- Bună dimineața, Diana, ce faci?
- Bună dimineața, Dia! Sunt în parc, cu Murița tamburița, cățeaua mea.
- E o dimineață fără treburi?
- Aproape toate diminețile sunt cu treburi. Ori alerg la un casting, ori merg la repetiții. În general, îmi programez lucrurile importante dimineața, fiindcă doar atunci mă simt în stare, am mai multă energie.
- Zi-mi trei lucruri matinale, fără de care nu poți zâmbi.
- Dacă nu-mi face Eugen, iubitul meu, cafeaua, n-o să fie o zi bună. Și nici dacă mă trezesc prea târziu și sunt singură în pat. Apoi, ar mai fi o condiție, să nu trebuiască să plec prea devreme de acasă, cum plec atunci când filmez, adică la 5. Am nevoie de un pic de timp cu mine.
- Să nu muști din zi chiar direct...
- Nu, nu. Mai bine în bucățele mici, mestecate îndelung. Într-un ritm care să ne convină.
- Diana, te-ai întors de curând de la Berlin, unde "Ana, mon amour", filmul în care joci rol principal, a obținut un premiu. Ai apucat să te încarci cu aerul de festival?
- Prea puțin. Am fost foarte surescitată în cele trei zile petrecute acolo. Toată lumea îmi spunea: "Bucură-te de experiență!", dar eu nu reușeam, era prea intens totul. Nici să dorm nu puteam, n-aveam somn la gândul că nu știu exact ce-o să fie. Mă trezeam foarte devreme, eram prima la Frühstück, mâncam singură și așteptam cu o cafea în față să se trezească și ceilalți. Abia apoi intram în interviuri, machiaj, pregătiri, covor roșu...
- Există deci un întreg ritual.
- Celor care sunt în competiția oficială, regizori, actori și actrițe, li se acordă o atenție specială. Ești invitat să-ți faci programare la coafat și machiat. Dar nu e cine știe ce față de Gopo al nostru. La Premiile Gopo e mult mai wow. E un adevărat eveniment chiar înainte de Gală, un cocktail în cadrul căruia se face și machiajul, care e oferit de celebrul brand MAC. Toți își fac treaba cât mai bine. Acolo îți aranjezi părul, acolo îți pui la punct rochia. Spre deosebire de nemți, care machiază și aranjează mai discret, mai natural, la noi, toată lumea vrea să arate într-un mare fel. Și parcă și atmosfera e diferită.
- Îmi imaginez că e mare distracție la cocktailul cu pricina.
- Chiar e, suntem toate acolo și fiecare vede ținuta celeilalte și zice "Aha, uite-o pe cutare ce rochie a pus pe ea". Mai tragem cu ochiul, ne mai uităm pe sub sprânceană, ne mai complimentăm. E foarte distractiv. Acolo începe de fapt competiția.
- La Berlin ai strălucit într-o rochie superbă. Cine ți-a făcut-o?
- Rhea Costa. E o rochie absolut senzațională. Rhea s-a uitat la mine și a zis "Uite, asta cred eu că ți-ar veni". Am fost sceptică, de obicei prefer culorile foarte vesele. Dar când am pus verdele ăla pe mine, am rămas fără cuvinte.
- Hai să ne întoarcem puțin la « Ana, mon amour », care e, de fapt, ecranizarea romanului "Luminița, mon amour", al scriitorului Cezar Paul Bădescu. Citiseși cartea înainte?
- Nu, regizorul Călin Peter Netzer i-a sugerat și lui Mircea Postelnicu, partenerul meu din film, să nu citească înainte cartea. Chiar dacă povestea în mare e aceeași, scenariul are scene și secvențe noi. Ana nu mai e Luminița din carte, e produsul tuturor, al lui Cezar, al lui Călin, al Iuliei Lumânare, care a lucrat și ea la scenariu. Și, bineînțeles, Ana e a mea.
- Cine este această Ana și ce i se întâmplă, de fapt?
- Ana e o studentă la Litere, venită de la Botoșani, care trăiește o poveste de dragoste. Dar, încet-încet, relația ajunge să se transforme într-o închisoare, din care unul reușește să scape doar făcându-l pe celălalt să sufere. Nu e neapărat o narațiune, e ceva ce trebuie văzut și simțit. E și o poveste universală, despre cum ieșirea dintr-o relație poate să însemne eliberare, dar până ajungi să o simți ca atare, poate să fie o suferință cumplită.
- Ți-a fost greu să intri în pielea Anei ? Știu că și tu ai trecut cândva printr-un divorț.
- Cred că experiența personală mi-a prins bine la filmul ăsta. Noi nu am reușit să avem o despărțire pașnică, de comun acord. E trist când cineva nu înțelege, pur și simplu, că o poveste s-a încheiat și preferă să considere că i s-a făcut un rău personal. Sentimentele nu pot fi controlate. Cam asta e și povestea din film.
- Unde te-ai născut Diana, ești bucureșteancă?
- Nu, m-am născut la Galați, dar am plecat devreme de-acasă. La Galați mai trăiește doar tata cu familia lui. Mama e în Dubai, de 15 ani. Eu sunt crescută de bunici. Iar în București nu mai am pe nimeni. Doar pe Muri și pe Eugen, ei sunt de nădejde.
- Și la teatru cum ai ajuns?
- Mulțumită unui pian vechi, care exista în casa noastră și la care nu cânta nimeni. În clasa a patra, mama și-a zis că ar fi bine să mă aducă la București, la studiu. Am luat ore de pian cu de-a sila, până în clasa a opta, când trebuia să dau la Liceul de Artă Lipatti. Și exact în anul ăla s-a înființat acolo o secție de actorie. A fost portița mea de scăpare.
- Așa ai descoperit bucuria jocului?
- De fapt, eu de când mă știu vreau să fiu actriță. N-am avut nicio îndoială, niciodată. Făceam la mine în cameră spectacole, moderam emisiuni imaginare. N-aveam un model în familie, ai mei nu avuseseră nicio legătură cu arta. Ceea ce mă face să cred că venim pe lume știind exact ce avem de făcut.
- De altfel, umblă vorba că ai intrat la Teatru cu 10, fără să te pregătești.
- Bine, eu mă pregăteam de mică. (râde) Dar așa e, nu m-am dus la nimeni să fac pregătire, să mă verifice sau să mă asculte. Pur și simplu, mi-am învățat monoloagele acasă, apoi m-am dus direct la examen. Am fost foarte mirată că am luat zece, mă gândeam că poate nici n-o să intru. Mereu am în mine o îndoială, nu sunt niciodată 100% sigură pe mine. Dar asta mă ține vie. Pentru un actor e vital să nu se plictisească, să nu ajungă să facă totul din inerție.
- Dar rolul pe care tocmai l-ai făcut în "Ana..." e totuși o confirmare.
- De obicei, după un rol principal trebuie să aștepți niște ani până la alt rol principal. Așa că mai mult mă îngrijorez, decât mă liniștesc.
- Vorbeai de rutină, în viață și pe scenă. Ai vreo rețetă să o eviți?
- Am doar o voce în spate, care îmi amintește să rămân prezentă. Prezența e ceea ce contează cel mai mult. Să poți să simți pământul, să miroși iarba, să simți că a venit primăvara. Lucrurile astea vor trece, timpul nostru e limitat. Asta îmi dă poftă să trăiesc cât mai mult din ceea ce aș putea trăi. Mai ales că nu știm niciodată ce aduce ziua de mâine.
- Sau dimineața de azi...
Foto: LIVIU ȘTEFAN (2)