Călcate în picioare și compromise cu patimă de mass-media românească, serviciile secrete și cele cu rol în anchetarea diferitelor tipuri de derapaje - de la corupție la securitate - sunt instituții fără de care nici nu se poate concepe un stat de drept. Problema e că la noi, aceste instituții au avut de dus în cârcă, încă din primele zile ale lui 1990, reputația catastrofală a predecesoarelor lor, veritabile instrumente de represiune ale statului împotriva propriilor cetățeni.
Știm bine monstruozitățile comise de odioasa Securitate și de diverse parchete și judecătorii. S-au scris tomuri despre colaborarea condamnabilă a unora și despre excesul de zel al altora. Dar, pe câte dosare și nume proprii de colaboratori și de torționari au ieșit la iveală, pe atât de multe semne de întrebare au rămas în privința unor persoane sau personaje cât se poate de publice în România ultimelor decenii. În vreme ce unii au fost loviți cu pietre în piața publică, pentru lucruri care e limpede că nu au făcut rău nimănui sau pentru chestiuni cât se poate de neclare (cazurile Mona Muscă și ÎPS Bartolomeu de la Cluj sunt strigătoare la cer), există mulți alții care ne rânjesc în nas, știind bine că dosarele cu netrebniciile pe care le-au comis au fost înghițite de flăcările zilelor tulburi de după evenimentele din decembrie 1989.
E o mare nebuloasă în jurul serviciilor secrete românești, iar această nebuloasă servește cel mai bine celor care vor să manipuleze. Pentru că din nebuloasa aceasta apar, din când în când, câte un capăt de ață, două foi nesecretizate dintr-un dosar, câte o mărturie a nu-știu-cui, care își amintește, brusc, informații pe care trebuia să le spună nu acum, ci în urmă cu vreo 25 de ani. Iar una dintre consecințele acestei nebuloase o reprezintă lipsa noastră de aparat critic. Simpla asociere cu un serviciu secret devine, automat, o anatemă. Îi condamnăm pe cei presați să dea informații și îi trecem cu vederea pe cei care i-au presat, confundăm colaboratorii cu agenții deplin conspirați și, mai grav decât toate, habar nu mai avem care sunt agenții buni, patrioți, care au făcut și fac servicii statului și siguranței noastre, și agenții ticăloși. În vreme ce America, Franța sau Rusia au un cult al agenților lor secreți, pe care îi tratează, adesea, ca pe niște eroi, noi îi privim cu suspiciune și îi judecăm apriori pe cei bănuiți că au făcut sau fac parte din serviciile secrete. E limpede că cineva chiar asta își dorește și că își freacă mâinile de câte ori vreun nume mare, precum Mona Muscă sau ÎPS Bartolomeu, cade în plasa marilor dezvăluiri de presă. E încă o perdea de fum ce întreține nebuloasa. Ține de natura serviciilor să tacă, iar cei care urlă la ele mizează tocmai pe asta. Numai că la un moment dat cineva va trebui să despartă apele și să clarifice lucrurile. Pentru că pe neîncrederea aceasta nu se poate construi nimic.