În colecţia Restituirilor legate de participarea ţării noastre la Primul Război Mondial şi la înfăptuirea României Mari din 1918, a apărut acum ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, a însemnărilor contelui de Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti în acea perioadă zbuciumată. August-Felix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire (1866-1954) a fost un diplomat de carieră ce şi-a reprezentat ţara în mai multe ţări latino-americane, africane şi europene. Peste tot unde a fost trimis, a observat atent şi sagace schimbările prin care trecea lumea, atât înaintea Marelui Război cât şi în timpul lui şi în perioada interbelică. Anul 1916 l-a găsit ca ministru delegat pe lângă Rezidenţa Generală a Franţei în Maroc. Pe frontul de Vest, războiul se stabilizase în tranşeele din nordul Franţei, în timp ce în Est, Rusia părea că îşi revine după înfrângerile catastrofale din 1914. În Balcani, Antanta fusese înfrântă, Serbia fiind ocupată cu ajutorul Bulgariei şi Turciei, aliate cu Puterile Centrale. De aceea, asupra României independente din 1877 se exercitau presiuni mari şi promisiuni: Puterile Centrale o ademeneau cu Basarabia, în timp ce Antanta îi promitea Transilvania spre care aspira de mult tânărul stat dunărean. După lunga domnie a lui Carol I, regele Ferdinand, secondat energic de regina Maria, precum şi şeful guvernului, Ionel Brătianu, se aflau în faţa unei foarte grele opţiuni între cele două tabere beligerante. Legată din 1883 de Germania şi Austro-Ungaria printr-un tratat secret de apărare împotriva aspiraţiilor imperialiste ruseşti, cât şi de Antanta, de care se lega împlinirea aspiraţiilor naţionale ale Marii Uniri, România era disputată de ambele părţi. Nu e de mirare că Bucureştiul mişuna de emisari şi spioni care acţionau pentru a implica ţara în conflict. În acest viespar al jocurilor diplomatice, al provocărilor, al înfruntărilor dintre filo-antantişti (majoritatea "lumii bune" era tradiţional de partea Franţei) şi filo-germani, ajunge Saint-Aulaire în Bucureşti, cu misiunea de a forţa intrarea României în război de partea Antantei, garantând că-i va îndeplini condiţiile naţionale. Preluând funcţia de la fostul ambasador Blondel (care se îndrăgostise într-atât de ţara noastră încât, căsătorit cu o româncă, s-a stabilit aici după terminarea mandatului), Saint-Aulaire a lucrat abil pe mai multe planuri. Discuţiile din societatea bucureşteană pe care o frecventa, întâlnirile cu familia regală, cu prim-ministrul, cu alţi politicieni de marcă îi permit experimentatului diplomat să cunoască îndeaproape, nuanţat, problemele şi dilemele României. Astfel va şti cum să procedeze şi să persuadeze renunţarea la neutralitate şi ralierea la Antantă. Înfrângerea şi regruparea în Moldova a armatei şi guvernului nostru, îngenuncherea României după luptele disperate, împreună cu misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot, Pacea de la Buftea - toate sunt consemnate la cald, cu scene pline de culoare şi portrete expresive. Fiindcă şefii Antantei nu mai erau dispuşi să-şi respecte promisiunile, ambasadorul francez a încercat din răsputeri să îi convingă de rolul unei Românii Mari, în "cordonul" de care era nevoie: Saint-Aulaire a înţeles printre primii esenţa nocivă a bolşevismului care tindea să-şi exporte revoluţia. De aceea, alături de Berthelot, contele a fost foarte iubit în România interbelică, pe care a sprijinit-o până la retragerea lui, în 1934.
Selecţia "Formula AS"
* Contele de Saint-Aulaire, "Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916-1920", traducere de Ileana Sturdza, introducere şi note de Mihai Dim. Sturdza, Editura "Humanitas", 284 p.
În colecţia Restituirilor legate de participarea ţării noastre la Primul Război Mondial şi la înfăptuirea României Mari din 1918, a apărut acum ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, a însemnărilor contelui de Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti în acea perioadă zbuciumată. August-Felix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire (1866-1954) a fost un diplomat de carieră ce şi-a reprezentat ţara în mai multe ţări latino-americane, africane şi europene. Peste tot unde a fost trimis, a observat atent şi sagace schimbările prin care trecea lumea, atât înaintea Marelui Război cât şi în timpul lui şi în perioada interbelică. Anul 1916 l-a găsit ca ministru delegat pe lângă Rezidenţa Generală a Franţei în Maroc. Pe frontul de Vest, războiul se stabilizase în tranşeele din nordul Franţei, în timp ce în Est, Rusia părea că îşi revine după înfrângerile catastrofale din 1914. În Balcani, Antanta fusese înfrântă, Serbia fiind ocupată cu ajutorul Bulgariei şi Turciei, aliate cu Puterile Centrale. De aceea, asupra României independente din 1877 se exercitau presiuni mari şi promisiuni: Puterile Centrale o ademeneau cu Basarabia, în timp ce Antanta îi promitea Transilvania spre care aspira de mult tânărul stat dunărean. După lunga domnie a lui Carol I, regele Ferdinand, secondat energic de regina Maria, precum şi şeful guvernului, Ionel Brătianu, se aflau în faţa unei foarte grele opţiuni între cele două tabere beligerante. Legată din 1883 de Germania şi Austro-Ungaria printr-un tratat secret de apărare împotriva aspiraţiilor imperialiste ruseşti, cât şi de Antanta, de care se lega împlinirea aspiraţiilor naţionale ale Marii Uniri, România era disputată de ambele părţi. Nu e de mirare că Bucureştiul mişuna de emisari şi spioni care acţionau pentru a implica ţara în conflict. În acest viespar al jocurilor diplomatice, al provocărilor, al înfruntărilor dintre filo-antantişti (majoritatea "lumii bune" era tradiţional de partea Franţei) şi filo-germani, ajunge Saint-Aulaire în Bucureşti, cu misiunea de a forţa intrarea României în război de partea Antantei, garantând că-i va îndeplini condiţiile naţionale. Preluând funcţia de la fostul ambasador Blondel (care se îndrăgostise într-atât de ţara noastră încât, căsătorit cu o româncă, s-a stabilit aici după terminarea mandatului), Saint-Aulaire a lucrat abil pe mai multe planuri. Discuţiile din societatea bucureşteană pe care o frecventa, întâlnirile cu familia regală, cu prim-ministrul, cu alţi politicieni de marcă îi permit experimentatului diplomat să cunoască îndeaproape, nuanţat, problemele şi dilemele României. Astfel va şti cum să procedeze şi să persuadeze renunţarea la neutralitate şi ralierea la Antantă. Înfrângerea şi regruparea în Moldova a armatei şi guvernului nostru, îngenuncherea României după luptele disperate, împreună cu misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot, Pacea de la Buftea - toate sunt consemnate la cald, cu scene pline de culoare şi portrete expresive. Fiindcă şefii Antantei nu mai erau dispuşi să-şi respecte promisiunile, ambasadorul francez a încercat din răsputeri să îi convingă de rolul unei Românii Mari, în "cordonul" de care era nevoie: Saint-Aulaire a înţeles printre primii esenţa nocivă a bolşevismului care tindea să-şi exporte revoluţia. De aceea, alături de Berthelot, contele a fost foarte iubit în România interbelică, pe care a sprijinit-o până la retragerea lui, în 1934.
În colecţia Restituirilor legate de participarea ţării noastre la Primul Război Mondial şi la înfăptuirea României Mari din 1918, a apărut acum ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, a însemnărilor contelui de Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti în acea perioadă zbuciumată. August-Felix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire (1866-1954) a fost un diplomat de carieră ce şi-a reprezentat ţara în mai multe ţări latino-americane, africane şi europene. Peste tot unde a fost trimis, a observat atent şi sagace schimbările prin care trecea lumea, atât înaintea Marelui Război cât şi în timpul lui şi în perioada interbelică. Anul 1916 l-a găsit ca ministru delegat pe lângă Rezidenţa Generală a Franţei în Maroc. Pe frontul de Vest, războiul se stabilizase în tranşeele din nordul Franţei, în timp ce în Est, Rusia părea că îşi revine după înfrângerile catastrofale din 1914. În Balcani, Antanta fusese înfrântă, Serbia fiind ocupată cu ajutorul Bulgariei şi Turciei, aliate cu Puterile Centrale. De aceea, asupra României independente din 1877 se exercitau presiuni mari şi promisiuni: Puterile Centrale o ademeneau cu Basarabia, în timp ce Antanta îi promitea Transilvania spre care aspira de mult tânărul stat dunărean. După lunga domnie a lui Carol I, regele Ferdinand, secondat energic de regina Maria, precum şi şeful guvernului, Ionel Brătianu, se aflau în faţa unei foarte grele opţiuni între cele două tabere beligerante. Legată din 1883 de Germania şi Austro-Ungaria printr-un tratat secret de apărare împotriva aspiraţiilor imperialiste ruseşti, cât şi de Antanta, de care se lega împlinirea aspiraţiilor naţionale ale Marii Uniri, România era disputată de ambele părţi. Nu e de mirare că Bucureştiul mişuna de emisari şi spioni care acţionau pentru a implica ţara în conflict. În acest viespar al jocurilor diplomatice, al provocărilor, al înfruntărilor dintre filo-antantişti (majoritatea "lumii bune" era tradiţional de partea Franţei) şi filo-germani, ajunge Saint-Aulaire în Bucureşti, cu misiunea de a forţa intrarea României în război de partea Antantei, garantând că-i va îndeplini condiţiile naţionale. Preluând funcţia de la fostul ambasador Blondel (care se îndrăgostise într-atât de ţara noastră încât, căsătorit cu o româncă, s-a stabilit aici după terminarea mandatului), Saint-Aulaire a lucrat abil pe mai multe planuri. Discuţiile din societatea bucureşteană pe care o frecventa, întâlnirile cu familia regală, cu prim-ministrul, cu alţi politicieni de marcă îi permit experimentatului diplomat să cunoască îndeaproape, nuanţat, problemele şi dilemele României. Astfel va şti cum să procedeze şi să persuadeze renunţarea la neutralitate şi ralierea la Antantă. Înfrângerea şi regruparea în Moldova a armatei şi guvernului nostru, îngenuncherea României după luptele disperate, împreună cu misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot, Pacea de la Buftea - toate sunt consemnate la cald, cu scene pline de culoare şi portrete expresive. Fiindcă şefii Antantei nu mai erau dispuşi să-şi respecte promisiunile, ambasadorul francez a încercat din răsputeri să îi convingă de rolul unei Românii Mari, în "cordonul" de care era nevoie: Saint-Aulaire a înţeles printre primii esenţa nocivă a bolşevismului care tindea să-şi exporte revoluţia. De aceea, alături de Berthelot, contele a fost foarte iubit în România interbelică, pe care a sprijinit-o până la retragerea lui, în 1934.
Alte articole din acest numar
- Selecţia "Formula AS"
- Christian Paraschiv - "Când sunt francez sunt român şi când sunt român sunt francez"
- Părintele ADRIAN BELDIANU - parohul Bisericii Mihai Vodă din Bucureşti - "Dumnezeu este simplu. Noi Îl complicăm şi Îl căutăm unde nu este"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
