Fata care s-a îndrăgostit de un înger

De câte ori mă aşezam la taifas cu mama, aşteptam cu emoţie să-şi depene amin­tirile. Poveştile ei mă închideau tot­dea­una într-un cocon de vise, ca într-o capcană cati­fe­lată a timpului. Poveştile mamei, pe care acum nu le mai poate spune. Umbre de poveşti, cum erau cele din Dumitreşti, satul vrâncean al copilăriei pe­trecute la casa bunicilor. Un sat cocoţat între dealuri şi păduri unduioase şi verzi...

Roata de foc

"De atunci a trecut multă vreme şi întâmplarea pe care ţi-o spun e poate uitată. Eu o ştiu de pe când eram copilă, de la bunicul tău", îşi începe mama povestea. Demult, tare demult, să tot fie vreo trei sute de ani de atunci, s-a întâmplat într-o iarnă, în Dumitreşti, ceva cu totul nemaiîntâlnit pe pământ. În anul acela vechi, se lăsase o vreme grea, cu soare sticlos peste apa Râmnicului Sărat, iar dealurile şi satul gemeau de troiene. Era de Bobotează, şi oamenii tocmai ieşiseră la cioplit cruci malteze de gheaţă din sloiurile râului, după obiceiul locului, păstrat până azi. Loviturile de topor se auzeau până departe cu sunet de vioară şi de cristal. Păşeau cu grijă, puţin orbiţi de lucirea zăpezii. "Fraţilor", a strigat unul, "voi vedeţi ce văd eu, hăt, sus, peste dealuri?". Oamenii s-au oprit, privind cu uimire la cer. Deasupra dealului cel mare al Giurcarilor, se ivise ceva, o vedenie care s-a lăţit încet, peste tot satul, a acoperit cerul şi soarele care sta să asfin­ţeas­că. Era o roată uriaşă, un cerc de aripi şi ochi şi de capete îmbrăcate în raze de foc, strălucind bine­cu­vântător, fără seamăn. Se deschiseseră cerurile şi o roată uriaşă de îngeri cobora peste sat... Erau ca un nor care răspândea în toate părţile raze strălu­ci­toare. De pe aripile îngerilor curgea foc, iar din foc ţâşneau fulgere.

- Dar cum s-au putut întâmpla toate astea? - am întrebat-o pe mama.

- Unii spun că îngerii aceia veniseră din apa unui lac ascuns în codrii care înconjurau Du­mitreştiul. Lacul Alb, se chema. Se zicea că acolo era un hotar, hotarul dintre Pământ şi Înalt. De acolo s-ar fi ivit atunci îngerii care s-au înălţat peste dealuri. Eu cred că este adevărat. Pe vremea aceea oamenii erau mai aproape de Dumnezeu, iar îngerii îi vizitau aproape în fiecare zi... Pe urmă mama a tăcut o vreme, închisă poate şi ea în acest farmec vechi care a ţesut falduri magice între noi.
"În vremea asta, tot satul, cu mic cu mare, ieşise pe uliţe. Oamenii priveau împietriţi şi smeriţi, roata de aure îngereşti, care s-a rostogolit apoi, ca un abur sfânt, deşirându-se în zare. Dar tot atunci, în după amiaza aceea de Bobotează, o fată din sat a trăit întâmplarea ca pe-un mister. Locuia chiar pe dealul cel înalt al Giurcarilor. Locuia acolo cu pă­rinţii ei, care erau albinari. Unii bătrâni din sat îi ştiau încă numele, păstrat peste ani, odată cu în­tâmplarea aceea: Irina. Ei, şi în toate clipele acelea în care îngerii s-au rostogolit peste sat, ea a fost cea mai aproape de ei. Şi chiar atunci, spun bătrânii, o aripă uri­aşă din roata de foc a atins-o. Şi, deasupra ei, sus pe cer, un înger cu chip omenesc, de o fru­museţe fără de margini, i-a zâmbit. De atunci, Iri­na s-a îndrăgostit pe ve­cie de îngerul ei.

- Ce-a mai urmat? - am întrebat curios.

- A fost o dragoste pli­nă de încercări şi de di­buiri. Căci e greu să iu­beşti străfulgerarea unui înger şi, în tot acest timp, să îţi cauţi iubirea numai şi numai pe pământ, şi-a urmat mama istoria. Me­reu cu icoana îngerului ei în suflet, Irina nu a putut să găsească pe placul ei nici un bărbat. Nici din satul ei, nici din cele din jur. A trăit aşa, multă vre­me, chinuită de nefericire, iar apoi, într-o zi, s-a că­lugărit. Poate acesta să fi fost şi semnul adevărat pe care îl primise în după amiaza aceea veche, când a văzut îngerul. Atinsă de aripa lui, a luat drumul spre Dumnezeu. La fel s-a întâmplat şi cu celelalte femei din neamul Irinei. Toate s-au călugărit, bucu­roase şi împăcate, iar neamul lor s-a stins pentru totdea­una.

Întâmplări în casa învăţătorului

"În anii aceia dintre războaie, pe locul casei albinarilor din neamul Irinei, îşi ridicase gospodărie învăţătorul satului. Mie îmi plăcea să urc toată ziua pe colinele verzi şi să mă joc cu fetele învăţătorului. Erau vremuri blânde, iar satul dintre dealuri era un tăpşan rupt din Rai. Şi când ajungeam sus, locul acela mă atrăgea ca o peşteră magică. Şi au fost câteva întâmplări sau, poate mai degrabă, nişte stări greu de înţeles, pe care le-am trăit acolo. Iarba de pe păşunea din jurul casei, de pildă, creştea mai repede decât de obicei. Iar vitele care păşteau acolo dădeau un lapte mai bun şi mai gras. Încât, tot satul începuse să îşi aducă animalele pe păşunea întinsă pe coama dealului. În casa învăţătorului, însă, se petreceau fapte şi mai uimitoare. Se întâmpla ade­sea ca atunci când mă jucam cu fetele în salonul cel mare, să auzim paşi în pod. Erau zgomote uşoa­re, dar care nu ne înfricoşau. Păreau o fâlfâire fu­gară de aripă. Şi atunci când se auzea, toată odaia părea că se umple de o suflare ocrotitoare. O respi­raţie caldă, a unui Duh bun. Iar când zgomotele în­cetau, noi, copiii, la fel ca şi adulţii din jur, ne sim­ţeam, dintr-odată, mai plini de viaţă şi de bucu­rie.
Dar dintre toate în­tâmplările acelea mi­racu­loase şi fericite pe care le-am trăit în co­pilărie la Du­mi­treşti, pe una, anume, nu o voi ui­ta niciodată, şi-a con­tinuat mama ne­maia­uzitele ei poveşti. Era tot iarna, într-o seară de Bobotează, şi tocmai urcasem cu tata dealul Giurcarilor, prin zăpada până la brâu. Duceam şi eu, în mână, o mică cruce de gheaţă, pe care mi-o cio­plise cu pricepere mare. Începuseră să bată clo­po­tele şi atunci am văzut-o... Deasupra casei învă­ţă­torului, apăruse şi se înălţa o nălucă albă şi fu­muioasă. O femeie de abur şi ceaţă. Deasupra ei, fâlfâia o aripă uriaşă, îngerească. "E Irina!" - mi-a spus tata, abia şoptit. "Irina şi Îngerul ei, înge­mă­naţi, în sfârşit, pe vecie. Dar care se arată doar la Bobotează şi, uneori, de Paşti". Întâmplările aces­tea stranii care au bântuit multă vreme satul de pe valea Râmnicului Sărat astăzi au dispărut. Într-o zi, bunicul meu şi străbunicul tău, preotul Ior­da­che Popescu, a ridicat o biserică pe dealul Giur­carilor. Ca prin minune, toate vedeniile acelea stra­nii au încetat. Îngerii s-au refugiat pentru totdeauna la umbra crucii, în pereţii pictaţi ai bisericii. "Şi am să-ţi mai spun un secret", mi-a zis mama în şoaptă. "Tu ştii că şi mie mi-a ales tata, numele de Irina. Nu voi şti niciodată dacă el s-a gândit la povestea fetei din sat, îndrăgostită cândva de un înger, sau mi l-a dat fiindcă i-a plăcut. Cert este că, într-un fel, am urmat şi eu soarta acelei fete, care şi-a căutat toată viaţa în iubire un ideal. Un ideal ca un înger sfânt. Şi pe care, pe căi mult mai sucite şi încurcate, ţi-l voi fi transmis şi ţie, băiete" - şi-a încheiat mama poveştile. Acum, când ea nu mai este, visez adesea că s-a mutat sus, pe dealul Giurcarilor, în vreo Roată de îngeri de foc.