Romanul francez din secolul 21 ar părea în general cam vlăguit dacă n-ar fi scriitorii emigrați din alte părți ale lumii sau din fostele colonii, stabiliți în țara acestei mari tradiții literare. Ei aduc subiecte noi inspirate din spațiile de origine, un stil împrospătat de metisajul cultural, racorduri la o istorie, geografie, mentalități mai puțin cunoscute în Occident. Laureatul Nobel Gao Xingjian, Andreï Makine, Tajar Ben Jelloun, Amin Maaluf, Boualem Sansal, Kamel Daoud sunt primele nume care îmi vin în minte dintr-o listă mult mai lungă, ce o include și pe Marie Ndiaye. Am să vă spun pe scurt povestea ei, fiindcă are legătură cu volumul pe care vi-l recomand. Născută în 1967 în Franța dintr-un tată senegalez și o mamă franțuzoaică din zona rurală, Marie a moștenit pielea neagră și trăsăturile tatălui care și-a abandonat soția și cei doi copii mici și s-a întors în Senegal, de unde n-a mai vrut să știe de ei. Crescută în mici localități de provincie unde mama ei era învățătoare, Marie și-a descoperit devreme pasiunea pentru literatură. A început să scrie povestiri de la 12 ani, imitând autorii îndrăgiți, iar la 17 ani a avut curajul să trimită manuscrisul unui roman marilor edituri pariziene. Editura Minuit i l-a publicat și așa a început o carieră literară ce însumează azi 11 romane și cărți de povestiri (plus câteva piese de teatru jucate cu succes), distinse cu premii importante. La 33 de ani, când avea deja trei copii - s-a măritat foarte tânără cu un francez și el romancier, dar mai puțin cunoscut - a primit Premiul Fémina, iar la 42, chiar pentru "Trei femei...", râvnitul Goncourt. Datorită unor burse de creație, a locuit perioade mai lungi în Spania, Italia, Olanda, Germania, SUA, unde cărțile i-au fost traduse și recompensate cu alte premii de prestigiu. V-am rezumat biografia ei și fiindcă mi se pare semnificativă pentru șansele de reușită ale unor oameni înzestrați într-o țară ce prețuiește cultura (și fratele Mariei a ajuns un cunoscut profesor universitar de istorie la Paris). Că în cazul acestei scriitoare mulatre nu e vorba de o demonstrativă "corectitudine politică", am putut aprecia citind "Trei femei puternice". Care nu e propriu-zis un roman (azi termenul a devenit atât de lax încât acoperă tot soiul de structuri), ci e alcătuit din trei nuvele distincte, cu personaje și intrigi diferite, unite doar prin faptul că femeile titulare sunt metise sau africane, că viața lor se întinde până la sfâșiere între Franța și Senegal și că fiecare are de luptat cu o suferință până la limita suportabilului (prin curajul cu care sondează cruzimea, o alătur pe Marie Ndiaye de prozatoarea americană Joyce Carol Oates). În prima povestire sunt de recunoscut elemente autobiografice, o satisfacție de a se putea răzbuna fictiv pe tatăl care a abandonat-o. Alter-ego, Norah e o avocată pariziană mulatră, al cărei tată senegalez s-a întors în țara lui, răpindu-și fiul de lângă mama franțuzoaică. După ce și-a construit prin propriile forțe un statut social, Norah, la rândul ei mamă și parteneră de viață a unui neamț stabilit la Paris, e chemată în Senegal de tatăl detestat, pentru a-l apăra pe fratele ei bănuit de crimă. Personajul crud, nemilos, egoist și vanitos care e acest tată, felul cum se reflectă el în ochii fiicei și ambiguitatea ce înconjoară crima sunt descrise cu un suflu romanesc ce te absoarbe în turbion. În a doua nuvelă, "femeia puternică", tot o negresă, Fanta, apare doar prin intermediul soțului ei blond, Rudy Descas, cu care s-a căsătorit la Dakar, unde ambii erau profesori de liceu. Nevoit să se întoarcă în Franța în urma unei tragedii de care nu e vinovat, Rudy, care-și iubește până la obsesie soția, suferă pentru declasarea, ratarea, viața umilitoare pe care o poate oferi Fantei la o periferie din Bordeaux. În sfârșit, cea de a treia parte și cea mai dură e povestea tinerei africane sărace Khady Demba, căreia îi moare soțul la 3 ani după căsătorie, iar familia acestuia o alungă, sugerându-i o emigrație clandestină în Franța. Terifianta epopee a tinerei e axată pe singurul lucru care-i dă putere să îndure lucrurile oribile ce i se întâmplă: siguranța propriei identități. Fiecare dintre cele trei părți are câte un final deschis, câte o emblemă simbolică și alunecări stranii în suprarealitate. Dar ce m-a încântat mai mult e scriitura, felul ei atât de original de a vorbi despre complexitatea relațiilor familiale, despre vampirism psihic, despre resemnare, iertare și demnitate. Mai ales asta m-a convins că, dincolo de discriminarea pozitivă, Marie Ndiaye își merită toate premiile.