Îl strâng în brațe ca pe un prunc, nu ca pe un bărbat aspru, matur, nu ca pe un general mulțumit, care câștigă cu zâmbetul lui întotdeauna toate bătăliile. Îl strâng în brațe ca să-l ocrotesc de toate harpiile lumii care ar putea să-l atingă cu aripile răului. Aș vrea să spun că e al meu și simt asta, simt că e al meu, dar... apoi mă întreb dacă nu cumva greșesc, dacă nu exagerez, dacă nu cumva sunt prea încrezătoare și naivă, crescută după niște cutume demodate pentru lumea în care trăim. Cum pot eu să pun stăpânire cu totul pe o altă ființă? Am eu oare acest drept? Pot eu să mi-l asum total, fără să am sentimentul de culpă, de vinovăție, că i-am îngustat oarecum arealul, chiar și pe cel sentimental? Este el oare de bună voie și nesilit de nimeni, cu totul, cu totul totului al meu și doar al meu? Unde să caut adevărul din spatele îndoielilor care mă frământă? Sunt eu portul final în care a acostat el în viața aceasta?
Mă trezesc zilnic cu aceste întrebări, mă trezesc înaintea lui și înainte să părăsesc patul, îl privesc cum doarme. În fiecare dimineață cohorta întrebărilor care rămân fără răspuns mă face să-mi încep ziua ușor neliniștită. Oare ce va mai fi astăzi? Oare cu cine va vorbi la telefon? Oare cu cine se va întâlni? Oare atunci când stă de vorbă cu alte femei se gândește la mine? Face comparații? E mulțumit de ceea ce rezultă în urma lor? Oare dragostea noastră este atât de matură, încât să depășească, la o adică, eventuale fisuri de comportament? Oh, câte aș mai vrea să întreb, să-l întreb, și aș face-o imediat dacă nu mi-ar fi frică de o reacție surprinzătoare a lui. N-aș vrea să par superficială, preocupată de chestiuni mărunte. Nu vreau să pară că sunt nemulțumită de viața pe care o am și, totuși, demonul neîncrederii îmi alungă tihna dimineților și mă face să-mi încep zilele cu o încrâncenare pe care mă străduiesc tot mai mult să o ascund.
Amiaza
Miezul zilei este cel mai aglomerat. Lucrez ca asistentă în laboratorul unui spital din orașul în care m-am născut. Am aranjat să am doar ture de după-amiază, ca să pot duce și aduce copiii de la școală. De când am coborât dimineață din pat și până când pornesc spre serviciu, sunt mereu într-o alergătură contracronometru. Cât timp copiii sunt la școală, fac piața și pregătesc mâncarea pentru prânzul lor și pentru cină. Călcat, curățenie, spălat ... nu mai trebuie să înșir toate acele munci fără de care, oricât de modernă ar fi lumea în care trăim, nu se poate. Cad toate în sarcina mea, pentru că bărbatul meu pleacă dimineața și mai vine doar seara. Programul lui este fără repere orare clare, știm toți că la întreprinderile particulare se lucrează mereu cu frica de a nu fi înlocuit de altcineva, care este mai disponibil și gata să renunțe la viața personală, sau s-o amâne pentru weekend. Au fost săptămâni întregi când vorbeam cu el doar dimineața, înainte de a pleca la serviciu, pentru că seara, târziu, când mă întorceam eu, aproape de miezul nopții, el dormea deja și nu voiam să-l trezesc. Știam că e important să se odihnească bine, pentru ca a doua zi să poată să facă față la solicitările de la birou.
Au trecut deja trei ani de când s-a mutat cu serviciul la această firmă, trei ani de când viața noastră decurge atât de searbăd și mi se pare că mi-am pierdut orice speranță că s-ar mai putea schimba ceva. Trăim ca să muncim, muncim ca să plătim taxe, rate și coșul zilnic, și ca să fim, la urmă, mulțumiți și împăcați cu ce? Împăcați că ne-am plătit la timp impozitele și celelalte hangarale. Pe lângă toate acestea, mai sunt ședințe cu părinții, reclamații de la administratorul blocului, telefoane de la soacra mereu curioasă, mesaje disperate de la tata, rămas singur după moartea mamei. Dar mă opresc aici, pentru că îmi dau seama că această recapitulare nu face decât să tulbure echilibrul fragil în care trăiesc, echilibru pe care l-am câștigat după destule lacrimi. Am intrat atât de bine în această rutină zilnică, mi-am retezat atât de dur orice abatere, încât cred acum că o schimbare m-ar da cu totul peste cap. Și cu toate acestea, simt că dacă vom continua să trăim în acest fel, să ne ducem viața ca și cum am fi mereu cu domiciliu flotant, cu viză temporară în apartamentul în care locuim, vom pierde mai mult decât încrederea pe care o aveam unul în altul.
Seara
Și ce poate fi mai mult decât încredere oarbă, încredere totală în omul cu care trăiești decât dragostea, prietenia supremă între două ființe? Oare se poate pierde dragostea doar din rutină, obișnuință și oboseală? Oare ține doar câțiva ani, așa cum susțin oamenii de știință? Poate că nu e dragoste adevărată atunci, nu? Mă întreb și nu știu cum și ce să răspund. De-aceea vă scriu, ca să cer un sfat. Nu vreau să pierd ceea ce am făcut până acum împreună cu bărbatul meu, familia noastră, dar simt că-mi este tot mai greu să trăiesc așa. Să nu credeți că sunt un om greu de mulțumit, știu ce înseamnă să te sacrifici pentru a alege armonia și pacea în familie. Am lăsat de la mine, cum se spune, ca să fie totul bine până la urmă. Dar câte rezerve de energie mai pot avea? De ce în ultima vreme mă surprind bănuind tot felul de mizerii în spatele întârzierilor lui?
Poate că am devenit bănuitoare, pentru că sunt obosită de viața agitată pe care o ducem, și nu pentru că aș avea vreo dovadă clară că relația noastră se află pe-un drum greșit. Numai că incertitudinea, nesiguranța sunt cei mai mari dușmani într-o relație, și de aceea încerc să clarific cât pot de bine cât este neputință a mea de a înțelege ceea ce se întâmplă și cât este scădere a pasiunii dintre noi.
Noaptea
De fapt, ce vreau eu prin scrisoarea aceasta? Multe vreau, dar în primul rând, doresc să-mi dezvălui nemulțumirile, chiar dacă înșir lucruri comune, pe care le știu poate sau le bănuiesc, cam toți cei care vor citi. Apoi, mai vreau să mă clarific pe mine însămi și, mai ales, vreau să cer ajutor de la cei care văd poate mai clar situația mea sau au trecut ei înșiși prin ceva asemănător.
De multe ori, când mă gândesc la viața pe care o am acum, îmi vine în minte un drum de noapte, pe care l-am făcut împreună cu bărbatul meu, la începutul căsniciei noastre. Eram într-un sat unde am participat la o nuntă, și când aceasta s-a încheiat, ne-am întors pe jos până la casa în care eram cazați. Întunericul era total, nu se vedea nimic nici la doi pași, mai ales că era și ceață. Înaintam ținându-ne de mână și nu știam dacă pasul următor ne va duce într-un șanț sau într-un gard. Am bâjbâit pe ulițele acelea necunoscute cam o jumătate de ceas, până când am ajuns la destinație. A fost cel mai straniu drum pe care l-am făcut împreună. Amestecat cu teamă, cu nesiguranță, cu emoție, dar și cu un fel de speranță care venea din faptul că îl simțeam lângă mine și știam că mă pot bizui pe el, dacă ar fi fost cazul.
Mă simt, la această vârstă, în această etapă a vieții mele, la fel de nesigură și speriată ca atunci în noaptea aceea, dar, deși mi-e greu, trebuie să recunosc că prezența de-acum a bărbatului meu (mai corect ar fi să spun absența) nu-mi mai dă speranța sigură de salvare, de ajungere la liman. Simt că doar în mine stă toată puterea de-a ieși din impas.
Nu pot decât să mă întristez și mai mult. Fără să călcăm strâmb vreunul dintre noi, adică fără să trădăm legământul care ne-a ținut împreună până acum, iată că am ajuns într-o situație pe care nici în cele mai urâte scenarii n-aș fi prevăzut-o înainte de căsătorie.
S-ar putea să mă obișnuiesc și mai mult cu această stare de fapt și, din dorința de a nu rupe armonia familiei - atâta câtă este în acest moment - să accept să trăiesc așa până la sfârșitul zilelor. Așa că în ultima vreme, noaptea târziu când ajung acasă de la serviciu, nu-l mai trezesc. Îl las să doarmă, știu că e obosit, la fel cum sunt și eu. Obosit de lumea nedreaptă și haotică în care trăim. Mă așez lângă el și-l strâng în brațe ca pe un prunc, nu ca pe bărbatul meu aspru, matur, care m-a fermecat cu zâmbetul lui de câștigător. Îl apăr, ca și cum aș fi o leoaică înțeleaptă și atentă, care-și îngrijește puiul. Îl țin în brațe și degetele mele prefiră încet și dau la o parte trandafirii care înfloresc pe pielea lui. Mâine dimineață, când va ieși pe ușă, va lăsa în locul lor teamă, nedumeriri și îngrijorări, mai lungi sau mai trecătoare. Mă voi îmbrăca în ele ca-ntr-un cocon de mătase și voi fi gata să încep o nouă, tristă, cenușie și fără de speranță zi.
IOANA PĂDUREANU - Timișoara