Dantelele bunicii s-au aşezat pe porţelanurile nepoatei
- Doamnă Wagner, foarte multe dintre excepţionalele dvs. bijuterii şi obiecte din porţelan sunt decorate cu motive florale, desenate cu aur şi cu argint. Flori austere pentru prinţese gotice. Sunt amintiri ale primăverilor din copilăria dvs. transilvăneană?
- Undeva, în subconştient, e posibil ca originile ardeleneşti şi, în mod special, cele ungureşti, să îşi fi spus cuvântul. În sufrageria bunicii de la Hunedoara, pernele de pe canapea sau şerveţelele erau brodate cu tradiţionala lalea, specifică artei decorative ungureşti. Porţelanurile de Herend sau Zsolnai, păstrate cu sfinţenie din generaţie în generaţie, sunt pictate, şi ele, cu trandafirii şi vegetaţia delicată, tipice manufacturilor consacrate de porţelan unguresc. Îmi amintesc că priveam cu fascinaţie dantelele şi broderiile monogramelor aşternuturilor albe, cu care bunica îmbrăca paturile special pentru noi, atunci când o vizitam. Ne spunea, cu căldură, că vor fi ale noastre când ne vom mărita. De atunci datează fascinaţia mea pentru monograme şi pasiunea pentru volutele fine şi complicate ale dantelelor lucrate cu mână răbdătoare şi sigură. Toate aceste mici minuni lucrate manual fie de bunica, fie de bunici ale bunicii noastre mi-au marcat copilăria. Fără să mi-o programez în mod special, le transmit şi le reproduc în manieră proprie în munca pe care o fac astăzi. Dantelele bunicii s-au aşezat cumva, peste ani, pe porţelanurile nepoatei. Grija pentru detaliu, plăcerea de a descoperi dantelăria fină a plantelor, răbdarea de a căuta frumosul şi de a-l cultiva simplu, toate acestea de la bunica le-am moştenit. Bunica avea ceva din răbdarea, tenacitatea şi bunul-gust sigur ale vechilor meşteşugari, ale manufacturierilor de pe timpuri. Mare noroc am avut că am deprins câte ceva din talentele ei! Cu timpul, mi-am dat seama că am pus pe porţelan şi o parte din spiritul bun şi cald şi artist al dragei mele bunici.
Mărul înflorit din faţa ferestrei
- La Hunedoara, în faţa ferestrei de la bucătăria bunicii, înflorea în fiecare primăvară un măr sălbatic. Lumina caldă, de primăvară, şi mireasma acelor mici şi delicate flori îmi dădeau, încă de copil, o stare de bucurie pe care o retrăiesc cu aceeaşi intensitate an de an, odată cu primele raze de soare blânde şi calde. Amintirea primăvăratică a acelui măr sălbatic, înflorit prin minunea vieţii la fereastra bunicii, stăruie şi astăzi, înfloreşte în mine şi, apoi, pe porţelan. Inocenţa, curiozitatea şi capacitatea nesfârşită de a te mira, de a surprinde detalii aparent anodine ale miracolului naturii - iată ce uneşte, consider eu, copilăria de artă şi de viaţa interioară a unui artist. Îmi place să cred că toate acestea sunt vii în mine, la fel de proaspete ca în anii în care o fetiţă subţirică privea cu ochi mari mărul înflorit de la fereastra bunicii. Pe atunci, trăiam totul cu o intensitate încă şi mai mare decât azi. Poate curăţia de copil mă făcea să descopăr semne şi minuni la tot pasul. Încât tot ce mă înconjura mă făcea să cred şi să simt că am nimerit într-o peşteră a lui Aladin. O peşteră de o frumuseţe fără seamăn, din care primăvara ţâşnea de fiecare dată ca o simfonie bubuitoare, cu cortegiul ei de flori, de gâze şi arome.
- Ce rol are copilăria în formarea unui artist? Se păstrează emoţiile prin timp? Pot fi ele încrustate în porţelan?
- Am avut o copilărie destul de armonioasă, în care am simţit căldura şi dragostea celor din jur. Am părinţi care m-au încurajat şi mi-au dat încredere în mine printr-un comportament simplu, acela de a mă fi supravegheat să fiu pe drumul cel bun, dar fără să mi-l impună vreodată. Bunica ne-a învăţat, pe mine şi pe sora mea, deprinderea de a meşteri cu propriile mâini şi ne-a educat, în modul ei simplu, dar autentic, gustul pentru frumos. Ne învăţa să privim un boboc de floare, o plantă pe care o creştea. În zilele în care avea bună-dispoziţie, scotea toată zestrea ei de aşternuturi brodate şi ne povestea cum şi de cine sunt făcute. În felul ăsta, înţelegeam un pic mai bine cum stă treaba cu arborele genealogic al familiei Wagner. Acum îmi dau seama că am avut şansa să primesc, în copilărie, o educaţie fără programă sofisticată şi ambiţii sterile, provenită din bun-simţ, din simplitate profundă: preţuirea pentru frumos, aplecarea pentru proporţie, pentru armonie, toate venite din apropierea de natură. Mi-a folosit enorm mai târziu.
- Ce vă revine, cu preponderenţă, în minte, din acei ani: peisajele, oamenii?
- Atmosfera unui loc sau a unui moment este ceea ce azi îmi poate reveni în minte. Dar şi peisaje sau oameni. Dealurile dimprejurul Devei sau Hunedoarei, călătoriile cu părinţii în Munţii Apuseni, unde vara făceam drumeţii şi culegeam afine din pădurea în care mirosea dumnezeieşte a brad şi a tot soiul de plante. Tot în Apuseni, iarna mergeam la schi, şi îmi amintesc de albul infinit al zăpezii aşternute peste dealurile domoale. Tot albul acela neatins, perfect, sclipea din loc în loc, în lumina soarelui. Asta parcă îmi dădea curaj să îi cer mamei să mă lase să schiez fără căciulă şi fără beţe. Eram fericită când, în zile cu soare, asta îmi era permis. Copilăria nu este un refugiu pentru mine. Este un teritoriu care există, e viu în sufletul şi amintirea mea. Şi coexistă foarte bine cu maturitatea, cu experienţa de viaţă şi de creaţie. Copilul din mine a rămas, fără să-mi fie ruşine cu asta. Dimpotrivă, e o binecuvântare.
O metaforă a iubirii, incizată în porţelan
- Decorurile porţelanurilor mele vin dintr-o lume foarte personală. Florile şi temele vegetale, de pildă, eu le studiez în detaliu. Observ plantele şi arhitectura lor, înainte să le pun pe porţelanurile mele. Iar meşteşugul pe care îl fac este pictura tradiţională pe porţelan, peste glazură, cu culori speciale, care se ard la 850 de grade. Este un meştesug pe care am început să îl descopăr în urmă cu optsprezece ani. Mai întâi, pe când eram în facultate, la Universitatea de Artă, am descoperit singură o tehnică. Dar ea era la îndemâna tuturor, pentru că lucram cu nişte culori de hobby. Adică, nişte culori pe care le folosesc cei care nu sunt profesionişti. Sunt culori pe care le poţi arde într-un cuptor de acasă, la 200 de grade. Apoi, după o vreme, am cunoscut şi ceramişti profesionişti, şi mi-am dat seama că aş putea să fac lucrări mult mai rafinate estetic. Or, pentru asta, totul e determinat de calitatea culorilor. Şi aşa am trecut la tehnica tradiţională de pictură pe porţelan şi ceramică. Încetul cu încetul, am început să o descopăr singură. Dar eu continuu să învăţ şi astăzi, pe măsură ce îmi propun noi şi noi teme de decor. Porţelanul este cea mai primitoare gazdă a temelor florale. Este un material parcă anume făcut să-l explorezi, centimetru cu centimetru, aşternând, cu pensula, flori tot mai esenţializate, nervuri delicate, grădini imaginare. Am observat, în ani, că jocul acesta al vegetalului cu porţelanul a devenit tot mai sofisticat în atelierul nostru, cu o balanţă pe care ne străduim să o ţinem între rigoare, precizie şi imaginaţie. Florile şi toate motivele vegetale pe care le aşternem în decorurile porţelanurilor şi bijuteriilor din porţelan ale casei Wagner sunt, de fapt, o metaforă a ideii de frumos, de iubire, de bucurie de a fi, de credinţă în bine şi în mai bine.
Caligrafii cu aur şi platină
- Ideea îmi încolţise în minte în Franţa, în urmă cu vreo opt ani. Mă dusesem acolo de câteva ori ca să văd manufacturile lor celebre de porţelan de mare tradiţie. Mai ales la Limoges şi la Sèvres. Şi tot umblând prin depozitele de obiecte de porţelan, am descoperit blancurile bijuteriilor. Blancuri înseamnă obiectul alb, modelat, dar nepictat încă; porţelanul alb, nu matriţa. Şi în acele manufacturi de toate mărimile de la Limoges, am văzut nişte mici secţiuni dedicate bijuteriilor. Am descoperit inele, pandantive, brăţări. Erau încântătoare! Mie, până atunci, nici nu-mi trecuse prin minte că aş putea să fac bijuterii de porţelan. Făceam doar ceşti şi obiecte pentru ceai şi cafea, şi, eventual, obiecte decorative. Dar după cele descoperite la Limoges, au început să-mi vină ideile. Am adus blancuri în atelier, le-am importat din Franţa şi am început să le decorăm. Şi totul a mers bine. Tot universul şi poveştile de pe ceştile şi ceainicele de porţelan le-am trecut şi le-am pictat mai miniatural, pe bijuterii. Şi peisajele mele fantastice, şi florile. Şi au ieşit nişte bijuterii de o minuţiozitate extremă, cu o frumuseţe specială. Să descoperi într-o bijuterie o poveste, povestea unei flori de pildă, mi se pare foarte frumos. Aşa am început să fac bijuterii care erau doar din porţelan pictat manual.
- Şi apoi?
- După doi ani, am făcut un curs de bijuterie clasică, din metale. Am învăţat cum se montează o piatră, am deprins abc-ul unui bijutier tradiţional. Asta mi-a folosit ca să-mi dau seama de toate etapele creaţiei unei bijuterii mai sofisticate, având în centru porţelanul, pentru a proiecta mai precis acea bijuterie. Am început, aşadar, să proiectez, să fac designul unor bijuterii din porţelan montate în aur, argint şi pietre preţioase sau semipreţioase. Montajul în aur şi argint îl facem cu ajutorul unor meşteri bijutieri. Designul bijuteriei, mixajele dintre porţelan şi materialele preţioase, pictura porţelanului le rafinez şi proiectez permanent. Mi se întâmplă să port o piesă în minte luni, uneori ani, până s-o desenez în detaliu pe hârtie. Odată însă ce-am proiectat-o, nu mă las până nu o văd realizată, indiferent de dificultăţile tehnice. Multe din bijuteriile pe care le creez sunt mici tablouri în sine, cu teme grafice transpuse din porţelanul nostru "art de la table", pe porţelanul de bijuterie. Asta cred că distinge brandul nostru, Wagner Arte Frumoase şi Poveşti. Dorinţa mea este ca bijuteriile noastre să fie nu doar frumoase, ci şi trainice. Ele se pot transmite de la o generaţie la alta, aşa cum făceau şi bunicii noştri cu noi.
- Florile dvs. sunt desenate pe porţelan cu cerneluri nobile, de platină şi de aur.
- Aşa e. Aurul şi platina mi le procur în stare lichidă, vin în nişte sticluţe maronii, şi se comportă ca o cerneală. O iei uşor pe pensulă şi începi să-ţi faci caligrafia. Sau se poate lucra şi cu peniţa. Se poate pune pe porţelan şi cu peniţa sau cu pensule extrem de fine. Totul cere o minuţie extremă. Porţelanul are o suprafaţă extrem de lucioasă. Şi asta cere un gest foarte bine controlat al pensulei, care alunecă pe porţelan, un gest precis al pictorului care iubeşte miniatura şi e extrem de răbdător. Răbdarea este o meserie aparte, pe care trebuie să o înveţe un decorator pe porţelan. Asta pe lângă precizie şi rigoare, evident. Clienţii noştri sunt fascinaţi de miniaturile pe pe bijuteriile şi obiectele noastre din porţelan. Uneori, făcute doar din aur sau din platină.
O primăvară eternă
- Bijuteriile eu le fac, de la cap la coadă. Pe când obiectele de porţelan pornesc de la conceptul meu, dar le execută meşterii noştri.
- Aveţi "cea mai frumoasă amintire de primăvară", Ana Wagner? O întâmplare pe care n-o puteţi uita?
- Pentru mine, primăvara e mai degrabă o stare. E anotimpul meu preferat. An de an mă bucur ca un copil de primii boboci, de primii ghiocei şi toporaşi, de primele raze blânde şi calde de soare... Primăvara înfloresc şi prind viaţă proiectele mele. Şi, da, poate părea un clişeu, dar ăsta e adevărul: primăvara renasc copilul şi artistul din mine.
- Marca Wagner, a bijuteriilor dvs., este o moştenire de familie?
- De la ai mei am moştenit mai degrabă un soi de încredere de sine, de libertate de a alege. Am fost lăsată liberă să aleg. Nu mi-a fost impus nimic, niciodată. Asta m-a făcut să nu mă blochez, să trec de la proiecte la fapte, de la idee şi schiţă la realizarea lor. Deschiderea către frumos ne-a insuflat-o în mod special bunica. Am preluat, din tot universul ei de obiecte şi lucruri făurite manual, migala şi gustul pentru miniatural, pe care astăzi le transmit, în felul meu, prin lucrările ce poartă marca Wagner. Încerc să combin rigoarea perfecţionistului care sunt, cu fantezia şi deschiderea spre frumos. Îmi place să-i văd pe oameni că se bucură de creaţiile Wagner Arte. Şi sper ca primăvara să fie un anotimp etern în sufletul meu şi în mica noastră manufactură.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
