În colecția Restituirilor legate de participarea țării noastre la Primul Război Mondial și la înfăptuirea României Mari din 1918, a apărut acum ediția a II-a, revăzută și adăugită, a însemnărilor contelui de Saint-Aulaire, ambasadorul Franței la București în acea perioadă zbuciumată. August-Felix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire (1866-1954) a fost un diplomat de carieră ce și-a reprezentat țara în mai multe țări latino-americane, africane și europene. Peste tot unde a fost trimis, a observat atent și sagace schimbările prin care trecea lumea, atât înaintea Marelui Război cât și în timpul lui și în perioada interbelică. Anul 1916 l-a găsit ca ministru delegat pe lângă Rezidența Generală a Franței în Maroc. Pe frontul de Vest, războiul se stabilizase în tranșeele din nordul Franței, în timp ce în Est, Rusia părea că își revine după înfrângerile catastrofale din 1914. În Balcani, Antanta fusese înfrântă, Serbia fiind ocupată cu ajutorul Bulgariei și Turciei, aliate cu Puterile Centrale. De aceea, asupra României independente din 1877 se exercitau presiuni mari și promisiuni: Puterile Centrale o ademeneau cu Basarabia, în timp ce Antanta îi promitea Transilvania spre care aspira de mult tânărul stat dunărean. După lunga domnie a lui Carol I, regele Ferdinand, secondat energic de regina Maria, precum și șeful guvernului, Ionel Brătianu, se aflau în fața unei foarte grele opțiuni între cele două tabere beligerante. Legată din 1883 de Germania și Austro-Ungaria printr-un tratat secret de apărare împotriva aspirațiilor imperialiste rusești, cât și de Antanta, de care se lega împlinirea aspirațiilor naționale ale Marii Uniri, România era disputată de ambele părți. Nu e de mirare că Bucureștiul mișuna de emisari și spioni care acționau pentru a implica țara în conflict. În acest viespar al jocurilor diplomatice, al provocărilor, al înfruntărilor dintre filo-antantiști (majoritatea "lumii bune" era tradițional de partea Franței) și filo-germani, ajunge Saint-Aulaire în București, cu misiunea de a forța intrarea României în război de partea Antantei, garantând că-i va îndeplini condițiile naționale. Preluând funcția de la fostul ambasador Blondel (care se îndrăgostise într-atât de țara noastră încât, căsătorit cu o româncă, s-a stabilit aici după terminarea mandatului), Saint-Aulaire a lucrat abil pe mai multe planuri. Discuțiile din societatea bucureșteană pe care o frecventa, întâlnirile cu familia regală, cu prim-ministrul, cu alți politicieni de marcă îi permit experimentatului diplomat să cunoască îndeaproape, nuanțat, problemele și dilemele României. Astfel va ști cum să procedeze și să persuadeze renunțarea la neutralitate și ralierea la Antantă. Înfrângerea și regruparea în Moldova a armatei și guvernului nostru, îngenuncherea României după luptele disperate, împreună cu misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot, Pacea de la Buftea - toate sunt consemnate la cald, cu scene pline de culoare și portrete expresive. Fiindcă șefii Antantei nu mai erau dispuși să-și respecte promisiunile, ambasadorul francez a încercat din răsputeri să îi convingă de rolul unei Românii Mari, în "cordonul" de care era nevoie: Saint-Aulaire a înțeles printre primii esența nocivă a bolșevismului care tindea să-și exporte revoluția. De aceea, alături de Berthelot, contele a fost foarte iubit în România interbelică, pe care a sprijinit-o până la retragerea lui, în 1934.