Îl strâng în braţe ca pe un prunc, nu ca pe un bărbat aspru, matur, nu ca pe un general mulţumit, care câştigă cu zâmbetul lui întotdeauna toate bătăliile. Îl strâng în braţe ca să-l ocrotesc de toate harpiile lumii care ar putea să-l atingă cu aripile răului. Aş vrea să spun că e al meu şi simt asta, simt că e al meu, dar... apoi mă întreb dacă nu cumva greşesc, dacă nu exagerez, dacă nu cumva sunt prea încrezătoare şi naivă, crescută după nişte cutume demodate pentru lumea în care trăim. Cum pot eu să pun stăpânire cu totul pe o altă fiinţă? Am eu oare acest drept? Pot eu să mi-l asum total, fără să am sentimentul de culpă, de vinovăţie, că i-am îngustat oarecum arealul, chiar şi pe cel sentimental? Este el oare de bună voie şi nesilit de nimeni, cu totul, cu totul totului al meu şi doar al meu? Unde să caut adevărul din spatele îndoielilor care mă frământă? Sunt eu portul final în care a acostat el în viaţa aceasta?
Mă trezesc zilnic cu aceste întrebări, mă trezesc înaintea lui şi înainte să părăsesc patul, îl privesc cum doarme. În fiecare dimineaţă cohorta întrebărilor care rămân fără răspuns mă face să-mi încep ziua uşor neliniştită. Oare ce va mai fi astăzi? Oare cu cine va vorbi la telefon? Oare cu cine se va întâlni? Oare atunci când stă de vorbă cu alte femei se gândeşte la mine? Face comparaţii? E mulţumit de ceea ce rezultă în urma lor? Oare dragostea noastră este atât de matură, încât să depăşească, la o adică, eventuale fisuri de comportament? Oh, câte aş mai vrea să întreb, să-l întreb, şi aş face-o imediat dacă nu mi-ar fi frică de o reacţie surprinzătoare a lui. N-aş vrea să par superficială, preocupată de chestiuni mărunte. Nu vreau să pară că sunt nemulţumită de viaţa pe care o am şi, totuşi, demonul neîncrederii îmi alungă tihna dimineţilor şi mă face să-mi încep zilele cu o încrâncenare pe care mă străduiesc tot mai mult să o ascund.
Amiaza
Miezul zilei este cel mai aglomerat. Lucrez ca asistentă în laboratorul unui spital din oraşul în care m-am născut. Am aranjat să am doar ture de după-amiază, ca să pot duce şi aduce copiii de la şcoală. De când am coborât dimineaţă din pat şi până când pornesc spre serviciu, sunt mereu într-o alergătură contracronometru. Cât timp copiii sunt la şcoală, fac piaţa şi pregătesc mâncarea pentru prânzul lor şi pentru cină. Călcat, curăţenie, spălat ... nu mai trebuie să înşir toate acele munci fără de care, oricât de modernă ar fi lumea în care trăim, nu se poate. Cad toate în sarcina mea, pentru că bărbatul meu pleacă dimineaţa şi mai vine doar seara. Programul lui este fără repere orare clare, ştim toţi că la întreprinderile particulare se lucrează mereu cu frica de a nu fi înlocuit de altcineva, care este mai disponibil şi gata să renunţe la viaţa personală, sau s-o amâne pentru weekend. Au fost săptămâni întregi când vorbeam cu el doar dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, pentru că seara, târziu, când mă întorceam eu, aproape de miezul nopţii, el dormea deja şi nu voiam să-l trezesc. Ştiam că e important să se odihnească bine, pentru ca a doua zi să poată să facă faţă la solicitările de la birou.
Au trecut deja trei ani de când s-a mutat cu serviciul la această firmă, trei ani de când viaţa noastră decurge atât de searbăd şi mi se pare că mi-am pierdut orice speranţă că s-ar mai putea schimba ceva. Trăim ca să muncim, muncim ca să plătim taxe, rate şi coşul zilnic, şi ca să fim, la urmă, mulţumiţi şi împăcaţi cu ce? Împăcaţi că ne-am plătit la timp impozitele şi celelalte hangarale. Pe lângă toate acestea, mai sunt şedinţe cu părinţii, reclamaţii de la administratorul blocului, telefoane de la soacra mereu curioasă, mesaje disperate de la tata, rămas singur după moartea mamei. Dar mă opresc aici, pentru că îmi dau seama că această recapitulare nu face decât să tulbure echilibrul fragil în care trăiesc, echilibru pe care l-am câştigat după destule lacrimi. Am intrat atât de bine în această rutină zilnică, mi-am retezat atât de dur orice abatere, încât cred acum că o schimbare m-ar da cu totul peste cap. Şi cu toate acestea, simt că dacă vom continua să trăim în acest fel, să ne ducem viaţa ca şi cum am fi mereu cu domiciliu flotant, cu viză temporară în apartamentul în care locuim, vom pierde mai mult decât încrederea pe care o aveam unul în altul.
Seara
Şi ce poate fi mai mult decât încredere oarbă, încredere totală în omul cu care trăieşti decât dragostea, prietenia supremă între două fiinţe? Oare se poate pierde dragostea doar din rutină, obişnuinţă şi oboseală? Oare ţine doar câţiva ani, aşa cum susţin oamenii de ştiinţă? Poate că nu e dragoste adevărată atunci, nu? Mă întreb şi nu ştiu cum şi ce să răspund. De-aceea vă scriu, ca să cer un sfat. Nu vreau să pierd ceea ce am făcut până acum împreună cu bărbatul meu, familia noastră, dar simt că-mi este tot mai greu să trăiesc aşa. Să nu credeţi că sunt un om greu de mulţumit, ştiu ce înseamnă să te sacrifici pentru a alege armonia şi pacea în familie. Am lăsat de la mine, cum se spune, ca să fie totul bine până la urmă. Dar câte rezerve de energie mai pot avea? De ce în ultima vreme mă surprind bănuind tot felul de mizerii în spatele întârzierilor lui?
Poate că am devenit bănuitoare, pentru că sunt obosită de viaţa agitată pe care o ducem, şi nu pentru că aş avea vreo dovadă clară că relaţia noastră se află pe-un drum greşit. Numai că incertitudinea, nesiguranţa sunt cei mai mari duşmani într-o relaţie, şi de aceea încerc să clarific cât pot de bine cât este neputinţă a mea de a înţelege ceea ce se întâmplă şi cât este scădere a pasiunii dintre noi.
Noaptea
De multe ori, când mă gândesc la viaţa pe care o am acum, îmi vine în minte un drum de noapte, pe care l-am făcut împreună cu bărbatul meu, la începutul căsniciei noastre. Eram într-un sat unde am participat la o nuntă, şi când aceasta s-a încheiat, ne-am întors pe jos până la casa în care eram cazaţi. Întunericul era total, nu se vedea nimic nici la doi paşi, mai ales că era şi ceaţă. Înaintam ţinându-ne de mână şi nu ştiam dacă pasul următor ne va duce într-un şanţ sau într-un gard. Am bâjbâit pe uliţele acelea necunoscute cam o jumătate de ceas, până când am ajuns la destinaţie. A fost cel mai straniu drum pe care l-am făcut împreună. Amestecat cu teamă, cu nesiguranţă, cu emoţie, dar şi cu un fel de speranţă care venea din faptul că îl simţeam lângă mine şi ştiam că mă pot bizui pe el, dacă ar fi fost cazul.
Mă simt, la această vârstă, în această etapă a vieţii mele, la fel de nesigură şi speriată ca atunci în noaptea aceea, dar, deşi mi-e greu, trebuie să recunosc că prezenţa de-acum a bărbatului meu (mai corect ar fi să spun absenţa) nu-mi mai dă speranţa sigură de salvare, de ajungere la liman. Simt că doar în mine stă toată puterea de-a ieşi din impas.
Nu pot decât să mă întristez şi mai mult. Fără să călcăm strâmb vreunul dintre noi, adică fără să trădăm legământul care ne-a ţinut împreună până acum, iată că am ajuns într-o situaţie pe care nici în cele mai urâte scenarii n-aş fi prevăzut-o înainte de căsătorie.
S-ar putea să mă obişnuiesc şi mai mult cu această stare de fapt şi, din dorinţa de a nu rupe armonia familiei - atâta câtă este în acest moment - să accept să trăiesc aşa până la sfârşitul zilelor. Aşa că în ultima vreme, noaptea târziu când ajung acasă de la serviciu, nu-l mai trezesc. Îl las să doarmă, ştiu că e obosit, la fel cum sunt şi eu. Obosit de lumea nedreaptă şi haotică în care trăim. Mă aşez lângă el şi-l strâng în braţe ca pe un prunc, nu ca pe bărbatul meu aspru, matur, care m-a fermecat cu zâmbetul lui de câştigător. Îl apăr, ca şi cum aş fi o leoaică înţeleaptă şi atentă, care-şi îngrijeşte puiul. Îl ţin în braţe şi degetele mele prefiră încet şi dau la o parte trandafirii care înfloresc pe pielea lui. Mâine dimineaţă, când va ieşi pe uşă, va lăsa în locul lor teamă, nedumeriri şi îngrijorări, mai lungi sau mai trecătoare. Mă voi îmbrăca în ele ca-ntr-un cocon de mătase şi voi fi gata să încep o nouă, tristă, cenuşie şi fără de speranţă zi.
IOANA PĂDUREANU - Timişoara
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
