Forţa ei stă în sinceritate, în sufletul deschis. Atunci lumea dinafară dispare şi sufletul simte comuniunea cu Dumnezeu.
- În cazul tău, în ce a constat puterea primită prin credinţă şi rugăciune: în speranţă, în forţa de a rezista, în pace sufletească...?
- Lucrul cel mai important pe care ţi-l dă legătura cu Dumnezeu este, din experienţa mea, lipsa deznădejdii şi credinţa că Dumnezeu te va ghida. Ca să primeşti darurile astea, tu, omul, nu trebuie decât să te lepezi de orgoliul şi de mândria pământească. Pentru ca "pagina" care eşti tu să se cureţe de toate murdăriile astea lumeşti, iar El să poată să "scrie" pe o "pagină" albă, curată. Părintele Valerian îmi spunea că, în ortodoxie, omul nu are voie să se "relaxeze" nici o secundă, căci, în clipa în care te-ai "relaxat", intervine iar lumescul, intervin orgoliul şi mândria pe care le avem cu toţii în noi. Nu ai voie să spui "sunt pe făgaşul cel bun, de-acum pot să merg şi singur"! Tocmai atunci "cazi"! Iar "căderea" asta nu înseamnă neapărat ceva care să se concretizeze într-o nenorocire de amploare, într-o boală gravă - Doamne fereşte! -, poţi să "cazi" şi aparent lejer, ca atunci când afară e frumos, mergi pe un drum uscat, dar apare un ochi de noroi, pe care nu-l vezi, şi tu calci tocmai în ochiul ăla, piciorul îţi fuge şi te trezeşti la pământ. De-asta omul trebuie să se păstreze într-o stare de permanentă vigilenţă, ceea ce Sfinţii Părinţi numesc "trezvie", adică să fii treaz în duh.
"Acum, la început de aprilie, o să împlinesc 49 de ani"
- E o viaţă în care încerc să găsesc bucurie în orice. Eu sunt mioapă, de-asta port ochelari, dar uneori sunt mioapă şi-n duh. "Bubele" orgoliului şi mândriei nu te părăsesc uşor şi-ţi dau târcoale mereu. Aşa că încerc să deschid bine şi ochii fizici, şi pe cei ai spiritului şi să privesc limpede tot ce mă înconjoară, fiindcă tot ce mă înconjoară - vântul, ninsoarea, florile care se deschid în primăvară, firul de iarbă, soarele care străluceşte pe cer... - e creaţia perfectă a lui Dumnezeu şi ar trebui să-mi aducă bucurie în fiece clipă. Noi, oamenii, ne lăsăm deseori copleşiţi de probleme şi uităm adevărul ăsta simplu. La început de aprilie o să împlinesc 49 de ani şi, la vârsta asta, iată care e preocuparea mea principală: să încerc să nu mă mai amărăsc din orice prostie sau, dacă mă amărăsc, să trec repede mai departe, să văd frumuseţea şi bucuria care mi se înfăţişează la tot pasul şi să-mi conştientizez greşelile, să mă ridic întotdeauna când cad, să-I cer iertare lui Dumnezeu şi să-L rog să mă ajute să nu mai greşesc. Omul e supus greşelii sau păcatului, dar datoria lui e să se ridice întotdeauna, indiferent cât de mare i-a fost greşeala ori păcatul. Asta e dovada credinţei tale în Dumnezeu şi, în egală măsură, asta înseamnă lipsa deznădejdii, de care pomeneam mai devreme: să primeşti cu bucurie şi să accepţi tot ceea ce ţi se dă, căci înspre binele tău ţi se dă, ca să te modelezi ca om şi să te ajute să găseşti drumul cel bun, care să te ducă Sus, de-a dreapta Lui. Şi tocmai din acest motiv, cele mai importante rugăciuni pe care le poţi face nu sunt acelea de cerere, nici acelea de pocăinţă, ci acelea de mulţumire: să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru viaţa pe care ţi-a dat-o, pentru fiecare zi pe care ai trăit-o.
- Te sperie vârsta pe care o împlineşti?
- Nu mă sperie deloc! Fireşte că-mi conştientizez vârsta: Andrei va împlini anul ăsta 27 de ani, deci n-am cum să mă mai cred vreo copiliţă. Cifrele există, dar nu ele sunt importante, ci important e cum mă simt pe interior. Or, pe interior, eu mă simt tânără. Fireşte, nu tânără ca la 20 de ani, că, la 20 de ani, altfel trăiam, altfel gândeam, altfel iubeam, altfel reacţionam... Mă simt tânără în raport cu vârsta asta descrisă în cifre, mă simt tânără fiindcă sunt încă în putere şi sănătoasă. Şi-apoi, poate că la tinereţea asta interioară contribuie şi faptul că băiatul meu, deşi, în cifre, are aproape 27 de ani, în comportament e, în continuare, asemenea unui copil de 6-7 ani. Asta mă ţine şi pe mine ancorată la vreo 30 de ani. (râde)
- Se spune că femeile resimt bătrâneţea mai acut decât bărbaţii, iar femeile frumoase, încă şi mai acut...
- Să nu-ţi accepţi ridurile, care apar în mod firesc, care sunt ceva natural, e o altă dovadă de orgoliu şi de mândrie. Că tot discutam despre asta. Şi mai e şi o dovadă de nesiguranţă, ţine de o ne-iubire a ta. A te iubi înseamnă a te iubi cu tot ce eşti, înseamnă a te iubi şi în dimineţile în care te-ai trezit cu ochii umflaţi, fiindcă n-ai dormit bine peste noapte, înseamnă a te iubi şi când mecanismele fiziologice încep să-ţi "picteze" riduri pe faţă etc. Iubirea de sine nu e condiţionată de aspecte de acest gen, cu sau fără riduri, tu tot omul ăla eşti. Tocmai din pricina acestei nesiguranţe există femei care apelează la chirurgia estetică. Eu nu cred în operaţiile estetice, fiindcă nu cred că vreun om poate să îmbunătăţească perfecţiunea creaţiei lui Dumnezeu. E ilogic! A nu se înţelege că eu spun că nu trebuie să te îngrijeşti! În fond, trupul e templul Duhului Sfânt. Eşti chiar dator să-l îngrijeşti! Dar e o diferenţă între a-ţi îngriji trupul şi a împinge îngrijirile astea dincolo de limita bunului simţ, a merge până în zone care depăşesc sfera naturalului.
Descriere de înger
- Ce mai face băiatul tău?
- Andrei s-a transformat într-un tânăr superb: e frumos, e drăgăstos, extraordinar de iubitor... Avem şansa de a fi găsit o terapeută foarte bună, pe Andreea, care e doar cu un an mai mare decât el şi la care eu ţin enorm, care lucrează cu el de vreo trei ani şi a început să-l determine să citească puţin, să scrie puţin şi să gândească astfel încât să găsească soluţii la provocările pe care i le ridică ea prin întrebări. Extraordinar e că Andreea are o metodă prin care Andrei nu simte că face lecţii, i se pare că, dintr-o joacă, reuşeşte nişte lucruri minunate. Şi e grozav că, de fiecare dată, conştientizează când mai depăşeşte un prag. Aşa cum s-a întâmplat şi acum 20 de ani, când a început să vorbească. Până atunci, eu îi tot spusesem poezii, pe care mi-am dat seama că le memorase, fiindcă, din secunda în care a început să vorbească, a prins să dea "spectacole", în care îmi reda toate poeziile respective. Are o bucurie fantastică să ne vadă pe mine, pe bunica, pe mătuşa, bucurându-ne. Tot ce face, el face doar ca să ne bucure pe noi! O asemenea dăruire e greu de găsit, eu cred că e un dar de la Dumnezeu. Iar, pentru mine, viaţa alături de Andrei e o lecţie continuă. Aşa cum o lecţie e şi uşurinţa lui de a-şi cere iertare din tot sufletul, deşi orice greşeală el o face cu inimă curată, fără intenţie. Când vede că a supărat pe cineva, i se stinge lumina din priviri şi-atunci îşi cere iertare cu toată fiinţa şi nu are linişte până când nu simte că l-ai iertat cu-adevărat. Pur şi simplu, în el nu există nici urmă de orgoliu sau mândrie.
- Nu doresc să te întristez, dar pentru că vorbeam de temeri şi de luciditate, aş vrea să te întreb: te gândeşti la momentul inevitabil când tu nu vei mai fi, iar Andrei va rămâne fără tine?
- Nu mă întristezi, tocmai pentru că m-am gândit serios la subiectul ăsta, iar acum sunt liniştită, împăcată: fără să am vreun argument tangibil, trăiesc cu credinţa de nestrămutat că Dumnezeu, aşa cum l-a ajutat pe Andrei şi până acum, o să-l ajute cumva şi după ce nu voi mai fi eu, o să aibă grijă de el.
- În afara fiului tău, mai există iubiri în viaţa ta? Din păcate, şi mariajul tău cu actorul Rareş Stoica, s-a risipit...
- Cred că pentru unii oameni, treaba asta cu mariajul nu e să fie. Probabil că din vina mea, eu n-am avut parte de "iubirea vieţii mele", care să ţină "până la adânci bătrâneţi", căci fiecare om e responsabil de ceea ce i se întâmplă pe parcursul existenţei. Aşa că azi... nu zic nici că resping iubirea, nici că nu mai doresc pe cineva care să-mi stea alături... nu ştiu dacă Dumnezeu o să îngăduie o astfel de persoană. Acum vreo câţiva ani, stând de vorbă cu părintele meu duhovnic, l-am întrebat de ce crede că lucrurile s-au petrecut aşa cum s-au petrecut în viaţa mea şi dacă, într-o zi, o să-l întâlnesc pe bărbatul care să rămână lângă mine până la sfârşit, iar el mi-a răspuns: "Manuela, pe tine te ajută Dumnezeu! Uite că acum nici nu mai simţi greutatea crucii! Şi tu ce-i spui lui Dumnezeu: «Doamne, e crucea mea, da' mai dă-mi pe cineva care să mă ajute s-o duc»?" Mi-am dat seama că avea dreptate. Am trecut la un moment dat printr-o experienţă, când m-am gândit că "în sfârşit, am şi eu pe cineva care să mă ajute". Şi - când colo! - m-am trezit nu cu un ajutor, ci cu încă o povară de cărat în spinare. (râde) Înţelegi? De-asta zic acum că mă las deplin în voia lui Dumnezeu. Cum gândeşte El că e mai bine pentru mine aşa să fie!
Un om al prezentului
- Atunci să vorbim despre iubirea pentru actorie, care nu te-a dezamăgit niciodată: de câţiva ani, joci cu mare succes pe scena de la Godot Café-Teatru.
- Da, în stagiunea prezentă, joc în "Te iubesc! Te iubesc?", un spectacol care chiar are mare succes, dovadă longevitatea lui. În rest... colaborările sunt din ce în ce mai puţine. Căci eu pe colaborări merg, de când m-am întors din America, fiindcă n-am mai găsit loc să mă angajez într-un teatru de stat. Nu ştiu de ce lucrurile stau aşa: de ce nu sunt distribuită în filme sau în piese. Poate şi din cauza acelei lipse ale mele, de ani buni, din lumea artistică de la noi, combinată cu inflaţia de actori din România... probabil că n-am mai fost suficient de vizibilă... Cu siguranţă că o explicaţie există, doar că încă n-am găsit-o. Pe de altă parte, nici eu nu am forţat "poarta", căci m-am convins că încrâncenarea nu duce nicăieri. Prefer să las situaţia să se desfăşoare natural, indiferent pe ce cale va merge. Deşi nu pot să te mint: îmi lipseşte filmul, tânjesc să joc în mai multe spectacole de teatru bune... Deci dragostea mea pentru actorie e la fel de vie.
- Trăieşti cu nostalgia succesului tău de odinioară?
- Iarăşi te-aş minţi dacă ţi-aş spune că nu. Fireşte că mă gândesc cu nostalgie la anii mei de glorie şi, mai ales, la "Pădureanca", la personajul acela care şi azi, la 30 de ani de la premieră, e încă viu pentru români. Aşa cum viu e şi filmul în sine. De fiecare dată când e difuzat, face audienţe fantastice. Am avut un noroc extraordinar să ajung să joc în filmul ăsta, alături de Adrian Pintea şi Şerban Ionescu, partenerii mei direcţi, cărora le datorez succesul prestaţiei mele, în proporţie de 80-90%, restul reprezentând, pur şi simplu, intuiţia mea. Gândeşte-te că eram o copilă de 18 ani, fără studii de actorie, or, ei doi m-au învăţat cum să fac fiecare gest şi cum să rostesc fiecare replică. Au fost de o generozitate incredibilă! Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru norocul ăsta! Iar în continuare... ce va fi, va fi! Dacă voi mai avea ocazia să dovedesc ce pot ca actriţă, voi face asta cu bucurie. Dacă nu... vorba 'ceea: să mă ţină Dumnezeu ocupată! (râde)
- Cu atâtea încercări în viaţa ta, mai crezi în prezent, în viitor sau ai rămas ancorată în trecut?
- Sunt un om al prezentului, în care îmi găsesc punctul de sprijin, ca să-mi aţintesc privirea spre viitor. Şi uite cum se leagă lucrurile: în prezent, lucrez la un proiect care se va desfăşura în viitor, cinstind trecutul. (râde) Acum ceva timp, m-am întâlnit cu Silvia Pintea, prima soţie a lui Adrian Pintea, şi, stând de vorbă, ne-a venit o idee: să organizăm un soi de caravană, cu care să ajungem prin cât mai multe locuri din ţară (şi poate şi la Chişinău, dacă tratativele pe care le purtăm acum se vor concretiza),
Foto: IULIAN IGNAT (1), DINU LAZĂR (2)
Make-up: Nadina Vlad
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
