Eram la un moment de răscruce din viața mea conjugală. Ceva intervenise între mine și soțul meu. Mi-aș fi dorit enorm și aș fi dat orice să se repare lucrurile, să se rețeasă vraja de la început! Am crezut întotdeauna în minuni. Și, pentru că pentru mine iarna este anotimpul copilăriei, cu iluziile create din jocul dantelei țurțurilor atârnând sub acoperișuri, tocmai într-o zi de iarnă s-a întâmplat acel miraj mult așteptat. Am ieșit, împreună cu soțul meu, în oraș, și, deși am trecut de vârsta a doua, m-a tras cu săniuța, ca pe un copil, pe drumul spre centru, unde riscam să fim văzuți de multă lume cunoscută. Trecând pe lângă un mic magazin, am zărit ceva roz în întunericul modest al singurei încăperi. Curioasă, m-am oprit, și am descoperit că era vorba despre o umbrelă roz-transparentă. Printr-un impuls de moment, am dorit-o cu ardoare. Nu aveam bani la mine. De obicei, soțul meu nu prea îmi făcea daruri. De data aceasta, însă, miracolul a continuat. Am primit în dar ciudatul și atrăgătorul obiect. Mai departe, am auzit o muzică ce-mi amintea de copilărie, dintr-un magazin de specialitate ce-și făcea reclamă la casete. Am recunoscut vocea gutural-voalată a lui Nat King Cole. Am șovăit mult până să îndrăznesc să spun că-mi doresc acea casetă. Și iarăși, minunea a funcționat. Soțul meu mi-a dăruit fără ezitare și acest mic cadou. Am fost copleșită de fericire întreaga zi.
După sărbătorile de iarnă, m-am dus la serviciu cu un nou tonus și cu sentimentul de împlinire, pe care numai aceste sărbători și darurile care se fac în timpul lor ți le pot oferi. Treptat, zăpada a început să se topească, au început ploile de primăvară și eu, o mare iubitoare de accesorii, am început să-mi port cu mândrie și grație feminină umbreluța roz. Mi se părea că toată lumea întoarce capul pe stradă după mine și că umbrela mea roz degaja bună-dispoziție și încântare în jurul meu.
Într-o seară, am fost nevoită să plec de la serviciu pentru cinci minute la librăria din apropiere, pentru a căuta un dar potrivit pentru fetița mea. M-am întors în grabă și, la închiderea programului, mi-am dat seama că nu mai aveam obiectul îndrăgit. M-am amăgit, în mod copilăros, că a doua zi dimineață mă voi duce la librărie și voi lămuri lucrurile. Dar, vai!, nu a fost așa. Librăreasa, împreună cu toți cei ce lucrau acolo, au negat că ar fi văzut sau atins prețiosul obiect. Am suferit cumplit. Parcă pierdusem o frântură de noroc, odată cu amuleta mea trandafirie.
Peste câtva timp, în aceeași librărie, a fost organizată o expoziție de pictură. Cum sunt mare amatoare de artă și frumos, mi-am făcut timp să intru să o vizitez. Și, iarăși, elementul magic s-a insinuat în cenușiul vieții. Am deslușit umbrela mea roz pictată într-un tablou, reprezentând o natură moartă, pe o măsuță, lângă o vază cu flori...
VALERIA - Cugir
21 de crini albi
În ultima vară a mamei mele, aveam într-un ghiveci primit în dar un crin frumos, maiestuos și alb. Cu trecerea timpului, s-a înmulțit, făcând atâția puiuți, încât nu au mai avut loc în vas. Am fost nevoite, eu și mama, să-i scoatem și să-i replantăm pe toți, și astfel au rezultat 21 de ghivece cu câte un bulb de crin alb. Erau prea mulți. Am decis amândouă să-i oferim prietenilor și cunoștințelor noastre.
...După aproape o lună, mama s-a stins fulgerător. De atunci, când mă întâlnesc cu câte un apropiat și-mi spune: "Carmen, a înflorit crinul de la voi!", o lacrimă îmi înflorește în colțul ochiului și mă gândesc că, de câte ori vor înflori, îmi voi aminti cu câtă dragoste i-am oferit eu și mama celor dragi.
CARMEN VÎLCU - loc. Moșoaia, jud. Argeș
Țeposul
Când m-am mutat din București într-un oraș de munte, fosta proprietară a apartamentului (în care am locuit un timp) mi-a lăsat amintire doi pui de cactus de la cei pe care îi avea. Pe unul l-am dăruit unei prietene, celălalt mi-a rămas. Fără să-i dau importanță, îl udam și observam că se înalță.
Au urmat apoi câteva mutări: în același oraș și înapoi la București; îl luam cu mine pe bietul cactus ca pe orice bagaj. Mi-a spus cineva că nu este bine să-l țin în casă, pentru că nu poartă noroc, ci aduce ghinion, dar n-am renunțat la el. Vara, îl așezam pe balconul locuinței actuale, la soare și, când îl atingeam, mutându-l de ici-colo, mă înțepa rău, și i-am zis cu ciudă "Țeposul". Dar creștea în continuare, chiar dacă nu-l tratam cu atenția cuvenită. Până într-o zi, când mi-am spus că n-o fi atât de urâcios, doar este și el creat de Dumnezeu. Și mi-am propus să-l iubesc. I-am mângâiat brațele lungi care au vibrat ușor.
Se spune că necuvântătoarele nu sunt receptive la sentimente, dar ele simt și-și întorc, într-un fel, recunoștința. Credeți-mă, au graiul lor, felul lor specific de a se manifesta!
Am început să-i mângâi deseori crengile țepoase, să-l întreb de ce este așa posac și, într-o bună zi, am observat că țepii nu mai erau atât de ascuțiți, s-au rotunjit, coaja verde devenise strălucitoare. Când mâna mea atingea crengile, puii și frunzele mici, delicate, de pe margini tremurau ca la adierea unui vânt de primăvară. Și dacă le strângeam ușor în palmă, tot nu înțepau. "Țeposul" nu mai era țepos.
A simțit că l-am îndrăgit și m-a răsplătit. A crescut tot mai mult, îndreptându-se spre lumină și soare. A devenit un copăcel suplu și, probabil, vrea să ajungă până la tavan. S-o fi visând și el printre rudele lui din țările calde, cu pământ nisipos; totuși, se pare că îi place și compania florilor autohtone, tronând impunător între ele.
Și, cu cât îl mângâi și-i arăt că-mi este drag, se face mai frumos.
Se simte ocrotit. Dintr-un simplu "obiect", mi-a devenit prieten!
Mă întreb: dacă plantele necuvântătoare răspund afecțiunii, oare de ce nu sunt la fel și oamenii? Dragostea, afecțiunea, prietenia nu pot fi comandate sau cumpărate. Ele vin din interior, spontan, sau nu vin niciodată.
"Țeposului" îi vorbesc uneori, întrebându-l ce s-a întâmplat cu țepii lui, cum de s-a schimbat așa, cât are de gând că mai crească? Crenguțele lui, mlădițele lăturalnice freamătă când îi spun că e greu și trist pe lume... parcă ar aproba: "da, da, așa e lumea. Împacă-te cu ea și cu viața. Vezi ce frumos sunt eu? De ce nu te bucuri?".
Așa a devenit cactusul un tovarăș al singurătății mele, un interlocutor tăcut, blând și sensibil.
Prietenul meu nu se mișcă și nu vorbește, dar simte. Afecțiunea lui îmi alungă singurătatea.
MARIA CHIȘCAN
Ilustrații de Cristiana Radu