Departe de întuneric
- Manuela, poveștile despre tine, în perioada de după întoarcerea din America, păreau să descrie o dramă: un copil bolnav de autism, două divorțuri...
- Într-adevăr, "păreau", fiindcă, deși viața mea a cunoscut suișuri și coborâșuri, niciodată nu m-am simțit cufundată într-o perioadă de întuneric.
- De unde ți-ai tras puterea?
- Tot timpul am avut parte de sprijin din partea familiei: părinții mei m-au susținut întotdeauna, și la bine, și la greu, mama mi-a fost și îmi este încă de un real ajutor (mulțumesc lui Dumnezeu că încă e sănătoasă și poate să-mi fie alături!), sora mea, de asemenea, merge umăr la umăr cu mine... Pe de altă parte, fiecare om are de dus o cruce, dar, de fapt, crucea ne-o duce Hristos, fiindcă nici un om de pe pământul ăsta n-ar putea să suporte greutatea vieții, dacă n-ar avea sprijinul și ajutorul lui Hristos. Dumnezeu îți duce crucea, în momentul în care tu o accepți. În clipa în care tu o accepți fără să crâcnești, ca prin miracol, nu-i mai simți greutatea, căci vine Dumnezeu și o cară în locul tău. Sincer, cred că asta s-a întâmplat și în cazul meu. Încă dinainte să conștientizez prezența și ajutorul lui Dumnezeu, El a lucrat în mine, pentru că altfel, în toți anii ăștia, m-aș fi cocoșat sub greutatea poverii. Și fiecare dintre noi s-ar cocoșa din pricina greutăților cu care ne confruntăm. Nu poți să mergi prin viață fără sprijinul lui Dumnezeu! Cred că, de fapt, ăsta e secretul viețuirii pe pământ.
- Cum ai ajuns la credință, Manuela?
- Am crescut cu icoana Maicii Domnului în casă, iar în familia mea, existența lui Dumnezeu nu a fost niciodată pusă la îndoială. Bunicii și părinții m-au învățat să spun câte o rugăciune dimineața, la trezire, și seara, la culcare. Doar la biserică mergeam destul de rar, că așa era situația în epoca aceea. Însă Dumnezeu și Maica Domnului și Iisus Hristos nu erau niște concepte abstracte, ci niște prezențe vii. Așa cum, pe vremuri, Ei erau prezențe vii pentru țăranul român, care se închina de fiecare dată înainte de masă, care se închina de fiecare dată înainte să se apuce de lucru și care, în fiecare seară, Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru darurile acelei zile. Apoi, odată cu venirea pe lume a lui Andrei, fiul meu, și mai ales din cauza problemelor lui de sănătate, la care medicii nu-mi dădeau nici o soluție sau măcar o direcție, Dumnezeu a început să-mi trimită în cale oameni care să mă lumineze, să-mi arate drumul de urmat și să-mi ofere răspunsuri la întrebări. Atunci am înțeles că, de fapt, credința fără acceptarea tainelor bisericii și fără sprijinul bisericii e ceva care e... și nu e. E ceva care nu are ancoră. Nu cred în teoria pe care o invocă unele persoane: eu îl am pe Dumnezeu în suflet, preoții nu-mi sunt de folos. Cred că la mijloc e o păcăleală. Dumnezeu lucrează prin oameni și prin biserică, fiindcă a dat cele șapte taine care nu pot fi săvârșite decât în biserică. Iar aici nu mă refer la biserică în sensul de clădire, ci în sensul de întrupare a ei în preoții care, odată hirotoniți, primesc harul lui Dumnezeu.
"Ăsta e drumul, asta trebuie să faci"
- Cine ți-a fost sprijinul cel mai de nădejde în acei ani?
- Părintele Valerian, fostul actor Dragoș Pâslaru, care pe atunci era la mânăstirea Frăsinei. El m-a luat de mână, la propriu, și mi-a zis: "Ăsta e drumul și asta trebuie să faci!" I-am urmat sfaturile și, într-adevăr, situația s-a limpezit. Am început să merg cu Andrei la mânăstirea Radu Vodă, care e peste drum de casa mea și unde am găsit alți oameni care ne-au ajutat enorm. De pildă, de trei ori pe săptămână, părintele Ipolit se trezea dimineața la 6:30, după ce slujea toată noaptea, ca să-l împărtășească pe Andrei, înainte să mergem la școală. Toate gesturile acestea de sprijin creștin i-au fost cel mai de folos lui Andrei, dincolo de tratamentul medicamentos pe care, oricum, îl lua. De-asta azi, tuturor celor care mă abordează pe acest subiect, le spun că nu poți să pretinzi că doctorii te ajută pe o parte, iar Dumnezeu pe altă parte, sufletește. Lucrurile merg mână în mână, căci, până la urmă, și doctorii lucrează tot cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Orice tratament, că e trupesc sau sufletesc, fără aportul Duhului Sfânt nu are o finalitate, adică nu e complet.
- În opinia ta, cum trebuie să se roage un om ca să fie ascultat?
- Din tot sufletul! Există o pildă în Pateric, care mie îmi place foarte mult, pentru că dă un răspuns clar și simplu la întrebarea ta: e vorba de un călugăr bătrân, care făcea toată ziua rugăciuni, și în biserică, și în chilie. Într-o zi, diavolul a venit la el și a început să-i împingă ușa chiliei. Călugărul s-a pus la pământ, a pornit să facă mătănii, să spună acatiste și rugăciuni, dar diavolul, tot peste el. Toată noaptea l-a chinuit așa, împingându-i în ușă. Spre dimineață, epuizat de luptă, călugărul a rostit, cu ultima suflare, cuvintele "Doamne, ajută-mă! Nu mai pot". Apoi s-a prăbușit, dar, în aceeași clipă, diavolul a dispărut. Și atunci călugărul l-a întrebat pe Dumnezeu: "Bine, Doamne, eu m-am rugat toată noaptea și diavolul n-a plecat. De ce tocmai acum?" Iar Dumnezeu i-a răspuns: "Abia acum te-ai rugat cu-adevărat." Deci forța rugăciunii nu stă nici măcar în cuvintele pe care le citești, pe care le-ai învățat pe dinafară sau pe care le spui din mintea ta. Forța ei stă în sinceritate, în sufletul deschis. Atunci lumea dinafară dispare și sufletul simte comuniunea cu Dumnezeu.
- În cazul tău, în ce a constat puterea primită prin credință și rugăciune: în speranță, în forța de a rezista, în pace sufletească...?
- Lucrul cel mai important pe care ți-l dă legătura cu Dumnezeu este, din experiența mea, lipsa deznădejdii și credința că Dumnezeu te va ghida. Ca să primești darurile astea, tu, omul, nu trebuie decât să te lepezi de orgoliul și de mândria pământească. Pentru ca "pagina" care ești tu să se curețe de toate murdăriile astea lumești, iar El să poată să "scrie" pe o "pagină" albă, curată. Părintele Valerian îmi spunea că, în ortodoxie, omul nu are voie să se "relaxeze" nici o secundă, căci, în clipa în care te-ai "relaxat", intervine iar lumescul, intervin orgoliul și mândria pe care le avem cu toții în noi. Nu ai voie să spui "sunt pe făgașul cel bun, de-acum pot să merg și singur"! Tocmai atunci "cazi"! Iar "căderea" asta nu înseamnă neapărat ceva care să se concretizeze într-o nenorocire de amploare, într-o boală gravă - Doamne ferește! -, poți să "cazi" și aparent lejer, ca atunci când afară e frumos, mergi pe un drum uscat, dar apare un ochi de noroi, pe care nu-l vezi, și tu calci tocmai în ochiul ăla, piciorul îți fuge și te trezești la pământ. De-asta omul trebuie să se păstreze într-o stare de permanentă vigilență, ceea ce Sfinții Părinți numesc "trezvie", adică să fii treaz în duh.
"Acum, la început de aprilie, o să împlinesc 49 de ani"
- Să vorbim și despre viața ta de azi, de dincolo de credință.
- E o viață în care încerc să găsesc bucurie în orice. Eu sunt mioapă, de-asta port ochelari, dar uneori sunt mioapă și-n duh. "Bubele" orgoliului și mândriei nu te părăsesc ușor și-ți dau târcoale mereu. Așa că încerc să deschid bine și ochii fizici, și pe cei ai spiritului și să privesc limpede tot ce mă înconjoară, fiindcă tot ce mă înconjoară - vântul, ninsoarea, florile care se deschid în primăvară, firul de iarbă, soarele care strălucește pe cer... - e creația perfectă a lui Dumnezeu și ar trebui să-mi aducă bucurie în fiece clipă. Noi, oamenii, ne lăsăm deseori copleșiți de probleme și uităm adevărul ăsta simplu. La început de aprilie o să împlinesc 49 de ani și, la vârsta asta, iată care e preocuparea mea principală: să încerc să nu mă mai amărăsc din orice prostie sau, dacă mă amărăsc, să trec repede mai departe, să văd frumusețea și bucuria care mi se înfățișează la tot pasul și să-mi conștientizez greșelile, să mă ridic întotdeauna când cad, să-I cer iertare lui Dumnezeu și să-L rog să mă ajute să nu mai greșesc. Omul e supus greșelii sau păcatului, dar datoria lui e să se ridice întotdeauna, indiferent cât de mare i-a fost greșeala ori păcatul. Asta e dovada credinței tale în Dumnezeu și, în egală măsură, asta înseamnă lipsa deznădejdii, de care pomeneam mai devreme: să primești cu bucurie și să accepți tot ceea ce ți se dă, căci înspre binele tău ți se dă, ca să te modelezi ca om și să te ajute să găsești drumul cel bun, care să te ducă Sus, de-a dreapta Lui. Și tocmai din acest motiv, cele mai importante rugăciuni pe care le poți face nu sunt acelea de cerere, nici acelea de pocăință, ci acelea de mulțumire: să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru viața pe care ți-a dat-o, pentru fiecare zi pe care ai trăit-o.
- Te sperie vârsta pe care o împlinești?
- Nu mă sperie deloc! Firește că-mi conștientizez vârsta: Andrei va împlini anul ăsta 27 de ani, deci n-am cum să mă mai cred vreo copiliță. Cifrele există, dar nu ele sunt importante, ci important e cum mă simt pe interior. Or, pe interior, eu mă simt tânără. Firește, nu tânără ca la 20 de ani, că, la 20 de ani, altfel trăiam, altfel gândeam, altfel iubeam, altfel reacționam... Mă simt tânără în raport cu vârsta asta descrisă în cifre, mă simt tânără fiindcă sunt încă în putere și sănătoasă. Și-apoi, poate că la tinerețea asta interioară contribuie și faptul că băiatul meu, deși, în cifre, are aproape 27 de ani, în comportament e, în continuare, asemenea unui copil de 6-7 ani. Asta mă ține și pe mine ancorată la vreo 30 de ani. (râde)
- Se spune că femeile resimt bătrânețea mai acut decât bărbații, iar femeile frumoase, încă și mai acut...
- Să nu-ți accepți ridurile, care apar în mod firesc, care sunt ceva natural, e o altă dovadă de orgoliu și de mândrie. Că tot discutam despre asta. Și mai e și o dovadă de nesiguranță, ține de o ne-iubire a ta. A te iubi înseamnă a te iubi cu tot ce ești, înseamnă a te iubi și în diminețile în care te-ai trezit cu ochii umflați, fiindcă n-ai dormit bine peste noapte, înseamnă a te iubi și când mecanismele fiziologice încep să-ți "picteze" riduri pe față etc. Iubirea de sine nu e condiționată de aspecte de acest gen, cu sau fără riduri, tu tot omul ăla ești. Tocmai din pricina acestei nesiguranțe există femei care apelează la chirurgia estetică. Eu nu cred în operațiile estetice, fiindcă nu cred că vreun om poate să îmbunătățească perfecțiunea creației lui Dumnezeu. E ilogic! A nu se înțelege că eu spun că nu trebuie să te îngrijești! În fond, trupul e templul Duhului Sfânt. Ești chiar dator să-l îngrijești! Dar e o diferență între a-ți îngriji trupul și a împinge îngrijirile astea dincolo de limita bunului simț, a merge până în zone care depășesc sfera naturalului.
Descriere de înger
- Ce mai face băiatul tău?
- Andrei s-a transformat într-un tânăr superb: e frumos, e drăgăstos, extraordinar de iubitor... Avem șansa de a fi găsit o terapeută foarte bună, pe Andreea, care e doar cu un an mai mare decât el și la care eu țin enorm, care lucrează cu el de vreo trei ani și a început să-l determine să citească puțin, să scrie puțin și să gândească astfel încât să găsească soluții la provocările pe care i le ridică ea prin întrebări. Extraordinar e că Andreea are o metodă prin care Andrei nu simte că face lecții, i se pare că, dintr-o joacă, reușește niște lucruri minunate. Și e grozav că, de fiecare dată, conștientizează când mai depășește un prag. Așa cum s-a întâmplat și acum 20 de ani, când a început să vorbească. Până atunci, eu îi tot spusesem poezii, pe care mi-am dat seama că le memorase, fiindcă, din secunda în care a început să vorbească, a prins să dea "spectacole", în care îmi reda toate poeziile respective. Are o bucurie fantastică să ne vadă pe mine, pe bunica, pe mătușa, bucurându-ne. Tot ce face, el face doar ca să ne bucure pe noi! O asemenea dăruire e greu de găsit, eu cred că e un dar de la Dumnezeu. Iar, pentru mine, viața alături de Andrei e o lecție continuă. Așa cum o lecție e și ușurința lui de a-și cere iertare din tot sufletul, deși orice greșeală el o face cu inimă curată, fără intenție. Când vede că a supărat pe cineva, i se stinge lumina din priviri și-atunci își cere iertare cu toată ființa și nu are liniște până când nu simte că l-ai iertat cu-adevărat. Pur și simplu, în el nu există nici urmă de orgoliu sau mândrie.
- Nu doresc să te întristez, dar pentru că vorbeam de temeri și de luciditate, aș vrea să te întreb: te gândești la momentul inevitabil când tu nu vei mai fi, iar Andrei va rămâne fără tine?
- Nu mă întristezi, tocmai pentru că m-am gândit serios la subiectul ăsta, iar acum sunt liniștită, împăcată: fără să am vreun argument tangibil, trăiesc cu credința de nestrămutat că Dumnezeu, așa cum l-a ajutat pe Andrei și până acum, o să-l ajute cumva și după ce nu voi mai fi eu, o să aibă grijă de el.
- În afara fiului tău, mai există iubiri în viața ta? Din păcate, și mariajul tău cu actorul Rareș Stoica, s-a risipit...
- Cred că pentru unii oameni, treaba asta cu mariajul nu e să fie. Probabil că din vina mea, eu n-am avut parte de "iubirea vieții mele", care să țină "până la adânci bătrâneți", căci fiecare om e responsabil de ceea ce i se întâmplă pe parcursul existenței. Așa că azi... nu zic nici că resping iubirea, nici că nu mai doresc pe cineva care să-mi stea alături... nu știu dacă Dumnezeu o să îngăduie o astfel de persoană. Acum vreo câțiva ani, stând de vorbă cu părintele meu duhovnic, l-am întrebat de ce crede că lucrurile s-au petrecut așa cum s-au petrecut în viața mea și dacă, într-o zi, o să-l întâlnesc pe bărbatul care să rămână lângă mine până la sfârșit, iar el mi-a răspuns: "Manuela, pe tine te ajută Dumnezeu! Uite că acum nici nu mai simți greutatea crucii! Și tu ce-i spui lui Dumnezeu: «Doamne, e crucea mea, da' mai dă-mi pe cineva care să mă ajute s-o duc»?" Mi-am dat seama că avea dreptate. Am trecut la un moment dat printr-o experiență, când m-am gândit că "în sfârșit, am și eu pe cineva care să mă ajute". Și - când colo! - m-am trezit nu cu un ajutor, ci cu încă o povară de cărat în spinare. (râde) Înțelegi? De-asta zic acum că mă las deplin în voia lui Dumnezeu. Cum gândește El că e mai bine pentru mine așa să fie!
Un om al prezentului
- Atunci să vorbim despre iubirea pentru actorie, care nu te-a dezamăgit niciodată: de câțiva ani, joci cu mare succes pe scena de la Godot Café-Teatru.
- Da, în stagiunea prezentă, joc în "Te iubesc! Te iubesc?", un spectacol care chiar are mare succes, dovadă longevitatea lui. În rest... colaborările sunt din ce în ce mai puține. Căci eu pe colaborări merg, de când m-am întors din America, fiindcă n-am mai găsit loc să mă angajez într-un teatru de stat. Nu știu de ce lucrurile stau așa: de ce nu sunt distribuită în filme sau în piese. Poate și din cauza acelei lipse ale mele, de ani buni, din lumea artistică de la noi, combinată cu inflația de actori din România... probabil că n-am mai fost suficient de vizibilă... Cu siguranță că o explicație există, doar că încă n-am găsit-o. Pe de altă parte, nici eu nu am forțat "poarta", căci m-am convins că încrâncenarea nu duce nicăieri. Prefer să las situația să se desfășoare natural, indiferent pe ce cale va merge. Deși nu pot să te mint: îmi lipsește filmul, tânjesc să joc în mai multe spectacole de teatru bune... Deci dragostea mea pentru actorie e la fel de vie.
- Trăiești cu nostalgia succesului tău de odinioară?
- Iarăși te-aș minți dacă ți-aș spune că nu. Firește că mă gândesc cu nostalgie la anii mei de glorie și, mai ales, la "Pădureanca", la personajul acela care și azi, la 30 de ani de la premieră, e încă viu pentru români. Așa cum viu e și filmul în sine. De fiecare dată când e difuzat, face audiențe fantastice. Am avut un noroc extraordinar să ajung să joc în filmul ăsta, alături de Adrian Pintea și Șerban Ionescu, partenerii mei direcți, cărora le datorez succesul prestației mele, în proporție de 80-90%, restul reprezentând, pur și simplu, intuiția mea. Gândește-te că eram o copilă de 18 ani, fără studii de actorie, or, ei doi m-au învățat cum să fac fiecare gest și cum să rostesc fiecare replică. Au fost de o generozitate incredibilă! Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru norocul ăsta! Iar în continuare... ce va fi, va fi! Dacă voi mai avea ocazia să dovedesc ce pot ca actriță, voi face asta cu bucurie. Dacă nu... vorba 'ceea: să mă țină Dumnezeu ocupată! (râde)
- Cu atâtea încercări în viața ta, mai crezi în prezent, în viitor sau ai rămas ancorată în trecut?
- Sunt un om al prezentului, în care îmi găsesc punctul de sprijin, ca să-mi ațintesc privirea spre viitor. Și uite cum se leagă lucrurile: în prezent, lucrez la un proiect care se va desfășura în viitor, cinstind trecutul. (râde) Acum ceva timp, m-am întâlnit cu Silvia Pintea, prima soție a lui Adrian Pintea, și, stând de vorbă, ne-a venit o idee: să organizăm un soi de caravană, cu care să ajungem prin cât mai multe locuri din țară (și poate și la Chișinău, dacă tratativele pe care le purtăm acum se vor concretiza), unde să proiectăm "Pădureanca" și, împreună cu invitații noștri - regizorul Nicolae Mărgineanu și alți actori din film , să spunem povești despre Adrian, să-l rememorăm ca om și ca artist. Mai ales că anul acesta se împlinesc 10 ani de la moartea lui. După care, la anul, intenționăm să continuăm cu un medalion Șerban Ionescu. Și nu vrem să ne oprim aici, ci, în fiecare an, să rememorăm câte un actor care a plecat dintre noi.
Foto: IULIAN IGNAT (1), DINU LAZĂR (2)
Make-up: Nadina Vlad