Doamnele cititoare ne scriu povești

Cititor Formula AS
Umbrela roz

Eram la un moment de răscruce din viața mea conjugală. Ceva intervenise între mine și soțul meu. Mi-aș fi dorit enorm și aș fi dat orice să se repare lucrurile, să se rețeasă vraja de la început! Am crezut întotdeauna în minuni. Și, pentru că pen­tru mine iarna este anotimpul copilăriei, cu ilu­ziile create din jocul dantelei țurțurilor atârnând sub acoperișuri, tocmai într-o zi de iarnă s-a în­tâm­plat acel miraj mult așteptat. Am ieșit, îm­preună cu soțul meu, în oraș, și, deși am trecut de vârsta a doua, m-a tras cu săniuța, ca pe un copil, pe dru­mul spre centru, unde riscam să fim văzuți de multă lume cunoscută. Trecând pe lângă un mic magazin, am zărit ceva roz în întunericul modest al singurei încăperi. Curioasă, m-am oprit, și am descoperit că era vorba despre o umbrelă roz-transparentă. Prin­tr-un impuls de moment, am dorit-o cu ardoare. Nu aveam bani la mine. De obicei, soțul meu nu prea îmi făcea daruri. De data aceasta, însă, miracolul a continuat. Am primit în dar ciu­datul și atrăgătorul obiect. Mai departe, am auzit o muzică ce-mi amin­tea de copilărie, dintr-un ma­gazin de specialitate ce-și făcea reclamă la casete. Am recunoscut vocea gutural-voalată a lui Nat King Cole. Am șovăit mult până să îndrăznesc să spun că-mi doresc acea casetă. Și iarăși, mi­nunea a funcționat. Soțul meu mi-a dăruit fără ezi­tare și acest mic cadou. Am fost copleșită de fericire întrea­ga zi.
După sărbătorile de iarnă, m-am dus la ser­vi­ciu cu un nou tonus și cu senti­mentul de împlinire, pe care numai aceste sărbători și darurile care se fac în timpul lor ți le pot oferi. Treptat, zăpada a în­ceput să se topească, au început ploile de pri­măvară și eu, o mare iu­bitoare de accesorii, am început să-mi port cu mân­drie și grație fe­minină umbreluța roz. Mi se părea că toată lumea întoarce capul pe stradă după mine și că umbrela mea roz degaja bună-dispoziție și încântare în jurul meu.
Într-o seară, am fost nevoită să plec de la ser­viciu pentru cinci minute la librăria din apropiere, pentru a căuta un dar potrivit pentru fetița mea. M-am întors în grabă și, la închiderea progra­mului, mi-am dat seama că nu mai aveam obiectul îndrăgit. M-am amăgit, în mod copilăros, că a doua zi dimineață mă voi duce la librărie și voi lămuri lucrurile. Dar, vai!, nu a fost așa. Libră­reasa, îm­preună cu toți cei ce lucrau acolo, au negat că ar fi văzut sau atins prețiosul obiect. Am suferit cumplit. Parcă pierdusem o frântură de noroc, odată cu amuleta mea trandafirie.
Peste câtva timp, în aceeași librărie, a fost or­ga­nizată o expoziție de pictură. Cum sunt mare amatoare de artă și frumos, mi-am făcut timp să intru să o vizitez. Și, iarăși, elementul magic s-a in­sinuat în cenușiul vieții. Am deslușit umbrela mea roz pictată într-un tablou, reprezentând o natură moartă, pe o măsuță, lângă o vază cu flori...
VALERIA - Cugir

21 de crini albi

În ultima vară a mamei mele, aveam într-un ghiveci primit în dar un crin frumos, maiestuos și alb. Cu trecerea timpului, s-a înmulțit, făcând atâția puiuți, încât nu au mai avut loc în vas. Am fost nevoite, eu și mama, să-i scoatem și să-i replantăm pe toți, și astfel au rezultat 21 de ghi­vece cu câte un bulb de crin alb. Erau prea mulți. Am decis amândouă să-i ofe­rim prietenilor și cu­noș­tin­țelor noastre.
...După aproape o lună, mama s-a stins fulgerător. De atunci, când mă întâlnesc cu câte un apropiat și-mi spune: "Carmen, a în­florit crinul de la voi!", o lacrimă îmi în­flo­rește în colțul o­chiu­lui și mă gândesc că, de câte ori vor înflori, îmi voi aminti cu câtă dra­goste i-am oferit eu și mama celor dragi.
CARMEN VÎLCU - loc. Moșoaia, jud. Argeș

Țeposul

Când m-am mutat din București într-un oraș de munte, fosta proprietară a aparta­men­tului (în care am locuit un timp) mi-a lăsat amintire doi pui de cactus de la cei pe care îi avea. Pe unul l-am dăruit unei prietene, celălalt mi-a rămas. Fără să-i dau importanță, îl udam și observam că se înal­ță.
Au urmat apoi câteva mu­tări: în același oraș și înapoi la București; îl luam cu mine pe bietul cac­tus ca pe orice bagaj. Mi-a spus cineva că nu este bine să-l țin în casă, pentru că nu poartă noroc, ci aduce ghinion, dar n-am renunțat la el. Vara, îl așezam pe balconul locuinței actuale, la soare și, când îl atingeam, mutându-l de ici-colo, mă înțe­pa rău, și i-am zis cu ciudă "Țeposul". Dar creștea în continuare, chiar dacă nu-l tratam cu atenția cuvenită. Până într-o zi, când mi-am spus că n-o fi atât de urâcios, doar este și el creat de Dum­nezeu. Și mi-am propus să-l iubesc. I-am mân­gâiat brațele lungi care au vibrat ușor.
Se spune că necuvântătoarele nu sunt recep­tive la sentimente, dar ele simt și-și întorc, într-un fel, recunoștința. Credeți-mă, au graiul lor, felul lor specific de a se manifesta!
Am început să-i mângâi deseori crengile țe­poa­se, să-l întreb de ce este așa posac și, într-o bună zi, am observat că țepii nu mai erau atât de ascuțiți, s-au rotunjit, coaja verde devenise stră­lucitoare. Când mâna mea atingea crengile, puii și frunzele mici, delicate, de pe margini tre­murau ca la adierea unui vânt de primăvară. Și dacă le strân­geam ușor în palmă, tot nu înțepau. "Țe­po­sul" nu mai era țe­pos.
A simțit că l-am îndrăgit și m-a răsplătit. A crescut tot mai mult, îndreptându-se spre lumină și soare. A devenit un copăcel suplu și, probabil, vrea să ajungă până la tavan. S-o fi visând și el printre rudele lui din țările calde, cu pământ nisipos; totuși, se pare că îi place și compania florilor autohtone, tronând impunător între ele.
Și, cu cât îl mângâi și-i arăt că-mi este drag, se face mai frumos.
Se simte ocrotit. Dintr-un simplu "obiect", mi-a devenit prieten!
Mă întreb: dacă plantele necuvântătoare răs­pund afecțiunii, oare de ce nu sunt la fel și oa­me­nii? Dragostea, afecțiunea, prietenia nu pot fi co­man­date sau cumpărate. Ele vin din interior, spon­tan, sau nu vin niciodată.
"Țeposului" îi vorbesc uneori, întrebându-l ce s-a întâmplat cu țepii lui, cum de s-a schimbat așa, cât are de gând că mai crească? Crenguțele lui, mlă­dițele lăturalnice freamătă când îi spun că e greu și trist pe lume... parcă ar aproba: "da, da, așa e lumea. Împacă-te cu ea și cu viața. Vezi ce fru­mos sunt eu? De ce nu te bucuri?".
Așa a devenit cactusul un tovarăș al sin­gu­rătății mele, un interlocutor tăcut, blând și sen­sibil.
Prietenul meu nu se mișcă și nu vorbește, dar simte. Afecțiunea lui îmi alungă singurătatea.
MARIA CHIȘCAN

Ilustrații de Cristiana Radu