Eram la un moment de răscruce din viaţa mea conjugală. Ceva intervenise între mine şi soţul meu. Mi-aş fi dorit enorm şi aş fi dat orice să se repare lucrurile, să se reţeasă vraja de la început! Am crezut întotdeauna în minuni. Şi, pentru că pentru mine iarna este anotimpul copilăriei, cu iluziile create din jocul dantelei ţurţurilor atârnând sub acoperişuri, tocmai într-o zi de iarnă s-a întâmplat acel miraj mult aşteptat. Am ieşit, împreună cu soţul meu, în oraş, şi, deşi am trecut de vârsta a doua, m-a tras cu săniuţa, ca pe un copil, pe drumul spre centru, unde riscam să fim văzuţi de multă lume cunoscută. Trecând pe lângă un mic magazin, am zărit ceva roz în întunericul modest al singurei încăperi. Curioasă, m-am oprit, şi am descoperit că era vorba despre o umbrelă roz-transparentă. Printr-un impuls de moment, am dorit-o cu ardoare. Nu aveam bani la mine. De obicei, soţul meu nu prea îmi făcea daruri. De data aceasta, însă, miracolul a continuat. Am primit în dar ciudatul şi atrăgătorul obiect. Mai departe, am auzit o muzică ce-mi amintea de copilărie, dintr-un magazin de specialitate ce-şi făcea reclamă la casete. Am recunoscut vocea gutural-voalată a lui Nat King Cole. Am şovăit mult până să îndrăznesc să spun că-mi doresc acea casetă. Şi iarăşi, minunea a funcţionat. Soţul meu mi-a dăruit fără ezitare şi acest mic cadou. Am fost copleşită de fericire întreaga zi.
După sărbătorile de iarnă, m-am dus la serviciu cu un nou tonus şi cu sentimentul de împlinire, pe care numai aceste sărbători şi darurile care se fac în timpul lor ţi le pot oferi. Treptat, zăpada a început să se topească, au început ploile de primăvară şi eu, o mare iubitoare de accesorii, am început să-mi port cu mândrie şi graţie feminină umbreluţa roz. Mi se părea că toată lumea întoarce capul pe stradă după mine şi că umbrela mea roz degaja bună-dispoziţie şi încântare în jurul meu.
Într-o seară, am fost nevoită să plec de la serviciu pentru cinci minute la librăria din apropiere, pentru a căuta un dar potrivit pentru fetiţa mea. M-am întors în grabă şi, la închiderea programului, mi-am dat seama că nu mai aveam obiectul îndrăgit. M-am amăgit, în mod copilăros, că a doua zi dimineaţă mă voi duce la librărie şi voi lămuri lucrurile. Dar, vai!, nu a fost aşa. Librăreasa, împreună cu toţi cei ce lucrau acolo, au negat că ar fi văzut sau atins preţiosul obiect. Am suferit cumplit. Parcă pierdusem o frântură de noroc, odată cu amuleta mea trandafirie.
Peste câtva timp, în aceeaşi librărie, a fost organizată o expoziţie de pictură. Cum sunt mare amatoare de artă şi frumos, mi-am făcut timp să intru să o vizitez. Şi, iarăşi, elementul magic s-a insinuat în cenuşiul vieţii. Am desluşit umbrela mea roz pictată într-un tablou, reprezentând o natură moartă, pe o măsuţă, lângă o vază cu flori...
VALERIA - Cugir
21 de crini albi
...După aproape o lună, mama s-a stins fulgerător. De atunci, când mă întâlnesc cu câte un apropiat şi-mi spune: "Carmen, a înflorit crinul de la voi!", o lacrimă îmi înfloreşte în colţul ochiului şi mă gândesc că, de câte ori vor înflori, îmi voi aminti cu câtă dragoste i-am oferit eu şi mama celor dragi.
CARMEN VÎLCU - loc. Moşoaia, jud. Argeş
Ţeposul
Când m-am mutat din Bucureşti într-un oraş de munte, fosta proprietară a apartamentului (în care am locuit un timp) mi-a lăsat amintire doi pui de cactus de la cei pe care îi avea. Pe unul l-am dăruit unei prietene, celălalt mi-a rămas. Fără să-i dau importanţă, îl udam şi observam că se înalţă.
Se spune că necuvântătoarele nu sunt receptive la sentimente, dar ele simt şi-şi întorc, într-un fel, recunoştinţa. Credeţi-mă, au graiul lor, felul lor specific de a se manifesta!
Am început să-i mângâi deseori crengile ţepoase, să-l întreb de ce este aşa posac şi, într-o bună zi, am observat că ţepii nu mai erau atât de ascuţiţi, s-au rotunjit, coaja verde devenise strălucitoare. Când mâna mea atingea crengile, puii şi frunzele mici, delicate, de pe margini tremurau ca la adierea unui vânt de primăvară. Şi dacă le strângeam uşor în palmă, tot nu înţepau. "Ţeposul" nu mai era ţepos.
A simţit că l-am îndrăgit şi m-a răsplătit. A crescut tot mai mult, îndreptându-se spre lumină şi soare. A devenit un copăcel suplu şi, probabil, vrea să ajungă până la tavan. S-o fi visând şi el printre rudele lui din ţările calde, cu pământ nisipos; totuşi, se pare că îi place şi compania florilor autohtone, tronând impunător între ele.
Şi, cu cât îl mângâi şi-i arăt că-mi este drag, se face mai frumos.
Se simte ocrotit. Dintr-un simplu "obiect", mi-a devenit prieten!
"Ţeposului" îi vorbesc uneori, întrebându-l ce s-a întâmplat cu ţepii lui, cum de s-a schimbat aşa, cât are de gând că mai crească? Crenguţele lui, mlădiţele lăturalnice freamătă când îi spun că e greu şi trist pe lume... parcă ar aproba: "da, da, aşa e lumea. Împacă-te cu ea şi cu viaţa. Vezi ce frumos sunt eu? De ce nu te bucuri?".
Aşa a devenit cactusul un tovarăş al singurătăţii mele, un interlocutor tăcut, blând şi sensibil.
Prietenul meu nu se mişcă şi nu vorbeşte, dar simte. Afecţiunea lui îmi alungă singurătatea.
MARIA CHIŞCAN
Ilustraţii de Cristiana Radu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
