Christian Paraschiv - "Când sunt francez sunt român şi când sunt român sunt francez"

- Zilele acestea, la prestigioasa Galerie Romană din Bucureşti, o expoziţie eveniment îşi invită vizitatorii la o ciudată visare. Autorul este pictorul Christian Paraschiv, cel care, trăind şi în România, şi în Franţa, ne-a obişnuit, deja, cu arta sa veşnic neliniştită. Un artist de idee, un căutător care migrează cu o imaginaţie de neoprit printre forme şi concepte -

Un RMN tras în aur

- Vă întreb, mai întâi, despre titlul expoziţiei dvs.: "Dans mon coeur". De ce aţi numit-o aşa?

- Titlul s-a impus cu naturaleţe. Pe de o parte, pentru că expoziţia este realizată în jurul in­ves­tigaţiilor medicale pe care corpul meu le suportă din februarie 2016, când am avut un accident pulmonar şi cardiac. În toată această vreme, am fost surprins de investigaţiile de tip numeric, care au devenit cu­ren­te în scanarea cor­pu­lui şi care ajută doc­torii în tratamentul problemelor noastre ome­neşti. Or, pentru mine, ca pictor, cor­pul este de mulţi ani o temă de explorare artistică. M-a preocupat mereu corpul meu, scanat şi divizat în pă­trate şi, mai ales, pielea. Acum, în această ex­poziţie, am adus şi plămânii şi inima. Am folosit pentru asta fragmente de ima­gini RMN sau de scanner. Sunt "apariţii" specta­cu­loa­se şi stranii, pe care eu le-am mixat cu foiţă de aur ori tapiserie, ce le uma­nizează şi le sporesc misterul, la li­mi­ta abs­trac­tului. În plus, mie mi se pare că imaginile numerice atât de prezente în viaţa noastră cea de toate zilele sunt gata picturi! Iar titlul ex­poziţiei este în franceză, fiindcă Româ­nia este o ţară francofonă. Şi cum în ultimii ani, în ex­poziţii, titlurile sunt în limba engleză, chiar şi la Bucureşti, această modă devine plictisitoare.

- O pictură a cărei temă este propriul corp pare destul de îndrăzneaţă şi de provocatoare...

- Vedeţi, eu lucrez la proiectul meu vizual des­pre corp, proiect pe care l-am numit "bio artă", încă din 1990. Anii de început de la Paris. Încă de atunci, această direcţie a mea a stârnit ui­miri aprobative şi la Paris, şi la Bucureşti.

- Totuşi, e destul de ciudat ca obiectul de ins­piraţie al unui pic­tor să fie organele lui bol­nave. Aţi câştigat de pe urma acestei ex­pe­rien­ţe? Aţi ajuns să vă stă­pâniţi boa­la? Să cunoaşteţi mai bine şi si­nele, nu doar trupul?

- Nevoia cunoaşterii de sine o avem toţi, cred eu, încă din fra­ge­dă co­pilărie, când încercăm să ne ex­plo­răm corpul. Mai târziu, des­co­pe­rim şi bucuria vieţuirii şi a simţirii. Şi ne simţim uneori mai bine, al­te­ori rău, atunci când aceas­tă dua­litate începe să ne de­finească. La ti­ne­reţe, însă, nu ne "sim­ţim" corpul ca pe ceva "adă­ugat". Eu am în­ceput să îmi simt corpul cu adevărat abia de la 35 de ani, când am în­ceput să obo­sesc. Iar pentru mine, această nouă serie de lucrări este o con­ti­nuitate. Când vorbim despre Corp nu pu­tem să nu ne gândim şi la inte­riorul său.

- Cu toată realitatea clinică din spatele acestor lucrări, ele au fost bine primite de publicul ro­mânesc. Unele s-au vândut foarte bine. Cum vă explicaţi acest succes? E datorat numelui dvs., sau unei înţelegeri mai profunde a picturii moderne?

- Întotdeauna m-am mirat când cei din jur îmi spuneau "Vezi, ţi s-au vândut nişte lucrări!"... Căci eu pictez şi creez pentru că am nevoie s-o fac. Nu pot trăi fără artă. Iar proiectul aces­tei expoziţii s-a materializat în martie 2016, atunci când am avut primul accident de să­nă­tate. Atunci am în­ceput să întrezăresc ne­ce­si­tatea de a trece la repre­zen­ta­rea organelor Cor­pu­lui. Şi nu cred că tema sub­tilă a acestei ex­po­ziţii poate avea o altă lectură, să-i zicem publicitară, datorită numelui meu.

- Observaţia aceasta îndelungată a erodării corpului dvs. a schimbat ceva în raportul cu moartea? V-a adus mai aproape de Dumnezeu?

- Nu cred ca sunt eu cel care Îi poate cere ceva lui Dumnezeu. Nu pot să mă văd aşa. Dar încerc, şi nu de acum, sa fiu cât mai răbdător în "pregătirea" pentru pasul acela final... Iar boala, ca şi credinţa, este o normalitate a vieţii. În schimb, da, încerc să mă sprijin pe ce cunosc, pe credinţă, pentru că nea­mul nostru, de două mii de ani, nu poate fi în greşeală.

Moştenirea bunicului colonel

- Temele picturilor dvs. vă recomandă, mai degrabă, ca pe un spirit lucid şi analist. Cum aţi "alunecat" spre pictură?

- Pentru mine lucrurile au fost clare de la în­ceput. Bunicului meu, care era colonel de armată, îi plăcea enorm să picteze. El m-a iniţiat în ale artei, pe la şase ani. În paralel cu şcoala, mergeam la Pa­latul pionierilor, la cursurile de desen şi pic­tură (am şi acum legitimaţia cu prezenţa, păstrată de mama). Acolo l-am avut ca pro­fe­sor pe re­dutabilul pictor Afane Theo­do­reanu (fiul scri­itorului Ionel Teodoreanu n. red.) care ne scotea la pei­saj. L-am revăzut în anii '80, la Paul Ghe­rasim, cu care era bun prieten. Cum vezi, de mic, asta voiam să fac: să desenez şi să pictez. Părinţii mei, care erau in­gineri în industria lem­nului, m-au încu­ra­jat. Aşa că m-am dus la liceul de artă bucu­reştean Tonitza. Mai com­plicat a fost cu fa­cultatea. Ai mei mă vo­iau arhitect, nu pictor. Dar să îţi spun o năz­bâtie din liceu. Într-o bună zi, m-am pus şi am de­senat la per­fec­ţie o bancnotă de un leu, cum erau atunci. Pentru asta, am fost straşnic pe­dep­sit de tata. Nu a văzut diferenţa decât când a în­tors leul pe partea cealaltă şi... era alb. A crezut că falsific bani.

- Ce v-a determinat, totuşi, să alegeţi pictura?

- Aveam 13-14 ani şi îmi aduc aminte, ca şi acum, de un eveniment care m-a in­flu­enţat enorm în lucrul meu. La Bucu­reşti, a venit atunci o ex­po­ziţie americană cu artă contemporană. Şi-au cons­truit chiar şi un pavilion spe­cial, cu o arhitectură foarte de­par­te de ceea ce cunoşteam noi. Lumea stătea la coadă cu orele. Fuseseră aduşi artiştii reprezentativi ai ex­pre­sionismului abstract şi din Pop Art: Pollock, Ashil Gorky, Morris Louis, Andy Warhol... În plus, dă­deau gratuit nişte cataloage groa­se cât cără­mi­zile, tuturor vizitatorilor. Mai târziu, am înţeles mai bine im­portanţa şi banii bă­gaţi de americani în această manifestare, plim­bată în toate ţările din Est. Era inteligenţa alegerii artei ca propagandă. O artă ce se opunea realismului so­cialist bol­nav, decla­rând manifestul liber­tăţii capitaliste. Iar eu eram copleşit. Nu puteam să îmi în­chipui că există aşa ceva, că vreun artist putea să lu­creze pe pân­zele alea uriaşe, cu teh­nici de o li­ber­­tate şi simplitate uimi­toare. Totul era revoluţionar pentru mine: Pol­lock, cu vopselele lui scur­se din bor­cane, libertatea şi su­biec­tivitatea gestului, Morris Louis, cu culorile lui curate, scurse direct pe pânze gigantice, pe care gravitaţia devenea actor. Şi, la fel, supele lui Andy Warhol, strălucind în culori aproape fovis­te. Un şoc, ce mai! Drept pentru care, eu am recu­perat din stan­dul american, după închidere, nişte pânze plastifiate mari de tot, şi am început să lucrez pe ele cu culori de maşină Duco; erau toxice, dar curgeau perfect.

Marii maeştri

- În anii formării dvs. artistice, aţi fost in­flu­enţat de vreo personalitate a timpului?

- Am avut şansa să cunosc numai oameni de mare elită, care mi-au deschis şi îndrumat drumul. De la Horia Bernea la Paul Gherasim, au fost atâţia şi atâţia. Îmi amintesc, de pildă, şi prima mea vizită la Corneliu Baba. Când am intrat prima dată în atelierul lui din Pangrati, parcă venisem la un senior medieval. Era acolo un univers rafinat, vegheat de o soţie atentă şi discretă, şi totul, într-o atmosferă un pic desuetă, mi se părea mie, tânărul de atunci. Maestrul vorbea în cuvinte alese şi încerca să te aducă într-o lume a culturii vechi, preţioase. Era exact opusul muncitorului Ciucurencu. Nu făcea parte din lumea comunistă, chiar dacă cu multă abi­litate a ştiut să o folosească. Mai târziu, am des­coperit picturile lui Eustaţiu Stoenescu. Erau doar două naturi moarte, dosite sub o scară a Mu­zeului Naţional de Artă. Atunci am înţeles şi de ce nu îmi vorbise Baba niciodată de el. Căci dacă am avut influenţe babiste în lucrul meu, ele erau de tip Sto­enescu, care îl preceda, dar pe o cale mai profundă. Nuanţele lui infinite m-au ajutat mult în lucrul meu de până acum.

- Sunteţi şi membru fondator al grupului Pro­log. Poate cel mai rebel membru, dar foarte stabil. Ce v-a atras către tipul acesta de artă spirituală, că­tre natura virgină, exprimată prin Floarea de Măr?

- Acest grup s-a format în urma întâlnirii mele cu Paul Gherasim. La acea vreme, eu eram tânărul de legătură între generaţii. Noi organizasem deja expoziţia "Peisaj 1984", în urma şederii noastre la Tescani. A fost la Galateea şi au expus Christian Paraschiv (eu eram şi organizator, şi curator), Mihai Sârbulescu, Horia Paştina, Ştefan Râmniceanu şi Ion Nicodim. Am făcut atunci şi un catalog, în care Andrei Pleşu ne-a scris un frumos text, unde deja sunt câteva noţiuni pe care le vom găsi mai apoi în primăvara lui 1985, la prima expoziţie Prolog de la Căminul Artei, "Floarea de Măr". La acea vre­me, expoziţia noastră a fost primită fără înţelegere. Toţi colegii se mirau ce vrem noi cu această întoarcere la natură? Dar eu cred că întâlnirea noastră a fost un semn excepţional în artele româneşti de atunci. Căci noi am voit o apropiere modestă de natură, una fără brizbrizuri. Natura însemna firescul. Eram pregătiţi să o luăm de la capăt, ca nişte neştiutori. Era un reînceput, de o modestie fără limită.

O identitate perfectă: român şi francez

- În ultima vreme, prezenţa dvs. cu expoziţii în ţară e foarte frec­ven­tă. De altfel, aveţi deja şi cli­enţi permanenţi. Am văzut că şase lucrări din re­centa dvs. expoziţie au fost cumpărate încă de la vernisaj.

- Prezenţa mea la Bucureşti e firească. În ultimii ani, mi-am făcut o regulă în a expune în România tot ceea ce expun la Paris sau în alte ţări.

- Puteţi face o comparaţie între publicul de artă din România şi cel din Franţa?

- Publicul de ar­tă francez are fe­lul său tipic de a re­ac­ţiona şi a citi opera de artă. Pe când pu­blicul ro­mân are un fel a­parte de a-şi a­pro­­pia opera ar­tis­tu­lui. În Franţa, a­vem o înţelegere cul­tu­ra­lă, ba­zată mult mai mult pe ideea de a avea, de a poseda opera. În România, oa­me­nii au început să simtă şi ei aceas­tă atracţie, pro­babil de când au observat că ar­tişti plas­tici ca Adrian Ghenie vând un tablou cu 2-3 mi­lioane de do­lari. În ori­ce caz, şi fran­cezul, şi românul, ţin la origi­na­litate, şi nu la opere de mâna a doua. În Ro­mâ­nia, ceea ce ne lip­seş­te acum este con­cu­ren­ţa. Ea există, e drept, între ga­leriile de artă pri­vate, care au deja selecţii şi pre­zentări de nivel in­ter­­naţional. Dar ea lip­seş­te complet, în cazul case­lor de licitaţie de artă. În Ro­mânia, există una sin­gură, cu o poziţie inter­na­ţională.

- Cum este să trăieşti între două ţări?

- Aceasta este o întrebare foarte interesantă. Ori­cum, acum, în 2017, nu cred că mai putem discuta sau gândi că poţi trăi "rupt" între două ţări. E atât de uşor de circulat, azi! Pe de altă parte, acesta e şi un fel de a construi cu adevărat Europa. Iar artistul, în general, este universal, nu e con­diţionat de un loc. Şi apoi, eu "când sunt francez sunt român şi când sunt român sunt francez!" - după cum mi-am numit o serie de lucrări din anii '90, pe care le-am adus şi în ţară.

Cum sunt drumurile, aşa şi politica românească

- De ce nu vă întoarceţi în România, definitiv, mai ales acum, când Europa de Vest este instabilă şi expusă? Ce vă ţine în Franţa?

- Să o luăm cu începutul. În 1986, am rămas în Franţa, considerat trădător de ţară. Soţia mea şi fata mea au ajuns la mine după un an şi 10 luni. Fata a fost exclusă de la grădiniţă, iar soţia mea şi-a pier­dut locul de muncă, în ţară! Au venit peste ele cu per­cheziţii de la poliţie (aveam o colecţie de icoane şi mobile vechi, şi cam 20.000 de cărţi şi albume). Soţia mea a fost obligată să cum­pere toate lucrările mele ră­mase la Fondul Plastic, altfel nu mi le-ar fi putut expedia în Fran­ţa. La Paris, soţia şi fiica mea au ajuns cu două perne; atât! Toate micile bijuterii, inclusiv lin­gu­riţa de botez a co­pi­lului, le-au fost con­fiscate la aero­port, pe Otopeni. Am şi acum acele triste procese verbale. Apoi, în anii de după 1990, mama a făcut de­mer­suri de a recupera aceste bi­juterii, dar nu au mai fost de gă­sit... Iar în Fran­ţa, mi-am refăcut o viaţă nor­mală. Am primit un atelier-locuinţă prin concurs, de la Mi­nisterul fran­cez al Culturii. Avea 180 de metri pătraţi. Cu timpul, ne-am cumpărat şi o casă la ţară, în regiunea Perche. În casa aceea, i-am invitat şi pe colegii din Prolog, câte o lună, în 2003 şi 2006. Dar şi pe alţi plasticieni din Ro­mânia şi Franţa, care s-au bucurat de ospi­ta­litatea locului. În România, lucrez în atelierul d-lui Paul Gherasim. Prin voinţa dân­sului, îl locuiesc şi îl folosesc din 2011. Şi mai e şi emulaţia culturală a Parisului. Mă atrage teribil: galerii, muzee, ate­liere. Acolo este şi galeristul meu, Alain Oudin, cu care lucrez de 20 de ani. Anul aces­ta, galeria sa, ca­re are un nou şi uriaş local, va fi inau­­gurată cu o ex­poziţie retro­spec­tivă Christian Paraschiv, începând din oc­tom­brie 2017. Iar ICR va scoate un album de 200 de pagini, special pentru acest eveniment. Şi fiindcă veni vorba, de doi ani or­ganizez împreună cu "Fun­daţia Oteteleşeanu", o tabără de creaţie - "Les amis de Christian Pa­ras­chiv", unde aduc de fiecare dată în jur de şase artişti francezi şi doi sau trei artişti români. Artiştii fran­cezi sunt prietenii mei, pe care îi consider inte­re­sanţi şi împliniţi ca artişti şi care, timp de 10 zile, creează o serie de ope­re pe pânză sau alte materiale sub influenţa lo­cului românesc.

- România cum vi se pare?

- Poate că dacă eşti un pic mai departe, vezi ceva mai bine lucrurile. Sigur că lucrurile au mers înainte în România. Mă uit la viaţa culturală. Nu­mărul de galerii private a crescut, avem şi un târg puternic de Artă, SAFARI, arta nu mai e centra­li­zată doar în Capitală, avem galerii care participă la târ­gurile internaţionale de pe tot ma­pamondul, dar şi o nouă gene­raţie de artişti şi de or­ganizatori de ex­poziţii, care sunt foarte ac­tivi. Încă un motiv pen­tru care m-am decis să expun şi la Bucu­reşti, destul de frecvent. La polul opus, stă viaţa po­litică, fără li­mită în excese. Pot spune că reflectă situaţia dru­murilor din România: cum sunt drumurile, sunt şi po­li­ticienii noştri corupţi! O pro­ble­mă importantă sunt şi salariile foar­te mici din România, care des­­cu­rajează tinerii. Dar asta este şi una din­tre pro­blemele cons­truc­ţiei europene. Lip­sa armo­ni­zării cât de cât ac­cep­tabile a salariilor între ţările mem­bre.

- În ultimul timp, la Paris şi în ţară, obişnuiţi să staţi mult în atelier. E aceasta o soluţie pentru a vă feri de lume şi a vă afla li­niştea sufletească?

- Liniştea sufletească ne e dată de religia orto­doxă practicată cu discreţie. Nu de­mons­trativ, cum o fac alte religii, astăzi. Iar lucrul meu de artist e ghidat, pus în act, de religia botezului meu. Încă din 1978-79, în operele mele credinţa era, şi este şi azi, o dimensiune ne­ce­sară şi firească a artei mele. Este dru­mul normal al celui care în­cear­că să Facă. A­tunci ca şi a­cum, credinţa ne ajută să fim noi în­şine, să nu ne uităm con­diţia cea ade­vă­rată, cu aju­to­rul lui Dum­ne­zeu.