GIGI CĂCIULEANU - "Când m-am trezit departe de ţară, am început să recit, ca pe nişte mantre, poezii româneşti"

Foarte bine cunoscut iubitorilor dansului contemporan, marele coregraf român Gigi Căciuleanu a ajuns de curând să fie o prezenţă constantă pe micile ecrane, fiind unul dintre "juraţii" emisiunii "Uite cine dansează" di­fu­zată la PRO TV. Pe lângă povestea lui de ex­cep­ţional balerin şi coregraf, care şi-a intersectat traseul artistic cu nume uriaşe ale dansului, precum Pina Bausch sau Maia Pliseţkaia, el are de spus mii de alte poveşti fabuloase, pentru că destinul său este unul absolut uluitor. Despre copilăria sa în perioada cea mai neagră a co­munismului, despre rădăcinile lui basara­be­ne, despre şocul întâlnirii cu Miriam Ră­du­canu, despre anii de exil şi despre regăsirea patriei, ne-a povestit şi nouă Gigi Căciuleanu, în­tr-un interviu inedit.

Bunica, biblia şi cactusul

- Să pornim prezentările din perioada abece­darului... Cum era copilul Gigi Că­ciu­leanu?

- În primul rând trebuie să spun că provin dintr-o familie foarte amestecată, de români basarabeni,  ruşi şi greci. Tatăl tatii era grec ru­sificat de mai multe generaţii, mama tatii - grecoaică get-beget, din Atena, cealaltă bunică era rusoaică din Sankt Petersburg, iar celălalt bunic, moldovean. Bunicul român şi bunica rusoaică au locuit la Măşcăuţi, în Basarabia. Când, în 1940, so­vieticii le-au dat numai 24 de ore ca să-şi părăsească locuinţa, ei au venit în România, unde mama ter­mina facultatea de agro­nomie, iar sora ei mai mare, avea un apartament. Au locuit la Bucureşti, cu toţii, în­tr-o locuinţă unde se înghesuiseră în două cămă­ruţe vreo treizeci de rude, refugiate şi ele.

- Cum au reuşit să se refugieze în doar 24 de ore? Pare un film poliţist...

- Bunica ne povestea că la refugiu nu i-a trecut prin minte să ia cu ea ni­mic din ceea ce se cheamă "de valoa­re'', nici măcar o bijuterie. A plecat cu Biblia într-o mână şi cu un cactus în cealaltă. Acest cactus însemna foarte mult pentru ea: îl scăpase de la îngheţ, îl îngrijise, îl crescuse, îl bibilise. Cac­tusul a rămas la Bucureşti, dar Biblia am luat-o cu mine, când am plecat din ţară. O am şi acum.

- Bunica ţi-a inspirat credinţa?

- Şi ea, şi bunicul. Îmi amintesc că atunci când eram copii, nu aveam voie să purtăm cruciuliţă la gât, bineînţeles, eram în anii cei mai grei ai co­mu­nis­mului, şi trebuia să o ascund sub cra­va­ta de pio­nier. Spre groaza pă­rin­ţilor mei, Deduşca-Sasha, bunicul meu din­spre partea tatei, mergea cu mine pe stradă, şi cum ajungea în faţa unei bi­se­rici, se aşe­za în genunchi şi se în­china de mama focului. Acesta era un gest pentru care erai trimis urgent la Canal, de unde un om de 80 de ani nu mai avea şan­se să se întoarcă viu.

- Trăieşti credinţa şi cu suflet de artist?

- Desigur. Am şi dansat cândva într-o biserică. A fost o experienţă extraordinară. Erika, o prietenă foarte bună din Germania, m-a întrebat odată dacă nu vreau să vin să dansez într-o biserică din Köln. Am fost de acord zicându-mi că orice experienţă mă îmbogăţeşte cu ceva. Nu mă pregătisem anume. Nici muzică nu aveam. Erika mi-a spus că are pe cineva care ştie să improvizeze la orgă, un pianist. Mă întâlnesc cu el la uşa bisericii şi îi spun că îmi voi axa intervenţia pe ideea celor patru ele­men­te. Ordinea era urmă­toarea: încep de la uşă şi avansez printre bănci, acolo este apa, trec mai de­parte, ajung în faţa oamenilor, ca pe o scenă - pă­mânt, intru în spaţiul altarului care reprezintă focul - nu poate fi altceva - şi ies din biserică, la aer, nu-i aşa? Perfect. Ne înţelegem noi, am şi re­petat, însă ceea ce nu mi-a spus nimeni era că acel spectacol urma să se desfăşoare în timpul slujbei.

- Chiar în mijlocul serviciului religios?

- Exact. Urma să fie un fel de intermezzo în timpul slujbei! Când am aflat am avut, evident, un moment de panică. M-am întrebat cum de m-am băgat eu în aşa ceva. În fine, la momentul stabilit, aud clopoţelul care mă chema şi intru în biserică. Nimeni nu ştia că urma să fie un spectacol. Biserica era ticsită de lume, domni eleganţi şi sobri, doamne cu pălărioare şi eu, care eram îmbrăcat în negru, m-am simţit, deodată, de parcă aş fi fost în pielea goală. Am intrat, n-am avut ce face. Şi, încetul cu încetul, lumea se întoarce, simte că se întâmplă ceva (preoţii îşi părăsiseră locurile). Mă descoperă pe drumul "apei". Traversez eu "apa" - eram deja ca pe o altă lume -, intru în spaţiul intermediar, la "pă­mânt". Aud orga ca în vis şi mă îndrept înspre altar. Paff! În mo­mentul când am păşit în spaţiul altarului, a fost... Nu ştiu ce a fost. Imaginasem nişte mişcări, îl atingeam, aveam o în­treagă relaţie de contact cu acea sculptură cu care lucrasem fără probleme la re­pe­tiţie. Ei, în momentul în care am pus mâ­na pe ceea ce nu mai era un obiect de artă ci redevenise un obiect de cult, un altar, această atingere m-a electrizat literal­men­te. M-a cu­prins groaza de a transgresa un tabu atât de puternic înrădăcinat în gene, în cromozomi, în atomi, în celule, în sângele creierului, în neuronii inimii. A fost oroarea sacrilegiului sau a fost o criză mistică? Cine să mai ştie! Mi-am pierdut cunoştinţa, n-am mai ştiut nimic, cine sunt, unde sunt. N-aş putea descrie ce s-a întâmplat. O linişte totală şi, în acelaşi timp, era muzică, dar nu era o muzică pământeană. Nu ştiu cu preţul cărui efort mi-am zis: "Aer, aer!" şi nu ştiu cum am ieşit din biserică - sau poate chiar din foc - şi am plecat. Nu ştiu cât a durat totul. Experienţa a fost atemporală,  parcă a durat o viaţă, parcă nu a durat nici măcar o clipă. În orice caz, ecourile ulte­rioare au fost foarte bune, ba chiar am fost invitat din nou de preot să mai dansez acolo. Eu am zis însă că în viaţa mea nu mai fac aşa ceva. Trăisem un moment unic atât de special, încât să-l repet ar însemna fie să-l distrug pe el, fie să mă distrug pe mine.

- Să ne întoarcem la anii copi­lăriei. Ţi-ai dorit încă de pe atunci să devii dansator?

- Speranţele acestea s-au născut în excitaţia serilor în care părinţii mă duceau la Operă, la spectacolele de balet - patru lei costa atunci biletul la balconul trei - şi îi vedeam pe scenă pe Irinel Liciu şi pe Gabriel Popescu. Copilul care eram atunci asculta cu sufletul la gură - cu o emoţie  pe care am s-o resimt, sunt sigur, la fel de intens în toate vieţile pe care le voi mai trăi de acum încolo - orchestra acordându-se în fosă, când se pregătea pentru "Noaptea Valpurgiei" sau pentru "Lacul lebedelor", unde urma să apară acea minune de Irinel Liciu.

Premiul furat

- Ai fost copil în plin comunism. Te-a marcat în vreun fel perioada aceea?

- Eram  încă în ciclul elementar, când am trăit un moment total suprarealist. Tocmai luasem pre­miul întâi pe şcoală, fusesem felicitat, evidenţiat. Avusesem nota cea mai mare şi am plecat acasă cu o mulţime de cărţi primite ca premiu, care mi-au făcut cea mai mare bucurie. Nota era o problemă abstractă, dar cărţile erau acolo, reale, grele, sub braţ, şi reprezentau adevăratul premiu. Căpătasem, deci, o mulţime de cărţi şi am plecat de la şcoală sărind într-un picior. A doua zi, tata, ducându-se la şcoală să ia rezultatele, s-a uitat pe lista celor pro­movaţi şi a văzut că nu figurez. Atunci a intrat la directoare să o atenţioneze că e o greşeală în aceste liste. Stânjenită, directoarea i-a spus: "Tovarăşul Căciuleanu, ştiţi cum e, e o problemă cu dosarul...". Tata tocmai fusese dat afară din serviciu pe temă de dosar, mama, tot cam din aceleaşi motive, nu avea serviciu, în afară de obligaţia de a îngriji un "trib" de vreo 20 de indivizi de toate vârstele, locuind toţi în acelaşi subsol de pe Eremia Grigorescu... Deci:  "Băiatul nu are origine sănă­toasă", a conchis ea jenată, "asta e situaţia". Mai erau şi câţiva copii aduşi din Bărăgan, care trebuiau să intre morţi-copţi în şcoală, ca să acopere cota de fii de ţărani. Aşa am fost scos afară din şcoală. Eliminat, pentru  a fi ter­mi­nat anul cu premiul întâi. La anii aceia, nu mi-a fost uşor să înţeleg...Salvarea mi-a venit de la tea­trul meu de păpuşi. Unchiul meu, meşter talentat, cu mâini de aur, tocmai întors dintr-o forţată vile­giatură de câţiva ani în Siberia, mi-a făcut un mic teatru, dintr-o ramă de fereastră, pe care a întors-o pe dos şi i-a pus o cortină, un fel de perdeluţă în faţa scenei. Împreună cu mătuşa mea, Mama-Dia, sora mamei, primul meu amor, care era ceva  mai liberă (avea, dintr-un motiv complet inexplicabil, statutul social cel mai ridicat din familie - ajunsese să aibă o slujbă de dacti­lo­grafă în limba rusă, la revista sovietică "Narodnaia Rumânia"), am început o serie de turnee; adică, ne trambalam prin Bucureşti cu o tărăboanţă conţinând teatrul şi păpuşile, pentru a da spectacole oriunde era cineva dispus să ne pri­mească. Până la urmă, mi s-a dus vestea şi am în­ceput să fiu invitat  pe la orfelinate sau la cămine de copii, unde dădeam spectacole pentru cei mici. Asta a durat un an de zile. Între timp, mama s-a dus la şcoală, a vorbit cu secretara de partid, care era o doamnă - chiar o doamnă! - şi mai era şi profesoara noastră de română. Ei bine, împreună cu câţiva profesori, a venit să vadă un spectacol cu păpuşile noastre şi, sub pretextul foarte periculos şi riscant pentru ea, anume acela că eram născut pentru a fi artist, şi că talentul, câteodată, poate fi mai im­por­tant decât dosarul, a cerut să fiu reprimit în şcoală, pe răspunderea ei. Târgul cu mama însă fusese foar­te clar: trebuia să fiu primul la învăţătură. Ceea ce s-a şi întâmplat.

- Şi cum a devenit premiantul liceului balerin? De ce balet şi nu actorie, după succesul cu tără­boan­ţa prin Bucureşti?

- Dans am vrut să fac de când am descoperit, la vârsta de 4 ani, că prin dans pot fi liber. Dar la mine, dansul s-a întrepătruns întotdeauna cu tea­trul. Poate tocmai datorită carierei mele foar­te precoce de păpuşar. Când dansez fac teatru, iar când am de in­ventat sau de rea­lizat o performanţă de actor, nu pot s-o fac fără să dansez.

- Ai studiat balet la celebrul Teatru Balşoi. Cum e să trăieşti într-o legendă adevărată?

-Teatrul Balşoi a însemnat pentru mine o în­tâlnire cu trei profesori admirabili. Era Var­laamov, un tânăr super-pedagog, la care erau trimişi băieţii. El era profesorul care lucra şi cu absolvenţii tocmai intraţi din şcoală în teatru. Îmi amintesc că acolo unde erau trei-patru piruete pe podea, pe noi ne pu­nea să încercăm 10. Acolo unde se făceau două pi­ruete în aer, el ne cerea trei. Apoi era Asaf Messerer, unchiul Mayei Pliseţkaia, un pedagog nespus de înţelept. El era deja foarte în vârstă, nu se mai ridica decât rar de pe scaun, dar era de ajuns să te atingă de departe cu un deget ca să-ţi "iasă" cele mai extraordinare figuri. În sfârşit, dar nu cel din urmă, mi-l amintesc pe Ermolaev. Când eram copil, într-o carte de istorie aveam poza lui, într-o săritură prin­tre nori (po­dea­ua nu se vedea în fotografie), într-un dans numit "Vântul". Poate acest zbor m-a şi ins­pirat mai târziu când am scris "Vânt, Volu­me, Vec­tori". Cu el se pregăteau doar cei mai mari solişti. Nu primea decât 10-11 dintre balerinii cei mai stră­luciţi. Pe noi ne lăsa să asistăm la antre­namentele lor şi ne zâmbea pe sub mustaţă. Evident că mi-au ră­mas vii în amin­tire şi minunatele spec­­ta­cole de balet, pe care le ve­deam seară de seară. Ochii mei nu se mai săturau să se caşte, văzându-i pe acei ar­tişti fără pereche, care făceau ca baletul cla­sic să devină o frumoasă poveste reală. Dar mai am o amin­tire extraordinară, care nu e legată de balet. În­tr-o zi am luat metroul şi am coborât pe undeva, pe la capătul unei linii. Voiam să văd Mos­cova profun­dă. Şi m-am trezit într-un cartier plin de noroaie, ce părea plasat la marginea lumii. Şi în pustietatea aia, am auzit deodată muzica îngerilor. Mi-am lăsat paşii purtaţi înspre locul de unde se auzea şi am descoperit cum printre nişte ruine, un grup de oameni se rugau. Pe vremea aceea, religia era interzisă în Uniunea Sovietică, aşa că asistam la o slujbă ţinută de un preot ortodox ilegal. Am stat şi eu cuminte acolo şi m-am rugat. Niciodată, până în ziua de azi, nu am mai asistat la o slujbă mai frumoasă.

Un şoc artistic: Miriam Răducanu

- O altă mare întâlnire a fost cu marea noastră balerină, doamna Miriam Răducanu. O mare personalitate a dansului românesc.

- Despre Miriam Răducanu eu n-aş vorbi în termeni de "întâlnire", aş vorbi de "şoc". Un şoc ar­tistic declanşator. O avu­sesem profesoară (toată lu­mea îi spunea: Doamna Papa), dar nu am realizat pe deplin cine şi ce era. Un copil nu rea­lizează. Des­cărcarea electrică mi-a provocat-o Miriam Ră­ducanu abia în momentul în care am văzut-o dan­sând... Avea un recital, undeva într-o sală foarte obscură, pe undeva prin Bucureşti, pentru că nu era acceptată de curentul ar­tistic oficial - opera, dansul care se făceau atunci...Venea însă lume foarte mul­tă şi bună. Aşa marginală cum era, sala era arhipli­nă. Eu am ajuns cu în­târziere, pentru că fusesem la şcoală înainte. Am ajuns gâ­fâind să o văd dansând. Şi am vă­zut-o pe Doamna Papa ne­miş­cată pe scenă, în­tr-un dans despre care după aceea am aflat eu că se numea "Gândul". Muzica mi s-a părut extra­te­restră. Când m-am mai obişnuit, am văzut că se mişca şi avea nişte mişcări complet de pe altă lume. Puterea nuanţei gesturilor ei m-a înnebunit. Când am văzut gestul acela, gest pe care ea îl repeta la in­finit şi care uneori avea o semni­ficaţie atât de plină, iar alteori parcă nu avea nici una, nu era din lumea as­ta. Un şoc fizic, psihologic, filo­so­fic şi dinamic parcă m-a izbit. După "Gân­­dul", a mai dansat şi alte lucruri, dar acest prim şoc este ceva ce am purtat cu mine toată viaţa. Oriunde aş fi, orice aş dansa, acest moment este în mine. E răspândit în toată fiinţa mea.

- În plină glorie ar­tistică, după ce ai fost solist la Opera Naţio­na­lă din Bucu­reşti şi erai preţuit ca mare coregraf, ai decis să pă­răseşti Ro­mânia comunistă. Cum au fost pri­mele mo­mente ale exilului?

- Personal, am trăit foarte greu despărţirea de ţară. Pentru unii e mai uşor, dar pentru mine, primul an a fost un an de traversare a Lethei, aşa, de parcă străbăteam o vale foarte în­tu­ne­coasă, deşi profesio­nal, totul îmi mergea foar­te bine. Cred că nu exa­gerez deloc dacă spun că am su­pravieţuit, practic, datorită poeziilor pe care le în­văţasem la şcoală şi pe care nici nu bănu­isem până atunci că le ştiam pe de rost. Când m-am trezit de­parte de ţară, am ajuns să le repet ca pe nişte man­tre: Eminescu, Coşbuc, Topârceanu, Alec­san­dri, Mi­nulescu, Bacovia, chiar şi Mioriţa, poeme re­citate printre lacrimi, dându-mă aproape literal­men­te cu capul de pereţi: "Mişu Şt. Popescu vrea să di­vor­ţeze... iar plopi în umedul amurg... şi cu ser­gen­tul zece... să se-mpiedice de-un ciot... pe-un picior de plai... din rude mari împărăteşti... o pic­tură par­fumată cu vibrări de violet"... şi dă-i îna­inte şi an­trenează-te şi strânge din pumni, din dinţi "...do­uă jucării stricate ...alt acrobat. ...alt salt mor­tal"...  Asta, deşi eu nu pot spune că am tră­it vreo­dată un sentiment de exil, ci unul care a se­mă­nat mai mult cu o despărţire în dragoste.

- Acum trăieşti între două ţări, România şi Fran­­ţa. Eşti un om împlinit?

- Nu ştiu dacă luna e împlinită atunci când e plină, sau mai degrabă atunci când e nouă...

- Crezi că arta ta, pasiunea şi munca ta de-o viaţă au schimbat ceva între cer şi pământ?

- Nu am pretenţia să pot schimba ceva, cu toate că de fiecare dată când dansez fac un fel de apel că­tre sufletul cel bun al lumii, dar cred sincer că orice facem lasă o amprentă, chiar şi pe zodiac. Poate că stelele se mişcă pe cer după o mecanică a sufletelor şi a minţilor noastre.

GABRIELA LUPU