Părintele ADRIAN BELDIANU - parohul Bisericii Mihai Vodă din Bucureşti - "Dumnezeu este simplu. Noi Îl complicăm şi Îl căutăm unde nu este"

- S-a născut într-un sat de munte, unde datinile se păstrau din moşi strămoşi şi erau ţinute cu sfinţenie. Acolo a învăţat cum să îţi găteşti sufletul pentru marea sărbătoare a Sfintelor Paşte, astfel ca bucuria Învierii să îţi strălucească în inimă şi să nu te mai părăsească niciodată -

Mugurii crăpau a primăvară în soarele molatec, iar cerul îşi regăsea strălu­cirea albastră, străful­ge­rată de zăpe­zile rămase pe vârfurile Bucegilor. Încet, pe nesim­ţite, firea se trezea la viaţă, iar satul Moroeni între datinile sale străvechi, gătindu-se de venirea Paştilor. Totul începea cu un post straşnic, pe care îl păzeau până şi copiii, fericiţi că se apropie de rân­duiala vârstnicilor. Venea apoi Săptă­mâna Mare, cu alaiul ei de obiceiuri, când curăţau mormin­tele şi se pregă­teau să le întindă celor din lumea de dincolo un colac şi o ru­găciune fier­binte. Toată fremătarea aceas­ta, toată zdroaba, tot aleanul se împlineau în Vinerea Mare. Părintele Adrian Bel­dianu îşi aminteşte limpede şi acum.

Hristos mort, pe uliţa satului

"Noi suntem în sat a doua casă pe Strada Bise­ricii, şi tot ce se întâmplă legat de biserică trece prin faţa curţii noastre. Am destui ani acum, dar n-am să uit niciodată o imagine a copilăriei mele din Săptămâna Mare. În Vinerea Mare, când se iese cu Epitaful în mijlocul bisericii, la ora două înce­peau să tragă clopotele pentru începerea Vecerniei. Şi atunci, în copilăria mea, aveam sentimentul că aşa cum treceau toţi cei răposaţi, la fiecare înmor­mântare, prin faţa casei noastre, tot aşa îmi ima­ginam că trebuie să treacă şi cortegiul cu Hristos mort pe uliţă. Aşa că mă aşezam în poar­tă şi stă­team preţ de un ceas, dacă nu chiar mai bine, aşteptând să văd cum îl duc pe Domnul pe năsălie. Şi când începeau să tragă clopotele, îmi închipuiam că, în­tr-o clipă de neatenţie, am pierdut mo­mentul în care au trecut pe uliţă cu Iisus. Şi atunci, trist, pentru că n-am fost în stare să-L văd, mer­geam în pădure şi culegeam bu­che­ţele de toporaşi, de floa­rea-Paş­telui, de floarea-ciutei - erau flori cu un parfum foarte puternic, ca de vanilie - şi plecam cu buna să îm­podobim Epitaful şi să trecem pe sub masă. Iar anul următor mă pre­găteam iară... A tre­cut timpul şi, uite, am venit aici, în Bucureşti, cu ace­laşi sentiment de atunci, cu aş­tep­tarea aceasta înfrigurată. Şi să ştiţi că şi astăzi, când încep la biserică Ceasurile, apoi Vecernia Vinerei celei Mari, deşi ştiu ce se întâmplă, trăiesc aceeaşi stare: aştept să văd cum trece pe uliţă alaiul cu Hristos mort."

Gătirea morţilor pentru Paşti

Îmi aduc şi acum aminte că, pe când eram eu copil, o găseam pe bunica plângând prin casă. Se odih­­nea şi plângea, dar fă­ră încrâncenare, cu seni­nătate. Şi o întrebam: "Maie, de ce plângi? Ţi s-a întâmplat ceva, te-a certat cineva?" Şi ea zicea: "Nu, doar îmi e dor de mama." V-am povestit asta ca să înţelegeţi că la sat, spre deosebire de oraş, există o comuniune teribilă între cei de aici şi cei din lumea de dincolo. Şi pentru satul nostru de la poalele munţilor, Săp­tămâna Mare era perioada în care această legătură se strângea şi mai mult, pentru că, pe tot parcursul ei, ne grijeam mult de morţi. Pe atunci nu se mărgineau oamenii, ca acum, să se pregătească de Înviere doar mergând la biserică. Noi ne pregăteam pentru întâlnirea cu sărbătoarea şi acasă, tot timpul, şi aşa ar trebui, cred eu, să ne trăim cu toţii cre­din­ţa, împletind rea­litatea Evangheliei cu tradiţia sa­tului, a locului tău. Numai aşa poţi să simţi bucuria sărbătorii în toată splendoarea ei.
Pentru noi, Săp­tămâna Mare începea întotdea­una cu mormintele. Ele ieşeau din iarnă şi se cereau primenite. Aşa că le curăţam, apoi aduceam pietre frumoase de râu, le văruiam şi ne duceam pe islaz ca să decu­păm glii de iarbă, ş-apoi puneam o piatră văruită, o glie, o piatră văruită, împrej­muind mormântul. Pe urmă aprindeam candelele, lumânările şi tămâiam. Dacă Paştele era un pic mai târziu, puneam şi flo­rile de primăvară pe mormânt. Rându­iala asta a împre­jmuirii locurilor de veci era respectată cu sfinţenie şi pentru că la spo­vedanie preotul ne întreba pe noi, co­piii, dacă nu cumva am călcat pe un mor­mânt. Era socotită o profanare, un lucru grav. Şi atunci, ne străduiam să refacem co­muniunea cu cei adormiţi şi prin lucrul ăsta.

Colacul veşniciei

Frământau împreună aluatul bine miro­sitor, care era cocoloşit în copaia veche de lemn. Din dege­ţelele lui neîncercate ieşea un firicel sub­ţire, alb-găl­bui, iar din palmele bătă­torite de muncă ale bu­ni­cii, o funie groasă, cât un şarpe. Le răsuceau apoi, ca să în­chipuie caierul vremii, deşirat până în veşnicie, şi le lipeau de colac. Împletitura lor era zămislită după datini străvechi, pentru uni­rea lumilor, fiind ursită să coboare până la morţi, ca un fir al dragos­tei trimis către cei plecaţi, ca să le aducă aminte că nu vor fi uitaţi niciodată. Că, deşi sunt trecuţi de fruntariile acestei lumi, sunt vii în inimile celor pe care i-au iubit.
"Încă din Marţea Mare, gos­po­dinele noastre în­cepeau să fră­mân­te capetele pentru parastasele din Joia Mare. Spuneau ţăranii mei că atunci, în Joia Sfântă, când se scoate la biserică Sfântul Agneţ pentru împărtăşania de peste an a celor bolnavi şi se pomenesc la parastas morţii noştri, cei adormiţi vin şi ei la biserică şi se împăr­tă­şesc împreună cu noi cu Hristos. Pentru ei făcea buna colacul acesta de Joile Mari, un colac mare, împletit în trei rânduri de împle­tituri, pe care eu aşezam din loc în loc cruciuliţe făcute tot din aluat, peste care ea punea pistornicul, pecetea cu Iisus Hristos Biruitorul. Par­că văd şi acum aluatul şi îi simt parfumul, ca de co­zonac, dar fără lapte şi ouă, aşezat în covata de lemn şi înmi­resmat cu chimen şi anason. Se chema nă­projnie. Toate naprojniile care se adunau de la pa­ras­tase în Joia Mare erau folosite pentru Paşte. Preoţii le sfinţeau în Sâmbăta Mare, stând în genunchi pe florile care fuseseră puse pe Epitaf. Şi mai era o datină, ca bunicile să facă, pentru fiecare nepot, un colac special, îi ziceam păpuşă. Se făcea o împle­titură peste care venea o altă funie şi ieşea de forma unei păpuşi înfăşate. După ce le coceau şi erau sfinţite, veneau nepoţii şi le luau. Era un dar preţios pentru Joia Mare.

Străinul din Ierusalim

În poză se vedea limpede că erau adunaţi cu toţii în Capela Sfântului Mormânt din Ierusalim, unde Hristos însuşi a fost îngropat. Aveau feţe zâmbitoare, fotografiate din mai multe unghiuri. Un grup de turişti, veniţi în excursie în Cetatea Sfântă, ca atâtea sute de mii. Nimic deosebit până aici. Doar că între ei, în fotografii, apărea un străin. Doar în fotografii! Niciunul dintre pelerini nu-l văzuse pe tânărul necunoscut, dar lumina rece a blitz-ului îl imortalizase acolo, în cel mai sfânt dintre toate mormintele acestui pământ. Un personaj nevăzut, o nălucă, un spectru care însă nu înspăi­mân­ta pe nimeni. Articolul din revista franceză "Paris Match", intitulat chiar "Străinul din Ieru­salim", era zdrobitor şi nu-i lăsa nicio urmă de îndoială cititorului. "Pelerinii aceia şi-au dat seama, într-un târziu, că tânărul din fotografie nu putea fi altul decât Hristos. Când am citit acest articol, prin anii '80 ai comunismului, m-a săgetat ceva în ini­mă, un dor de nespus, şi de-atunci am vrut să ajung neapărat la Locurile Sfinte, gândind că poate voi avea şi eu şansa să mă întâlnesc cu «Străinul din Ierusalim» şi să trăiesc acolo, pe viu, pătimirile sale. Şi să ştiţi că, de fiecare dată când merg la Sfântul Mormânt, am o întâlnire cu Iisus. De fie­care dată apare un sentiment care îmi încălzeşte inima, mi se umplu ochii de lacrimi şi simt o bucu­rie teribilă, când îmi dau seama că este El. În viaţa normală sau în altă situaţie nu ai cum să trăieşti aşa ceva. Stările sufleteşti pe care le-am avut la Ieru­salim mi s-au întâlnit în inimă cu cele despre care v-am povestit din copilărie, pentru că, dacă acasă mă pregăteam pentru Paşte, la Ierusalim am trăit Paştele aşa cum a fost odinioară, împreună cu Răstignirea, Moartea şi Îngroparea lui Hristos. Mai ales în Biserica Sfântului Mormânt, este imposibil să nu Îl simt pe Iisus în preajma mea şi să nu mă bucur că, iată, paşii mei calcă chiar pe urmele paşilor Lui! În Grădina Ghetsi­mani, fără să-mi spună cineva, m-am dus şi m-am aşezat lângă un măslin, şi în momentul acela, a început să-mi vibreze inima şi mi s-au umplut ochii de lacrimi. Am simţit atunci prezenţa lui Hristos şi mi-am zis - «Aici a stat Mântui­torul şi s-a rugat atunci când a plâns cu lacrimi de sânge». Pe urmă a ve­nit ghidul şi ne-a spus că măslinul acela este cel mai bătrân din gră­dină şi că are aproape 2000 de ani, pentru că la măslini, copacii tineri cresc în scorbu­rile celor vechi. Şi mi-am amintit atunci de clipa când au venit soldaţii cu Iuda, ca să-L prindă, iar Domnul i-a întrebat: «Pe cine căutaţi?». «Pe Iisus Nazari­neanul». «Eu sunt!», le-a răspuns, şi atunci ei, de frică, s-au arun­cat cu faţa la pământ, pentru că, aşa cum spun părinţii, Hristos şi-a rostit atunci numele cel dum­nezeiesc, pe care evreii nici astăzi nu îndrăznesc să-l spună.
Aşa este tot Ierusalimul, plin de prezenţa lui Iisus. Tradiţia spune că pata cea roşie care se vede şi acum pe piatra Golgotei este, de fapt, urma sângelui dumne­zeiesc care a curs până în adânc. În toamna aceasta a fost acolo un grup de specialişti ruşi, care au vrut să măsoare, la faţa locului, crăpătura apărută în stâncă după cutremurul de la moartea lui Hristos. Şi au descoperit că este atât de adâncă, încât nu îi pot găsi capă­tul. Asta înseamnă că, oricât ar vrea omul să descopere, oricât ar vrea să vorbească despre realitatea lucrurilor dumnezeieşti, nu are cum, pentru că nu poţi să spui tot şi nu poţi să ştii tot. Trebuie să rămână, în toate, o taină a lui Dumnezeu."

Calea Paştilor

- Părinte Adrian Bel­dianu, aş fi vrut să vă întreb, în numele tuturor cititorilor noş­tri, care este până la urmă, calea dreaptă spre lumina Învierii?

- Calea este simplă, nu este nimic com­plicat. Dum­ne­zeu este simplu, noi Îl com­plicăm, că tot Îl căutăm aiurea şi nu acolo unde este. El este în inima noastră, este chiar în noi, este cu noi. De aceea spune şi Sfântul Petru Damaschinul că Sfânta Împărtăşanie nu ajunge niciodată în stomac, ci se resoarbe la nivelul inimii. Şi atunci, depinde de tine cum Îl păstrezi. Când vorbesc de drumul spre Dum­nezeu, eu am tot­dea­una în minte imagi­nea unui pod. La noi, la Moroeni, era puntea peste Ialomiţa; o punte din aceea care se legăna, nu era aşezată pe nişte piloni, şi avea o ba­lus­tradă de care te ţineai. Ăsta este dru­mul către de­să­vârşire: te legeni, te dezechilibrezi, cazi de mul­­te ori, dar trebuie să te ţii de bară, aia e direcţia. Şi te ridici - după porunca lui Hristos: ori de câte ori cazi, te ridici şi mergi înainte. Asta este condiţia ex­traordinară, pentru că nu spune nimeni în biseri­că - gata, ai căzut, ai păcătuit, vai, ai terminat. Nu, ridi­că-te şi mergi înainte, nu o lua nici înapoi şi nu ră­mâne nici unde ai căzut. Mergi înainte. Este foarte im­portant.
În ce mă priveşte, eu nu ştiu decât drumul către biserică şi către casă. Chiar mă gândeam zilele aces­tea că poţi să fii pustnic în mijlocul Bucureş­tiu­lui! Depinde de tine cum îţi rânduieşti viaţa du­hov­ni­cească. Poţi, în vacarmul ăsta atât de mare, să te retragi în singurătatea inimii şi să-ţi trăieşti bucu­ria rugăciunii şi a postului, fără să fii deranjat de ni­meni. Şi atunci, când te dedici lucrării acesteia du­hov­niceşti, poţi să nu mai auzi nici zgomotul, nici vor­bele celorlalţi. Eşti doar tu şi Dumnezeu! Eu, unul, nu stau niciodată cu mintea degeaba, nu-mi las gândurile să se risipească şi să fie atente la ceea ce este în preajma mea, privesc mereu, chiar şi cu ochii fizici, în adâncul meu, ca mă regăsesc. Caut şi încerc să curăţesc adâncul acesta prin rugăciune. În perioada asta a Postului Mare, meditaţia care îmi este cea mai dragă, deşi este dureroasă, este să mă gân­­­desc la câte a răbdat Hristos pentru mine, pati­mi­le, batjocura, biciuirea, răstignirea, moartea... Am me­reu în faţa ochilor crucea cu Iisus răstignit pe ea, şi Îi spun, de câte ori pot: "Doamne, eu te-am răs­tig­nit cu păcatele mele, iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă!"

- Vă rog să parcugeţi şi ultimii "kilometri" ai amintirilor din anii co­pilăriei, legate de rân­duiala sărbătorii Sfin­telor Paşti, în satul obâr­şiei sfinţiei voastre.

- Ziua de Paşti era o sărbătoare totală! În primul rând, toată lumea, chiar şi cei în doliu, se bucurau. Toată lumea era prezentă în biserică în momentul Învierii, când se ieşea afară şi se dădea lumină. Se golea satul! Nu mai era nimeni acasă, nici măcar bătrânii bol­navi. La Liturghie nu rămâneau chiar toţi, că mai erau şi copii, şi oameni neputincioşi, dar în momentul în care se primea Sfânta Lumină şi se ieşea cu Învierea, tot satul era în faţa bisericii. Cu bucuria aceea veneai acasă şi o purtai toată Săptă­mâna Luminată. Îmi amintesc că grădinile satului erau pline de flori de Paşte. Erau primele flori de pri­măvară şi prin ele se vedea sărbătoarea. Până şi soarele strălucea într-un anumit fel, pentru că lumi­na zilei Învierii e aparte. Pe ur­mă, când întin­deai la prânz ma­sa şi gustai din buca­tele pregă­tite, ele aveau un alt gust decât în restul anu­lui. La noi în casă, masa de Paşte era un moment cu totul special. Bu­nica spunea Tatăl Nostru şi tă­mâia tot ceea ce pregătise, pen­tru ca să poată să ducă şi de po­mană, să împar­tă săracilor.Era lege: nu se aşe­zau la masă până nu terminau de împărţit celor sărmani. Erau rânduieli foarte bine ţinute. Şi acum se mai ţin, dar sigur că s-au diminuat, tim­pu­rile şi-au pus amprenta şi asu­pra satului meu... Sunt con­vins, însă, că cei puţini care mai ştiu lucrurile astea, dacă vor insista şi dacă nu le vor uita şi vor avea grijă ca an de an să le repete, ele vor reîn­via, vor prinde iarăşi chip. Eu am mare nădejde că în biserică, în viaţa noastră de zi cu zi şi, mai ales, în cea duhov­nicească, se va petrece o mare redeştep­tare, am mare nădejde în lucrul ăsta.