O dimineaţă cu... DIANA CAVALLIOTI - "Nu sunt niciodată 100% sigură pe mine. Dar asta mă ţine vie"

- Există oameni ca dimineţile de vară, care parcă au râsul în buzunar. Diana Cavallioti e unul dintre ei. Tonică şi exuberantă, s-a întors recent de la Berlin, unde a strălucit pe covorul roşu. « Ana, mon amour », pelicula în care joacă rol principal, a adus acasă un Urs de Argint -

- Bună dimineaţa, Diana, ce faci?

- Bună dimineaţa, Dia! Sunt în parc, cu Muriţa tamburiţa, căţeaua mea.

- E o dimineaţă fără treburi?

- Aproape toate dimineţile sunt cu treburi. Ori alerg la un casting, ori merg la re­petiţii. În general, îmi programez lucrurile importante dimineaţa, fiindcă doar atunci mă simt în stare, am mai multă energie.

- Zi-mi trei lucruri matinale, fără de care nu poţi zâmbi.

- Dacă nu-mi face Eugen, iubitul meu, cafeaua, n-o să fie o zi bună. Şi nici dacă mă trezesc prea târziu şi sunt singură în pat. Apoi, ar mai fi o condiţie, să nu trebuiască să plec prea devreme de acasă, cum plec atunci când filmez, adică la 5. Am nevoie de un pic de timp cu mine.

- Să nu muşti din zi chiar di­rect...

- Nu, nu. Mai bine în bu­căţele mici, mestecate îndelung. Într-un ritm care să ne convină.

- Diana, te-ai întors de curând de la Berlin, unde "Ana, mon amour", filmul în care joci rol principal, a obţinut un pre­miu. Ai apucat să te încarci cu aerul de festival?

- Prea puţin. Am fost foarte surescitată în cele trei zile pe­tre­cute acolo. Toată lumea îmi spu­nea: "Bucură-te de experienţă!", dar eu nu reuşeam, era prea in­tens totul. Nici să dorm nu puteam, n-aveam somn la gândul că nu ştiu exact ce-o să fie. Mă trezeam foarte devreme, eram prima la Frühstück, mâncam singură şi aşteptam cu o cafea în faţă să se trezească şi ceilalţi. Abia apoi intram în inter­viuri, machiaj, pregătiri, covor roşu...

- Există deci un întreg ritual.

- Celor care sunt în competiţia oficială, regizori, actori şi actriţe, li se acordă o atenţie specială. Eşti invitat să-ţi faci programare la coafat şi machiat. Dar nu e cine ştie ce faţă de Gopo al nostru. La Premiile Gopo e mult mai wow. E un adevărat eveniment chiar înainte de Gală, un cocktail în cadrul căruia se face şi machiajul, care e oferit de celebrul brand MAC. Toţi îşi fac treaba cât mai bine. Acolo îţi aranjezi părul, acolo îţi pui la punct rochia. Spre deosebire de nemţi, care machiază şi aranjează mai discret, mai natural, la noi, toată lumea vrea să ara­te într-un mare fel. Şi par­că şi atmosfera e dife­ri­tă.

- Îmi imaginez că e mare distracţie la cocktai­lul cu pricina.

- Chiar e, suntem toate acolo şi fiecare vede ţinuta celeilalte şi zice "Aha, uite-o pe cutare ce rochie a pus pe ea". Mai tragem cu ochiul, ne mai uităm pe sub sprânceană, ne mai complimentăm. E foarte distractiv. Acolo începe de fapt competiţia.

- La Berlin ai strălucit într-o rochie superbă. Cine ţi-a făcut-o?

- Rhea Costa. E o rochie absolut sen­za­ţională. Rhea s-a uitat la mine şi a zis "Uite, asta cred eu că ţi-ar veni". Am fost sceptică, de obicei pre­fer culorile foarte vesele. Dar când am pus ver­dele ăla pe mine, am rămas fără cuvinte.

- Hai să ne întoarcem puţin la « Ana, mon amour », care e, de fapt, ecranizarea romanului "Lu­mi­niţa, mon amour", al scri­i­to­rului Cezar Paul Bădescu. Citiseşi cartea înainte?

- Nu, regizorul Călin Peter Netzer i-a sugerat şi lui Mircea Postelnicu, partenerul meu din film, să nu citească înainte cartea. Chiar dacă povestea în mare e aceeaşi, scenariul are scene şi secvenţe noi. Ana nu mai e Lu­mi­niţa din carte, e produsul tuturor, al lui Cezar, al lui Călin, al Iuliei Lu­mâ­nare, care a lucrat şi ea la sce­na­riu. Şi, bi­neîn­ţeles, Ana e a mea.

- Cine este această Ana şi ce i se întâmplă, de fapt?

- Ana e o studentă la Litere, ve­nită de la Botoşani, care tră­ieşte o poveste de dra­gos­te. Dar, încet-încet, relaţia ajunge să se transforme într-o în­chisoare, din care unul reuşeşte să sca­pe doar făcându-l pe celălalt să sufere. Nu e neapărat o na­ra­ţiune, e ceva ce trebuie văzut şi simţit. E şi o po­veste universală, des­pre cum ieşirea dintr-o re­laţie poate să însemne eli­be­ra­re, dar pâ­nă a­jungi să o simţi ca atare, poate să fie o suferinţă cum­plită.

- Ţi-a fost greu să intri în pielea Anei ? Ştiu că şi tu ai trecut cândva printr-un divorţ.

- Cred că experienţa personală mi-a prins bine la filmul ăsta. Noi nu am reuşit să avem o despărţire paşnică, de comun acord. E trist când cineva nu înţelege, pur şi simplu, că o poveste s-a încheiat şi preferă să considere că i s-a făcut un rău personal. Sentimentele nu pot fi controlate. Cam asta e şi po­vestea din film.

- Unde te-ai născut Diana, eşti bucu­reş­teancă?

- Nu, m-am născut la Galaţi, dar am plecat de­vreme de-acasă. La Galaţi mai trăieşte doar tata cu familia lui. Mama e în Dubai, de 15 ani. Eu sunt cres­­cută de bunici. Iar în Bucureşti nu mai am pe ni­meni. Doar pe Muri şi pe Eugen, ei sunt de nă­dejde.

- Şi la teatru cum ai ajuns?

- Mulţumită unui pian vechi, care exista în casa noastră şi la care nu cânta nimeni. În clasa a patra, ma­ma şi-a zis că ar fi bine să mă aducă la Bucu­reşti, la studiu. Am luat ore de pian cu de-a sila, până în clasa a opta, când trebuia să dau la Liceul de Artă Lipatti. Şi exact în anul ăla s-a înfiinţat aco­lo o secţie de ac­torie. A fost portiţa mea de scăpare.

- Aşa ai descoperit bucuria jocului?

- De fapt, eu de când mă ştiu vreau să fiu ac­triţă. N-am avut nicio îndoială, niciodată. Făceam la mine în cameră spectacole, mode­ram emisiuni imaginare. N-aveam un model în familie, ai mei nu avu­seseră nicio legătură cu arta. Ceea ce mă face să cred că venim pe lume ştiind exact ce avem de făcut.

- De altfel, umblă vorba că ai intrat la Teatru cu 10, fără să te pregăteşti.

- Bine, eu mă pregăteam de mică. (râde) Dar aşa e, nu m-am dus la nimeni să fac pregătire, să mă verifice sau să mă asculte. Pur şi simplu, mi-am învăţat mono­loa­gele acasă, apoi m-am dus direct la examen. Am fost foarte mirată că am luat zece, mă gândeam că poate nici n-o să intru. Mereu am în mine o îndoială, nu sunt niciodată 100% sigură pe mine. Dar asta mă ţine vie. Pentru un actor e vi­tal să nu se plictisească, să nu ajungă să facă totul din inerţie.

- Dar rolul pe care tocmai l-ai făcut în "Ana..." e totuşi o confirmare.

- De obicei, după un rol principal trebuie să aştepţi nişte ani până la alt rol principal. Aşa că mai mult mă îngrijorez, decât mă liniştesc.

- Vorbeai de rutină, în viaţă şi pe scenă. Ai vreo reţetă să o eviţi?

- Am doar o voce în spate, care îmi amin­teşte să rămân prezentă. Pre­zenţa e ceea ce con­tează cel mai mult. Să poţi să simţi pământul, să miroşi iarba, să simţi că a venit primăvara. Lu­crurile astea vor tre­ce, timpul nostru e li­mitat. Asta îmi dă poftă să trăiesc cât mai mult din ceea ce aş putea trăi. Mai ales că nu ştim niciodată ce aduce ziua de mâine.

- Sau dimineaţa de azi...

Foto: LIVIU ŞTEFAN (2)