Călcate în picioare şi compromise cu patimă de mass-media românească, serviciile secrete şi cele cu rol în anchetarea diferitelor tipuri de derapaje - de la corupţie la securitate - sunt instituţii fără de care nici nu se poate concepe un stat de drept. Problema e că la noi, aceste instituţii au avut de dus în cârcă, încă din primele zile ale lui 1990, reputaţia catastrofală a predecesoarelor lor, veritabile instrumente de represiune ale statului împotriva propriilor cetăţeni.
Ştim bine monstruozităţile comise de odioasa Securitate şi de diverse parchete şi judecătorii. S-au scris tomuri despre colaborarea condamnabilă a unora şi despre excesul de zel al altora. Dar, pe câte dosare şi nume proprii de colaboratori şi de torţionari au ieşit la iveală, pe atât de multe semne de întrebare au rămas în privinţa unor persoane sau personaje cât se poate de publice în România ultimelor decenii. În vreme ce unii au fost loviţi cu pietre în piaţa publică, pentru lucruri care e limpede că nu au făcut rău nimănui sau pentru chestiuni cât se poate de neclare (cazurile Mona Muscă şi ÎPS Bartolomeu de la Cluj sunt strigătoare la cer), există mulţi alţii care ne rânjesc în nas, ştiind bine că dosarele cu netrebniciile pe care le-au comis au fost înghiţite de flăcările zilelor tulburi de după evenimentele din decembrie 1989.
E o mare nebuloasă în jurul serviciilor secrete româneşti, iar această nebuloasă serveşte cel mai bine celor care vor să manipuleze. Pentru că din nebuloasa aceasta apar, din când în când, câte un capăt de aţă, două foi nesecretizate dintr-un dosar, câte o mărturie a nu-ştiu-cui, care îşi aminteşte, brusc, informaţii pe care trebuia să le spună nu acum, ci în urmă cu vreo 25 de ani. Iar una dintre consecinţele acestei nebuloase o reprezintă lipsa noastră de aparat critic. Simpla asociere cu un serviciu secret devine, automat, o anatemă. Îi condamnăm pe cei presaţi să dea informaţii şi îi trecem cu vederea pe cei care i-au presat, confundăm colaboratorii cu agenţii deplin conspiraţi şi, mai grav decât toate, habar nu mai avem care sunt agenţii buni, patrioţi, care au făcut şi fac servicii statului şi siguranţei noastre, şi agenţii ticăloşi. În vreme ce America, Franţa sau Rusia au un cult al agenţilor lor secreţi, pe care îi tratează, adesea, ca pe nişte eroi, noi îi privim cu suspiciune şi îi judecăm apriori pe cei bănuiţi că au făcut sau fac parte din serviciile secrete. E limpede că cineva chiar asta îşi doreşte şi că îşi freacă mâinile de câte ori vreun nume mare, precum Mona Muscă sau ÎPS Bartolomeu, cade în plasa marilor dezvăluiri de presă. E încă o perdea de fum ce întreţine nebuloasa. Ţine de natura serviciilor să tacă, iar cei care urlă la ele mizează tocmai pe asta. Numai că la un moment dat cineva va trebui să despartă apele şi să clarifice lucrurile. Pentru că pe neîncrederea aceasta nu se poate construi nimic.