Castelul Teleki din Coltău

În Maramureş, la 10 km sud de Baia Mare, în satul Coltău, se află, probabil, cel mai romantic castel din România.

Construit între anii 1740-1780, probabil de János Teleki, are o formă simplă, de cetate. În parcul cas­telului, care cândva era extins, se găsesc nişte copaci rari, cu o vechime de sute de ani, care amintesc eveni­men­tele roman­tice petrecute în acest loc. Aici exis­tă un frasin care are peste 200 de ani şi sub care, potrivit legendei, lăutarul ţigan Pócsy Laci i-a cântat compozitorului Franz Liszt. Con­tele Sándor Teleki a fost prietenul compo­zitorului, l-a însoţit la unele din concertele din Europa, a răpit o prinţesă rusoaică pentru el, s-a duelat pentru onoarea mu­zi­­cianului şi l-a invitat la Col­tău. Un alt arbust, de data aceasta un corn, e legat de Sándor Petofi, marele poet maghiar, alt prieten de suflet al contelui Te­leki. Se spune că la umbra frunzelor lui a scris cele mai frumoase poezii de dragoste. Cornul s-a uscat, dar o mlădiţă a început să crească din el.
Castelul a fost renovat în 1821, când i s-a adău­gat o terasă pe latura de nord. De aici ai o pa­noramă mirifică asupra zonelor învecinate. Privi­rea trece peste fâneţe, peste apa Lăpuşului, peste dealuri cultivate cu pruni, peste păduri de stejar, peste turlele bisericilor din 18 localităţi, ca să se oprească în zidurile Carpaţilor. Însuşi Teleki spu­nea cu mândrie: "Din grădina mea este o vedere, că pe teritoriul continental este greu de găsit aşa ceva." Şi nu erau simple vorbe. Sándor Teleki a călătorit prin toată Europa, din 1841, când a îm­pli­nit 20 de ani, şi până în 1845. A călătorit în Germania, Portu­galia şi Spania. S-a reîntors în Germania unde în timpul stu­diilor îl cunoscuse şi se împrietenise cu pianistul şi compozitorul Franz Liszt. I s-a alăturat lui Liszt în turneul acestuia şi au străbătut împre­ună jumătate din Europa. A dus o viaţă aventuroasă, presărată cu dueluri şi pericole. În Rusia era să moară, când a încercat să răpească nevasta unui prinţ rus, de care se îndră­gostise Liszt. În 1845, când a împlinit 25 de ani, părinţii lui i-au oferit castelul de la Coltău, cu sco­pul de a-l "adu­na" de pe drumuri. A fost aşa, numai pe jumătate. În anii care au urmat, castelul de la Coltău a fost plin de viaţă şi de prieteni, în majoritate artişti, printre care Franz Liszt şi Sán­dor Petofi. Poetul l-a numit pe Teleki "contele sălbatic".
În 1846, Sándor Teleki a intrat în viaţa politică. A câştigat alegerile de deputaţi din 1846-1847, în Ţara Chioarului, cu o cuvântare liberală, ros­ti­tă în limba română. În revoluţia din 1848-1849, a fost colonel în armata generalului Józef Bem şi a participat alături de el la bătălii importante. Du­pă ce armata austriacă a învins armata maghiară, Sándor Teleki a fost luat prizonier şi închis în cetatea Aradului. A avut noroc şi a reuşit să fugă în Belgrad, apoi la Constantinopole, pentru că tribunalul militar austriac l-a condamnat la moarte şi chiar l-a executat, în mod simbolic. A trăit în exil 18 ani. Iniţial, s-a stabilit la Paris, dar a fost silit să se refugieze pe insula Jersey, unde se adunaseră "proscrişi" din toată Europa. În 1852, li s-a alăturat Victor Hugo, cu care Sándor Teleki s-a împrietenit. Până în 1855, "proscrişii" au edi­tat un ziar săptămânal, L'Homme, Journal de la Dé­mocratie Universelle. În octombrie 1855, în pa­ginile gazetei a fost publicată o scrisoare nepo­trivită, adresată reginei Victoria a Marii Britanii. Drept urmare, cei 40 de proscrişi din jurul ziarului L'Homme au trebuit să părăsească insula Jersey în două săptămâni. Printre ei era şi Sándor Teleki, care şi-a mutat exilul în insula Guernsey. Aici s-a căsătorit, pentru doar un an, cu Jane Bickersteth Harley, o tânără englezoaică bogată. A trăit apoi în Turcia şi Elveţia. În 1858, l-a cunoscut la Nisa pe italianul Giuseppe Garibaldi şi a intrat în armata lui. În campaniile din 1859, din Sicilia, Calabria şi Napoli, Teleki a luptat cot la cot cu Garibaldi, ca prieten şi general în Legiunea maghiară.În Si­cilia, după o bătălie, Garibaldi a făcut schimb de cămaşă cu Teleki, gest care semnifica fap­tul că deveniseră fraţi. În 1867, Teleki a fost amnistiat, i s-au restituit bunurile şi s-a reîntors în Coltăul său drag, cu a doua soţie, franţuzoaica Mathilde Litez-Tiverval. Cei doi au avut patru copii: Sándor, László, János şi Blanka. S-a retras din viaţa politică şi a început să scrie memorii din revoluţie şi emigraţie. Castelul era deschis în continuare mu­safirilor, printre care se număra şi marele scriitor ungur Jókai Mór. A murit în 1892, la Baia Mare, dar a dorit să fie înmormântat sub "cornul lui Pe­tofi" din Coltău.
Scriitorul Jókai Mór, alt prieten al lui Teleki, a rezumat viaţa contelui astfel: "... A trăit, s-a dis­trat şi s-a luptat împreună cu toate naţiile cultu­rate şi barbare ale continentului, a răbdat gloria şi a căutat necazul, a trecut prin foc de tun, prin furtună pe mare, nevătămat, a fost prieten bun cu Victor Hugo, cu cei doi Dumas, cu Liszt, Petofi şi cu alţi scriitori, muzicieni, pictori şi sculptori faimoşi ai secolului nostru, a ajutat pe Garibaldi să cucerească ţări şi pe alţi oameni să atingă vise irealizabile, a discutat cu regi şi împăraţi şi s-a entuziasmat cu pribegi şi poeţi pentru libertate, a umblat prin toată Europa, ca să descopere ce fru­moasă  panoramă este de pe dealul Coltău­lui...".

Ceardaşul din Coltău al romanticului Franz Liszt

În anul 1846, Franz Liszt a venit pentru prima dată în Ardeal, în turneu, şi a vizitat şi Coltăul, unde a petrecut câteva zile la prietenul său, con­tele Sándor Teleki. Liszt era în apogeul carierei lui interpretative şi crease ceea ce Heinrich Heine a numit "Lisztomania", o reacţie isterică la pre­zenţa lui Liszt şi la concertele sale. Interpretarea lui Liszt ridica starea de spirit a publicului la un nivel de extaz mistic. Admiratorii lui se luptau pentru batistele şi mănuşile lui. Fanii îi purtau portretul pe broşe şi camee. Femeile încercau să obţină şuviţe din părul lui şi, ori de câte ori Liszt rupea o coardă de pian, admiratorii încercau să o obţină, ca să îşi facă braţară din ea. Unele admi­ratoare purtau chiar flacoane de sticlă în care tur­naseră zaţul cafelei băute de Franz Liszt. Potrivit unui ra­port al epocii, Liszt a aruncat o dată un chiş­toc de trabuc în stradă, sub ochii atenţi ai unei infatuate doamne de onoare, care l-a ridicat cu pioşenie din mocirlă, l-a pus într-un meda­lion şi l-a înconjurat cu mono­grama "F.L." bătută în dia­mante.
La Coltău, Liszt a vrut să asculte un lăutar autentic, iar Teleki l-a adus pe lăutarul Pócsi Laci din Sighet, împre­ună cu taraful lui. Pócsi inter­preta liber, cu improvizaţii, piese din folclorul maramu­reşan. Franz Liszt a fost fas­cinat de inter­pretarea lăuta­rului. "Ochii i s-au aprins, de­getele alergau pe masă ca pe clapele pianului, scotea excla­maţii de admiraţie, după care s-a aşezat la pian şi a interpretat şi reinterpretat piesa", scrie Teleki Sándor în memoriile sale.
De câte ori venea prin Coltău, Liszt îl asculta pe violonistul Pócsi. Melodiile interpretate de el şi de taraful lui i-au inspirat piesa muzicală cunos­cută sub numele "Ceardaşul din Coltău" sau "Ceardaşul Pocsi", care a stat la baza Rap­sodiei Ungare nr. 1.
Poetul romantic Petofi Sándor şi-a petrecut luna de miere în castelul din Coltău.
Sándor Teleki l-a cunoscut pe poetul Petofi Sándor, poetul naţional maghiar şi erou al revolu­ţiei de la 1848, în 1846, la un bal în Carei. Teleki l-a invitat pe Petofi la Coltău. În acelaşi an, Petofi Sándor a venit în vizită la Coltău, la castelul con­telui Teleki.
Lui Petofi i-a plăcut mult la Coltău. A învăţat să călărească şi a făcut excursii pe jos sau cu trăsura în împrejurimi. A cunoscut o tânără ţigan­că, Pila Anikó, despre care Petofi n-a amintit nimic în poeziile lui, dar despre care contempo­ranii îşi amintesc că îl vizita pe Petofi din când în când, în nopţile din toamna petrecută la Coltău. Deja, din 1846, Pe­tofi a eternizat în poeziile sale regiunea Coltăului, pe Sándor Teleki şi impresiile trezite de acest colţ al Maramureşului. Anul următor, în 1847, Petofi a vizitat de mai multe ori castelul contelui din Coltău. În una din vizite, Petofi l-a rugat pe Teleki să-i împrumute castelul pentru că ar dori să-şi petreacă aici luna de mie­re, cu viitoarea lui soţie, Julia Szendrey. Teleki i-a îndeplinit cu bucurie dorinţa prietenului său şi în castel nu a mai rămas nimeni, în afară de bucătar şi bucătăreasă. Pe 8 septembrie 1847, Petofi Sándor s-a cununat cu Ju­lia la Ardud. După cununie, s-au urcat în tră­sură să vină la Coltău, dar s-a rupt osia trăsurii şi au tre­buit să înnopteze în Baia Mare, la Hanul "Vul­turul Negru". Între 9 septem­brie şi 20 octombrie 1847, s-a desfăşurat ultima şedere a lui Petofi în Coltău. În­drăgos­tit, îm­preună cu tâ­năra lui soţie, Petofi a petrecut aici cele mai fru­moa­se şase săptă­mâni din viaţa lui. Tinerii că­să­to­riţi au locuit într-o cameră din partea de nord-vest a cas­te­lului cu o panora­mă minunată asupra munţilor mara­mu­reşeni. În fiecare zi făceau o plimbare la izvorul "Vajda", ca să asculte cântecul apei. În parcul castelului poposeau sub un corn, care a devenit cunoscut sub numele de "cornul lui Petofi", de unde peisajul era minunat. La masa de piatră de sub corn, Petofi a scris cele mai frumoase 28 de poezii de dra­goste, între care şi poemul "Sfârşit de septem­brie":

Zbucnesc încă-n vale flori multe-n lumină,
E verde-ncă plopul, fereastra păzind,
Dar vezi lumea iernii ce-i gata să vină?
Acoperă coasta zăpada sclipind.
E încă, în inima-mi tânără, vară
Şi-n ea, încă-n floare, un întreg răsărit, 
Dar toamna în negrul meu păr se-nfăşoară,
Mi-i capul de brumele iernii pălit.
Se scutură floarea, şi viaţa goneşte...
Rămâi, o, soţie, la pieptu-mi pe veci!
Dar fruntea-ţi ce-n braţele-mi azi se odihneşte,
Ca mâine, la groapa mea, n-o s-o apleci?
Oh, spune-mi tu: primul de-o fi să mor, spune,
Vei pune un văl pe mormântu-mi, plângând?
Şi-o dragoste nouă putea-va răpune
Din sufletul tău al meu nume, curând?

Al văduvei văl de-o să-l zvârli odată,
Agaţă-l la groapa-mi: un negru drapel, 
La mijlocul nopţii, din lumea-ntristată
Veni-voi, şi-n groapă m-oi duce cu el.
Să-mi şteargă tăcutele lacrimi amare,
Plângându-ţi credinţa zdrobită-ntr-o zi, 
Şi a inimii rană să leg celui care
Şi-atunci, şi acolo, în veci te-o iubi!

(traducere de Eugen Jebeleanu)

Bătrânul corn s-a uscat, dar din el a răsărit un lăstar, ca o speranţă pentru toţi îndrăgostiţii din lume.
După 9 luni, la 31 iulie 1849, Petofi Sán­dor a dispărut în Albeşti, lângă Sighişoara, pe când lupta împotriva habsburgilor, în armata generalului Bem. Jókai Mór a scris în jurnalul lui de călătorie că Pila Anikó, ţiganca care se iubise cu Petofi şi pe care romancierul a întâl­nit-o în Coltău, pleca în fiecare an, în pelerinaj, la Albeşti, ca să pună flori pe mormânt.

Prozaicul secol 20

În 1937, ultimul proprietar al castelului, con­tele Ioan Teleki, a părăsit definitiv satul şi a donat castelul comunei Coltău. Vechiul castel a fost de atunci abandonat sau folosit ca depozit de CAP, cămin cultural, dispensar medical, şcoală primară, grădiniţă şi bibliotecă comunală.
Din 1960, aici s-a deschis Muzeul "Teleki-Petofi".