ALEXANDRA UNGUREANU - "Dacă mă întreabă cineva câţi ani am, trebuie să mă gândesc"

"Întinderi de nori"

- Ascultătorii de radio au fost bucuroşi să au­dă, transmisă de undeva din eterul lui Martie, o melodie nouă şi foarte fru­moa­să semnată Ale­xandra Ungureanu şi Sound­land. Numărân­du-mă şi eu printre ei, am avut, totuşi, o tre­să­rire: "Întinderi de nori" e o piesă destul de me­lancolică pentru începutul primăverii. Fapt ce stâr­neşte curiozităţi şi întrebări...

- Mă bucur foarte mult că piesa aceasta începe să fie auzită şi plăcută. Ea e un fel de continuare a melodiei "Atât de uşor", care a avut, la rândul ei, un mare succes. Consider că e o piesă puternică şi fragilă în acelaşi timp, mai ales din punct de vedere al mesajului. Cât despre curiozitatea din spatele poveştii, pot spune că tema despărţirii de persoana iubită, pe care o cânt în această melodie, nu mai este neapărat una inspirată din experienţa mea actuală. Dar cine nu a trecut prin aşa ceva, cel puţin o dată în viaţă?! Eu recunosc că am avut această expe­rienţă chiar de mai multe ori. Des­păr­ţirile acestea nu sunt deloc plăcute la în­ceput, dar din ele, cu si­gu­­ranţă învăţăm o mulţime de lucruri. Punem punct, o luăm de la capăt, o nouă poveste, un nou în­ceput. Şi iată cum pri­mă­vara parcă începe să-şi re­câş­tige sensul ei clasic, iată cum din melancolie se ivesc mugurii unei noi "flori"...

- Apari constant cu me­lodii noi, cu colaborări inedite şi re­uşite, deşi asta îţi fură câteo­da­tă prim-planul. Există o ex­pli­caţie?

- Mă străduiesc ca în fiecare an să apar cu ceva nou, să fiu vizibilă. Anul trecut, de exem­plu, a fost acel clip filmat în Malibu, pentru "Nopţi şi zile". De ce spun "vizibil"? Pentru că problema este că doar clipurile lansate pe TV sau Internet par a fi sin­gura noastră activitate. O parte din presă lasă doar acest lucru să se înţeleagă. Nu este deloc aşa. Avem con­certe, sun­tem implicaţi în multe acţiuni şi pro­iecte. Ba mai mult, la mine este chiar un "defect" de care nu mă pot dezbăra, şi anume, acela de a fi prezentă în acelaşi timp în prea multe proiecte. Iar de când sunt pe cont propriu, fără manageri sau case de discuri, chiar fac totul doar după placul meu. Este puţin haotic, re­cu­nosc, pentru că de multe ori, e chiar în detrimentul meu să fiu implicată în atât de multe lucruri deodată, să am atâtea colaborări. Dar cum să spun "nu" băieţilor mei de suflet de la Crush, proiectelor cu Sound­land şi Kazibo concer­telor acustice sau lui Mircea Rusu, sau taberei de muzică de la Zărneşti, în care sunt implicată, sau să refuz câte o piesă cu Grimmus, cu muzicienii din Nightlosers, cu Lora Deniş, cu orchestra sim­fo­nică, ba, chiar cu atât de tânărul şi talentatul Alex Muşat (locul doi la ultima Vocea României n. red.)?! Pe el l-am cunoscut înainte de "Vocea' şi am rămas cu gura căscată cât talent şi câtă mo­destie pot exista într-un băiat atât de tânăr. După cum vezi, nu prea pot spune acest "nu". Con­se­cin­ţa: sunt peste tot, ceea ce face ca pentru public să devină o misiune foarte dificilă "să mă aşeze la locul meu". O fi neproductiv din punct de vedere al afacerii, dar mie îmi place enorm ceea ce fac, aşa că... asta e!

După rău vine bine

- Oare cum reuşesc să se descurce ma­terial artiştii ca tine, discreţi, care nu fac bani din cancan-uri şi din prezenţa la radio. Cum faci?

- Nu ştiu alţii cum sunt...ha, ha..., dar eu mă descurc. Este o luptă permanentă, mai ales pentru cineva care trăieşte exclusiv din muzică, aşa ca mine. Adică, eu n-am investit în nimic altceva. Traiul mi-l câştig din concerte, din drepturi de autor şi din asocierea imaginii mele cu diferite brand-uri, în care eu am încredere. Sunt foarte selectivă din acest punct de vedere, nu recomand nimic ce nu am încercat eu însămi. Aşa s-a născut colaborarea mea cu gama de produse HydraFacial, prin ei am reuşit să remediez foarte mult din ve­chea mea problemă cu acneea, dar şi cu apa­ratele de masaj VelaShape, prin care-mi mo­delez corpul într-un mod neinvaziv. Revenind la în­trebarea ta, să-ţi duci traiul din mu­zică e o luptă, una încâlcită, cu suişuri şi coborâşuri, pentru că nu poţi fi mereu la vârf. Iar în prezent nu este cea mai bună perioadă pentru niciun artist. Viaţa com­plicată, tensiunile politice, toate acestea generează pe plan mondial o criză răsfrântă mult asupra mu­zicii, a artei în general. Pe de altă parte, eu cred că, uneori, lucrurile trebuie să meargă foarte rău, pentru ca din haos să recunoaştem din nou binele. Sunt clipe când uităm să vedem frumosul, pur şi simplu nu mai suntem capabili să-l recu­noaş­tem, şi atunci, numai prin comparaţie cu un rău cum­plit, putem vedea din nou binele, frumuseţea şi va­loarea. Observ bucuroasă că în România se între­zăreşte o lumină clară în acest sens. Văd şi cunosc oameni frumoşi, care vor să facă bine şi chiar fac. Am încredere în tineri, în talentul şi implicarea lor, iar acest început de an, ornat cu evenimentele lui de stradă, este o dovadă mai mult decât grăitoare că tinerilor le pasă de ţara lor, de viitorul ei.

- Despre artişti se spune că sunt firi visătoare. Tu pari "suspect" de implicată în social...

- Adevărat, urmăresc poate mai mult decât oricând aspectul social al vieţii din jurul meu. Sunt din ce în ce mai implicată în problemele de mediu şi nu ratez nicio ocazie să atrag atenţia asupra pe­ri­colelor reale din acest domeniu. La fel de im­pli­cată sunt şi în protecţia animalelor. Ce observ? Ob­serv, evident, enorm de multe pro­bleme, dar mai observ şi că evoluăm. Este evident acest lucru. Văd asta în oa­meni şi o văd la mine. Evoluez şi social, dar şi mu­zical, compun mult mai mult, scriu mult mai mult, tocmai pentru că mă inspiră viaţa societăţii, în aceeaşi măsură în care mă inspiră propriile ex­pe­rienţe.

- Cum eşti, de fapt, Alexandra? Pentru mine, eşti plină de nuanţe: retrasă şi timidă câteodată, dar, în acelaşi timp, extrem de stilată, surprin­ză­toa­re, provocatoare chiar. E adevărat sau mă înşel?

- Puţină lume mă cunoaşte aşa cum mă descrii. Mă bucur că tu faci parte din ea şi că în "Formula AS" apar totdeauna "pictată" în culorile mele adevărate. O revistă în paginile căreia îmi place, tocmai de aceea, să mă deschid. Aşa cum încerc să fac şi în compoziţiile mele, în care mă implic tot mai mult: pentru prima dată în carieră, vreau ca mult mai multă lume să mă cunoască cu adevărat. Să nu se mai creadă despre mine că sunt ciudata aceea retrasă, pentru că nu e adevărat. Da, sunt un om timid, poate şi pentru că am fost un copil cuminte şi o adolescentă retrasă, mai ales din cauza problemelor cu acneea, cu care m-am luptat de când mă ştiu. Am avut mereu un conflict în mine, ceea ce a făcut ca de-a lungul timpului să par intangibilă şi nedeschisă complet către bucu­rie. Dar eu nu sunt aşa. Nu sunt doar o voce frumoasă, aşezată pe o persoană inaccesibilă, şi cred că a venit vremea ca oamenii să înceapă să mă cunoască aşa cum sunt. Aşadar, voi fi din ce în ce mai deschisă cu publicul meu. Voi fi în continuare vigilentă cu o parte a presei, despre care ştim cu toţii ce vânează, dar în rest, voi primi mult mai deschis oamenii în viaţa mea. Mediile de socializare ajută mult din acest punct de vedere. Nu e greşit ca lumea să vrea să ştie multe lucruri despre noi, persoanele publice. Dacă îmi ascultă cu plăcere o melodie, parcă ar vrea să mă şi cunoască mai bine, iar eu cred că oamenii ca noi au datoria de a se face vizibili, dar într-un mod frumos, armonios. Avem datoria de a fi exemple pozitive. Mult timp am crezut că discreţia absolută e un exemplu pozitiv. Poate că este, dar te şi înde­părtează de oameni, devii inaccesibil şi perceput ca fiind rece. Şi, iată, aşa cum în urmă cu doi ani mi-am deschis sufletul rănit, tot prin literele aşternute în "Formula AS", aleg ca tot aici să spun că Ale­xan­dra Ungureanu e o fată veselă, o fată care are pri­­eteni, care e generoasă şi care, da, iubeşte din nou, aleg să spun că sufăr de anemie, că sunt ză­pă­cită şi, câteodată, neglijez tratamen­tele, aleg să spun că mă trezesc târziu dimineaţa, aleg să spun că nu mă deranjează cei 35 de ani şi faptul că încă nu sunt "la casa mea", aleg să spun că mama suferă din cau­za asta dar, mamă, sunt bine, iubesc, sunt iubită şi fericită!

- A înflorit primăvara în tonul tău! Vorbeşti cântând! Te însufleţeşte şi pe tine natura care renaşte? Iubeşti mai mult? Trăieşti mai intens?

- Am un sentiment mai ciudat decât atât, parcă simt seva din întreaga natură cum porneşte prin fiecare plantă, fiecare lăstar. Primăvara sunt mereu transpusă în curtea bunicii, unde ştiam fiecare floare ce loc ocupă şi când urmează să înflorească. Dar, în rest, parcă nu mai am anotimpuri preferate. Îmi place fiecare. Chiar şi iarna, care îmi displăcea cândva. Acum, cu trei pulovere lălâi de lână pe mine, am învăţat să schiez. Parcă nici toamna nu mă mai umple de tristeţi închipuite. Nu ştiu ce în­seamnă asta, poate simplul fapt că în prezent sunt chiar în bună înţelegere cu propria mea persoană.

Pluralul iubirii

- Primăvara e, totuşi, anotimpul iubirii. Câte iubiri crezi că există într-un om?

- Iubirea nu hibernează. Este acolo mereu. Mai important, cred eu, este să observăm detaliile care răscolesc în noi aceste iubiri multe şi diferite. Iu­bi­rea de oameni, de natură, de părinţi, de animale, de viaţă, de tine însăţi. Dar dacă nu suntem atenţi mă­car din când în când la detaliile care ne în­con­joară, iubirea aceasta se reduce doar la un simplu cuvânt. Uite, ieri am văzut o pisică neagră, lungită la soare pe o maşină roşie. Atât de bine se potriveau amân­două, atât de puternică a fost imaginea, mai ales din punct de vedere cromatic, încât bucu­ria ei nu m-a părăsit toată ziua. Cât despre iubirea aceea cu "i" mare... Eu nu cred că există o mare dragoste şi atât. Deşi am aple­care către iubiri intense, pa­sionale, care să mă ridice de la pământ şi să-mi ia min­ţile, ştiu cu certitudine că nu acelea sunt singu­rele. Ba chiar nu acelea sunt întotdeauna cele mai mari. Sunt iubiri care te înfloresc, care te fac să vrei să fii mai bun, care au aceeaşi valoare cu o dragoste pasională. Poate chiar mai multă. Un lucru este cert pentru mine: cea mai frumoasă iubire este cea pe care o trăieşti în prezent. Şi iată ce zâmbet frumos mi-a crescut pe chip spu­nând asta!...

- Să nu ne îndepărtăm de iubirile mari, înainte de a vorbi despre mama ta, cu care ai o relaţie de excepţie. Sunteţi la fel de apro­piate?

- Da, evident. Şi, în continuare, nu încetează să mă uimească cu efervescenţa ei. După ce a învins cea mai cumplită dintre boli, după ce l-am pierdut pe tata în lupta cu aceeaşi boală, mama este în con­tinuare profesoară activă la şcoală, la after school, are grijă de căţei, găteşte, umblă toată ziua. Nu ştiu de unde are atâta ener­gie. Eu nu reu­şesc să fac ju­mătate din ceea ce face ea zilnic. Este una dintre marile mele iubiri şi mă bucur să vorbesc despre ea. Mă iartă când o mai supăr, căci nu ştiu cum se face că ne purtăm câteodată cel mai urât cu oa­menii pe care-i iubim cel mai mult. Nemul­ţu­­mirile şi frus­trările noastre se descarcă pe fiinţele care ne vor nu­mai binele. Mă bucur că e sănătoasă şi sper să trăim împreună şi vremurile acelea la care visează ea, cu mine măritată şi cu ea legănând copiii mei pe ge­nunchi. Ha! Ha! Dar toate la rândul lor. Spun asta pen­tru că eu constat că am o relaţie foarte bună cu tim­pul. El nu trebuie dat înapoi. Dacă mă întreabă cineva câţi ani am, trebuie să stau să mă gândesc. Îmi place să fiu copil, să am o legătură permanentă cu oameni foarte tineri, să-i înţeleg. La fel ca şi ma­ma, până la urmă. Îmi place să nu-mi pierd spi­ri­tul acesta de copil. Chiar fac anumite lucruri care să mă transporte în copi­lărie, cum ar fi sentimentul ace­la plăcut şi familiar, când te vâri seara în pat, îţi este frig, te faci cocoloş, şi freci repede, repe­de, tălpile una de alta. Pe mine lu­crurile acestea mă tri­mit înapoi în timp şi-mi dau o linişte nemaipo­me­nită. Ar fi grozav să putem adormi aşa, direct, cum o făceam de copii, fără să mai auzim vuietul acela în cap, când punem capul pe pernă, însoţit de zgo­motul şirului nesfârşit de lucruri pe care trebuie să le rezolvăm a doua zi. Ei, asta chiar nu se mai poate, dar să scoatem cât mai des la iveală copilul din noi e mai mult decât posibil. Chiar pre­gătesc alături de băieţii mei de la Crush, o piesă care se numeşte "Copiii din noi", cu un subiect care se potriveşte exact cu ceea ce vorbim acum. Spuneam mai de­vreme că vreau să fiu deschisă, că nu mai îngădui ca un sentiment puternic de-al meu, o trăire, o po­veste specială, să nu mai fie transpusă în muzică. Me­lodia aceasta este un exemplu în acest sens. Mu­zica este singurul mod prin care eu ştiu să mă ex­prim autentic şi cel mai direct mijloc pentru ca oamenii să mă cunoască cu adevărat. Muzica este şi cea mai bună terapie pentru mine. Şi pro­ble­mele medicale dispar când cânt. E chiar adevărat! Pen­tru mine e muzica, pentru altcineva poate fi orice lucru în care pune pasiune. A face ceva cu plă­cere cred că generează în corpul nostru nişte reacţii chimice vindecătoare.

- Tot muzical încheiem interviul nostru, între­bân­du-te ce mai pregăteşti anul acesta?

- Pe lângă multe concerte, pregătesc un album de muzică pop cu influenţe country. Deja înre­gis­trez. Cine mă cunoaşte ştie că plăcerea mea vino­vată este muzica country. Mor după ea, este parte din mine şi, de aceea, am hotărât să o scot la lu­mină. Nu este vorba de vreun country clasic, bă­trâ­nicios, ci doar de anumite influente şi tuşe country, adău­gate unor melodii moderne. Aşadar, asta pregătesc. Ceva ce-mi face mie extrem de multă plăcere şi sper din toată inima ca publicului să-i placă la fel.

Fotografii de RALUCA CIORNEA