Romanul francez din secolul 21 ar părea în general cam vlăguit dacă n-ar fi scriitorii emigraţi din alte părţi ale lumii sau din fostele colonii, stabiliţi în ţara acestei mari tradiţii literare. Ei aduc subiecte noi inspirate din spaţiile de origine, un stil împrospătat de metisajul cultural, racorduri la o istorie, geografie, mentalităţi mai puţin cunoscute în Occident. Laureatul Nobel Gao Xingjian, Andreï Makine, Tajar Ben Jelloun, Amin Maaluf, Boualem Sansal, Kamel Daoud sunt primele nume care îmi vin în minte dintr-o listă mult mai lungă, ce o include şi pe Marie Ndiaye. Am să vă spun pe scurt povestea ei, fiindcă are legătură cu volumul pe care vi-l recomand. Născută în 1967 în Franţa dintr-un tată senegalez şi o mamă franţuzoaică din zona rurală, Marie a moştenit pielea neagră şi trăsăturile tatălui care şi-a abandonat soţia şi cei doi copii mici şi s-a întors în Senegal, de unde n-a mai vrut să ştie de ei. Crescută în mici localităţi de provincie unde mama ei era învăţătoare, Marie şi-a descoperit devreme pasiunea pentru literatură. A început să scrie povestiri de la 12 ani, imitând autorii îndrăgiţi, iar la 17 ani a avut curajul să trimită manuscrisul unui roman marilor edituri pariziene. Editura Minuit i l-a publicat şi aşa a început o carieră literară ce însumează azi 11 romane şi cărţi de povestiri (plus câteva piese de teatru jucate cu succes), distinse cu premii importante. La 33 de ani, când avea deja trei copii - s-a măritat foarte tânără cu un francez şi el romancier, dar mai puţin cunoscut - a primit Premiul Fémina, iar la 42, chiar pentru "Trei femei...", râvnitul Goncourt. Datorită unor burse de creaţie, a locuit perioade mai lungi în Spania, Italia, Olanda, Germania, SUA, unde cărţile i-au fost traduse şi recompensate cu alte premii de prestigiu. V-am rezumat biografia ei şi fiindcă mi se pare semnificativă pentru şansele de reuşită ale unor oameni înzestraţi într-o ţară ce preţuieşte cultura (şi fratele Mariei a ajuns un cunoscut profesor universitar de istorie la Paris). Că în cazul acestei scriitoare mulatre nu e vorba de o demonstrativă "corectitudine politică", am putut aprecia citind "Trei femei puternice". Care nu e propriu-zis un roman (azi termenul a devenit atât de lax încât acoperă tot soiul de structuri), ci e alcătuit din trei nuvele distincte, cu personaje şi intrigi diferite, unite doar prin faptul că femeile titulare sunt metise sau africane, că viaţa lor se întinde până la sfâşiere între Franţa şi Senegal şi că fiecare are de luptat cu o suferinţă până la limita suportabilului (prin curajul cu care sondează cruzimea, o alătur pe Marie Ndiaye de prozatoarea americană Joyce Carol Oates). În prima povestire sunt de recunoscut elemente autobiografice, o satisfacţie de a se putea răzbuna fictiv pe tatăl care a abandonat-o. Alter-ego, Norah e o avocată pariziană mulatră, al cărei tată senegalez s-a întors în ţara lui, răpindu-şi fiul de lângă mama franţuzoaică. După ce şi-a construit prin propriile forţe un statut social, Norah, la rândul ei mamă şi parteneră de viaţă a unui neamţ stabilit la Paris, e chemată în Senegal de tatăl detestat, pentru a-l apăra pe fratele ei bănuit de crimă. Personajul crud, nemilos, egoist şi vanitos care e acest tată, felul cum se reflectă el în ochii fiicei şi ambiguitatea ce înconjoară crima sunt descrise cu un suflu romanesc ce te absoarbe în turbion. În a doua nuvelă, "femeia puternică", tot o negresă, Fanta, apare doar prin intermediul soţului ei blond, Rudy Descas, cu care s-a căsătorit la Dakar, unde ambii erau profesori de liceu. Nevoit să se întoarcă în Franţa în urma unei tragedii de care nu e vinovat, Rudy, care-şi iubeşte până la obsesie soţia, suferă pentru declasarea, ratarea, viaţa umilitoare pe care o poate oferi Fantei la o periferie din Bordeaux. În sfârşit, cea de a treia parte şi cea mai dură e povestea tinerei africane sărace Khady Demba, căreia îi moare soţul la 3 ani după căsătorie, iar familia acestuia o alungă, sugerându-i o emigraţie clandestină în Franţa. Terifianta epopee a tinerei e axată pe singurul lucru care-i dă putere să îndure lucrurile oribile ce i se întâmplă: siguranţa propriei identităţi. Fiecare dintre cele trei părţi are câte un final deschis, câte o emblemă simbolică şi alunecări stranii în suprarealitate. Dar ce m-a încântat mai mult e scriitura, felul ei atât de original de a vorbi despre complexitatea relaţiilor familiale, despre vampirism psihic, despre resemnare, iertare şi demnitate. Mai ales asta m-a convins că, dincolo de discriminarea pozitivă, Marie Ndiaye îşi merită toate premiile.
Selecţia "Formula AS"
* Marie Ndiaye, "Trei femei puternice", traducere de Cecilia Ştefănescu, Editura Trei (tel. 021/300.60.90), 282 p.
Romanul francez din secolul 21 ar părea în general cam vlăguit dacă n-ar fi scriitorii emigraţi din alte părţi ale lumii sau din fostele colonii, stabiliţi în ţara acestei mari tradiţii literare. Ei aduc subiecte noi inspirate din spaţiile de origine, un stil împrospătat de metisajul cultural, racorduri la o istorie, geografie, mentalităţi mai puţin cunoscute în Occident. Laureatul Nobel Gao Xingjian, Andreï Makine, Tajar Ben Jelloun, Amin Maaluf, Boualem Sansal, Kamel Daoud sunt primele nume care îmi vin în minte dintr-o listă mult mai lungă, ce o include şi pe Marie Ndiaye. Am să vă spun pe scurt povestea ei, fiindcă are legătură cu volumul pe care vi-l recomand. Născută în 1967 în Franţa dintr-un tată senegalez şi o mamă franţuzoaică din zona rurală, Marie a moştenit pielea neagră şi trăsăturile tatălui care şi-a abandonat soţia şi cei doi copii mici şi s-a întors în Senegal, de unde n-a mai vrut să ştie de ei. Crescută în mici localităţi de provincie unde mama ei era învăţătoare, Marie şi-a descoperit devreme pasiunea pentru literatură. A început să scrie povestiri de la 12 ani, imitând autorii îndrăgiţi, iar la 17 ani a avut curajul să trimită manuscrisul unui roman marilor edituri pariziene. Editura Minuit i l-a publicat şi aşa a început o carieră literară ce însumează azi 11 romane şi cărţi de povestiri (plus câteva piese de teatru jucate cu succes), distinse cu premii importante. La 33 de ani, când avea deja trei copii - s-a măritat foarte tânără cu un francez şi el romancier, dar mai puţin cunoscut - a primit Premiul Fémina, iar la 42, chiar pentru "Trei femei...", râvnitul Goncourt. Datorită unor burse de creaţie, a locuit perioade mai lungi în Spania, Italia, Olanda, Germania, SUA, unde cărţile i-au fost traduse şi recompensate cu alte premii de prestigiu. V-am rezumat biografia ei şi fiindcă mi se pare semnificativă pentru şansele de reuşită ale unor oameni înzestraţi într-o ţară ce preţuieşte cultura (şi fratele Mariei a ajuns un cunoscut profesor universitar de istorie la Paris). Că în cazul acestei scriitoare mulatre nu e vorba de o demonstrativă "corectitudine politică", am putut aprecia citind "Trei femei puternice". Care nu e propriu-zis un roman (azi termenul a devenit atât de lax încât acoperă tot soiul de structuri), ci e alcătuit din trei nuvele distincte, cu personaje şi intrigi diferite, unite doar prin faptul că femeile titulare sunt metise sau africane, că viaţa lor se întinde până la sfâşiere între Franţa şi Senegal şi că fiecare are de luptat cu o suferinţă până la limita suportabilului (prin curajul cu care sondează cruzimea, o alătur pe Marie Ndiaye de prozatoarea americană Joyce Carol Oates). În prima povestire sunt de recunoscut elemente autobiografice, o satisfacţie de a se putea răzbuna fictiv pe tatăl care a abandonat-o. Alter-ego, Norah e o avocată pariziană mulatră, al cărei tată senegalez s-a întors în ţara lui, răpindu-şi fiul de lângă mama franţuzoaică. După ce şi-a construit prin propriile forţe un statut social, Norah, la rândul ei mamă şi parteneră de viaţă a unui neamţ stabilit la Paris, e chemată în Senegal de tatăl detestat, pentru a-l apăra pe fratele ei bănuit de crimă. Personajul crud, nemilos, egoist şi vanitos care e acest tată, felul cum se reflectă el în ochii fiicei şi ambiguitatea ce înconjoară crima sunt descrise cu un suflu romanesc ce te absoarbe în turbion. În a doua nuvelă, "femeia puternică", tot o negresă, Fanta, apare doar prin intermediul soţului ei blond, Rudy Descas, cu care s-a căsătorit la Dakar, unde ambii erau profesori de liceu. Nevoit să se întoarcă în Franţa în urma unei tragedii de care nu e vinovat, Rudy, care-şi iubeşte până la obsesie soţia, suferă pentru declasarea, ratarea, viaţa umilitoare pe care o poate oferi Fantei la o periferie din Bordeaux. În sfârşit, cea de a treia parte şi cea mai dură e povestea tinerei africane sărace Khady Demba, căreia îi moare soţul la 3 ani după căsătorie, iar familia acestuia o alungă, sugerându-i o emigraţie clandestină în Franţa. Terifianta epopee a tinerei e axată pe singurul lucru care-i dă putere să îndure lucrurile oribile ce i se întâmplă: siguranţa propriei identităţi. Fiecare dintre cele trei părţi are câte un final deschis, câte o emblemă simbolică şi alunecări stranii în suprarealitate. Dar ce m-a încântat mai mult e scriitura, felul ei atât de original de a vorbi despre complexitatea relaţiilor familiale, despre vampirism psihic, despre resemnare, iertare şi demnitate. Mai ales asta m-a convins că, dincolo de discriminarea pozitivă, Marie Ndiaye îşi merită toate premiile.
Romanul francez din secolul 21 ar părea în general cam vlăguit dacă n-ar fi scriitorii emigraţi din alte părţi ale lumii sau din fostele colonii, stabiliţi în ţara acestei mari tradiţii literare. Ei aduc subiecte noi inspirate din spaţiile de origine, un stil împrospătat de metisajul cultural, racorduri la o istorie, geografie, mentalităţi mai puţin cunoscute în Occident. Laureatul Nobel Gao Xingjian, Andreï Makine, Tajar Ben Jelloun, Amin Maaluf, Boualem Sansal, Kamel Daoud sunt primele nume care îmi vin în minte dintr-o listă mult mai lungă, ce o include şi pe Marie Ndiaye. Am să vă spun pe scurt povestea ei, fiindcă are legătură cu volumul pe care vi-l recomand. Născută în 1967 în Franţa dintr-un tată senegalez şi o mamă franţuzoaică din zona rurală, Marie a moştenit pielea neagră şi trăsăturile tatălui care şi-a abandonat soţia şi cei doi copii mici şi s-a întors în Senegal, de unde n-a mai vrut să ştie de ei. Crescută în mici localităţi de provincie unde mama ei era învăţătoare, Marie şi-a descoperit devreme pasiunea pentru literatură. A început să scrie povestiri de la 12 ani, imitând autorii îndrăgiţi, iar la 17 ani a avut curajul să trimită manuscrisul unui roman marilor edituri pariziene. Editura Minuit i l-a publicat şi aşa a început o carieră literară ce însumează azi 11 romane şi cărţi de povestiri (plus câteva piese de teatru jucate cu succes), distinse cu premii importante. La 33 de ani, când avea deja trei copii - s-a măritat foarte tânără cu un francez şi el romancier, dar mai puţin cunoscut - a primit Premiul Fémina, iar la 42, chiar pentru "Trei femei...", râvnitul Goncourt. Datorită unor burse de creaţie, a locuit perioade mai lungi în Spania, Italia, Olanda, Germania, SUA, unde cărţile i-au fost traduse şi recompensate cu alte premii de prestigiu. V-am rezumat biografia ei şi fiindcă mi se pare semnificativă pentru şansele de reuşită ale unor oameni înzestraţi într-o ţară ce preţuieşte cultura (şi fratele Mariei a ajuns un cunoscut profesor universitar de istorie la Paris). Că în cazul acestei scriitoare mulatre nu e vorba de o demonstrativă "corectitudine politică", am putut aprecia citind "Trei femei puternice". Care nu e propriu-zis un roman (azi termenul a devenit atât de lax încât acoperă tot soiul de structuri), ci e alcătuit din trei nuvele distincte, cu personaje şi intrigi diferite, unite doar prin faptul că femeile titulare sunt metise sau africane, că viaţa lor se întinde până la sfâşiere între Franţa şi Senegal şi că fiecare are de luptat cu o suferinţă până la limita suportabilului (prin curajul cu care sondează cruzimea, o alătur pe Marie Ndiaye de prozatoarea americană Joyce Carol Oates). În prima povestire sunt de recunoscut elemente autobiografice, o satisfacţie de a se putea răzbuna fictiv pe tatăl care a abandonat-o. Alter-ego, Norah e o avocată pariziană mulatră, al cărei tată senegalez s-a întors în ţara lui, răpindu-şi fiul de lângă mama franţuzoaică. După ce şi-a construit prin propriile forţe un statut social, Norah, la rândul ei mamă şi parteneră de viaţă a unui neamţ stabilit la Paris, e chemată în Senegal de tatăl detestat, pentru a-l apăra pe fratele ei bănuit de crimă. Personajul crud, nemilos, egoist şi vanitos care e acest tată, felul cum se reflectă el în ochii fiicei şi ambiguitatea ce înconjoară crima sunt descrise cu un suflu romanesc ce te absoarbe în turbion. În a doua nuvelă, "femeia puternică", tot o negresă, Fanta, apare doar prin intermediul soţului ei blond, Rudy Descas, cu care s-a căsătorit la Dakar, unde ambii erau profesori de liceu. Nevoit să se întoarcă în Franţa în urma unei tragedii de care nu e vinovat, Rudy, care-şi iubeşte până la obsesie soţia, suferă pentru declasarea, ratarea, viaţa umilitoare pe care o poate oferi Fantei la o periferie din Bordeaux. În sfârşit, cea de a treia parte şi cea mai dură e povestea tinerei africane sărace Khady Demba, căreia îi moare soţul la 3 ani după căsătorie, iar familia acestuia o alungă, sugerându-i o emigraţie clandestină în Franţa. Terifianta epopee a tinerei e axată pe singurul lucru care-i dă putere să îndure lucrurile oribile ce i se întâmplă: siguranţa propriei identităţi. Fiecare dintre cele trei părţi are câte un final deschis, câte o emblemă simbolică şi alunecări stranii în suprarealitate. Dar ce m-a încântat mai mult e scriitura, felul ei atât de original de a vorbi despre complexitatea relaţiilor familiale, despre vampirism psihic, despre resemnare, iertare şi demnitate. Mai ales asta m-a convins că, dincolo de discriminarea pozitivă, Marie Ndiaye îşi merită toate premiile.
Alte articole din acest numar
- Christian Paraschiv - "Când sunt francez sunt român şi când sunt român sunt francez"
- Părintele ADRIAN BELDIANU - parohul Bisericii Mihai Vodă din Bucureşti - "Dumnezeu este simplu. Noi Îl complicăm şi Îl căutăm unde nu este"
- Castelul Teleki din Coltău
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
