O scenă mare, plină cu ecrane, aparatură, instrumente şi, mai ales, cu artişti ce cântă timp de două ore, din toată inima, pentru cei ce au greşit şi îşi ispăşesc pedeapsa.
În toamna lui 2014, trupa Pro Musica se reunea la Sala Filarmonicii din Timişoara pentru primul concert, după 20 de ani de absenţă. Bucuria de a fi împreună, de a face muzică şi de a programa lucruri noi i-a purtat mai departe pe veteranii rockeri. Şase luni mai târziu, în mai 2015, avea loc acest concert inedit, din curtea penitenciarului timişorean din strada Popa Şapcă. Filmul documentar al evenimentului, DVD-ul "Live in Prison", a fost lansat în Timişoara, la începutul acestui an, şi la Bucureşti, în ultimele zile ale iernii. Într-o lume muzicală dominată de himere, compromisuri şi de motto-ul "merge şi aşa", profesionalismul şi dăruirea bănăţenilor iese la suprafaţă ca un stindard bun de urmat.
L-am rugat pe Ilie Stepan, iniţiatorul ideii şi liderul acestei trupe fondate în urmă cu 43 de ani, să ne povestească despre acest nou eveniment, marca Pro Musica.
"Cadoul nostru, două ore de libertate"
Concert în închisoare. Imagini greu de crezut
- Ideea de a cânta acolo ţine de crezul nostru artistic, anume că arta, în speţă muzica, trebuie să pătrundă peste tot unde se află oameni, în toate zonele societăţii. Şi în spaţii convenţionale, săli de concerte, dar şi în spaţii închise, greu accesibile. Eu prezentasem două din discurile trilogiei "Lumina" în penitenciar, însă la nivel de discuţii, audiţii, proiecţii. Când i-am propus directorului închisorii, domnul chestor Ioan Băla, să facem un concert adevărat, a spus că ne va pune la dispoziţie tot ce avem nevoie, şi atunci a început munca. Proiectul a fost gândit în cele mai mici amănunte. Ne-am lovit la început de prejudecăţi, obstrucţii ale unor instituţii private şi, mult mai supărător, instituţii de stat, pe ajutorul cărora mizam, însă am mers mai departe. Pregătirea a fost minuţioasă, în penitenciar nu intri nici măcar cu un cablu, cu un şurub, fără aprobare, iar noi am montat scena timp de 2 zile, cu ecrane, cu toată logistica unui concert rock în aer liber. Au fost momente în care, asemenea unui alpinist, am simţit că ne oprim un pic, apoi coborâm, însă nu am renunţat. Nu am mers acolo pentru a avea succes sau a stabili un record. Am mers simplu, pentru a da bineţe creştinească celor din închisoare. De aceea, filmul începe cu un citat din Evanghelia după Matei: "În temniţă am fost şi aţi venit la Mine". Cei închişi acolo nu au fost teleportaţi din alte sfere, ei sunt produsul societăţii în care trăiesc. Şi îşi ispăşesc pedeapsa, nota de plată la zi, la minut, la oră. Acolo nu se scriu cărţi pentru a ieşi mai repede şi nu se aşteaptă ordonanţe de urgenţă, date la ora unu noaptea, pentru a scăpa de răspunderea greşelilor comise.
- Cum au reacţionat colegii de trupă la ideea unui concert în penitenciar?
- Au îmbrăţişat-o fără nicio reţinere, ceea ce pentru mine a însemnat foarte mult. Sunt momente în viaţa unui artist, mai ales când este vorba de o trupă ce face o muzică ce nu se împacă foarte bine cu dictatura financiară în care trăim, în care acesta are nevoie de recunoaştere. Altfel, îţi vine să te opreşti. Încrederea pe care o primesc de la colegii de trupă, prietenia şi aprecierea cu care am fost primiţi la lansarea de la Bucureşti sunt astfel de mici evenimente personale, ce au o mare importanţă şi ne ajută să continuăm.
- Publicul pe care l-aţi avut în cele două concerte transpuse pe DVD, "41 Live in Timişoara" şi "Live in Prison", pare total diferit. Un public cunoscător la Filarmonică şi un public deloc obişnuit cu muzica rock, cu atmosfera unui concert live. Cum v-aţi simţit pe scenă?
- Aici ne-am aflat în zona apelor necunoscute. Au fost aproape 700 de spectatori, deţinuţi obişnuiţi, deţinuţi ce au avut permisiunea să aibă alături membri ai familiei, şi au petrecut concertul îmbrăţişaţi cu soţiile, copiii şi câţiva prieteni de-ai noştri invitaţi. Spectatorii puteau aplauda, cânta, dar nu aveau voie să danseze, să se ridice de pe scaune. Ne-a fost greu la început. Simţeam că unii nu mai fuseseră niciodată la concert, nu mai ascultaseră rock, însă vedeam cum bat ritmul, cum devin atenţi la piese ca "Epitaf" sau "Baladă pentru doi soldaţi". Însă nu-i aveam "în mână". Declicul s-a produs la momentul solistei noastre, Dana Borteanu. De acolo s-a creat o reacţie extraordinară şi restul concertului a rămas la o cotă înaltă de empatie. Toate concertele au o tensiune a lor, însă aici, între ziduri, tensiunea, stările, emoţiile, şi pozitive şi negative, se amplifică, aerul devine din ce în ce mai rarefiat. Şi acum îmi este greu să vorbesc, să descriu stările pe care le-am trăit pe acea scenă. Însă cel mai important este că spectatorii, "locatarii" acelui spaţiu, au înţeles că pentru ei s-a întâmplat totul în acea seară, pentru ei s-a ridicat scena şi s-a cântat. Poate nu toţi au înţeles muzica, însă cei mai mulţi s-au simţit, pentru două ore, oameni liberi. Aceste ore de libertate au fost darul nostru pentru ei.
"Sunt mândru să mă consider muzician rock"
Tânăr şi generos, cu colegii de trupă
- Da, şi e extraordinar. De-a lungul anilor, fiecare dintre noi am avut alte proiecte, am făcut alte muzici, însă iubirea cea mare a rămas, pentru fiecare, Pro Musica. Avem doar 7-8 concerte pe an, abia le aşteptăm, pentru bucuria de a fi împreună o săptămână, de a repeta şi a urca pe scenă. Vrem să cântăm, în această primăvară, după mulţi ani, la Bucureşti, şi ne gândim foarte serios la un album cu muzică nouă, în perioada următoare. Va fi foarte greu, pentru că aşteptările sunt foarte mari, însă avem curajul să ne apucăm de lucru.
- Aţi declarat că unul dintre ţelurile concertului din penitenciar este ca cei închişi acolo să simtă că sunt vii. Dumneavoastră cum vă menţineţi viu ca artist, ce vă face să căutaţi lucruri noi?
- Simpla dorinţă de a cânta. Dorinţa aceasta ce vine din suflet, de a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru acea bucată de talent pe care mi-a dat-o. Unii au puterea să salveze vieţi prin forţa sau prin priceperea lor, eu îmi pot ajuta semenii prin muzică. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am ajuns robul banilor, lucru care m-ar fi făcut să ratez toate aceste experienţe simple, lumeşti, pe care le-am trăit. Din tinereţe am dus o viaţă mai austeră, cumpătată, chiar şi atunci când am câştigat mulţi bani. Nu m-au tentat banii câştigaţi pe munci artistice în care nu cred, nu am compus muzică, nu m-am înhămat la producţii doar de dragul banilor. Cineva, acolo sus, a avut grijă de mine să nu mă las cotropit de mirosul banilor. Sigur, se spune că nu au miros, însă atunci când te prind în aromele lor, cu greu mai ieşi. Mai sunt, din când în când, întrebat dacă nu mă deranjează faptul că puteam avea mai mare popularitate. Mi-ar fi plăcut, dar nu mă deranjează asta, nu am regrete, dacă aş face-o, aş fi încorsetat şi nu m-aş mai putea gândi liniştit la următoarele proiecte.
"În muzică, dictatura comunistă a fost înlocuită de dictatura financiară"
- Aţi prins întreaga istorie a muzicii rock în România. Este aceasta cea mai dificilă perioadă prin care trece?
- Dictatura comunistă, cea care punea presiune asupra acestei muzici prin cenzura textelor, a apariţiilor scenice, a fost acum înlocuită de dictatura financiară, poate mai feroce. Tinerii se pot îmbrăca azi cum vor, pot spune ce vor, îşi pot urma ideile. Însă atunci când trebuie să dai bani grei pentru aparatură, instrumente, sala de repetiţii, şi vezi că nu te promovează nimeni, nu există emisiuni de muzică rock, lucrurile devin din ce în ce mai apăsătoare. Invazia kitsch-ului, valoarea discutabilă a membrilor juriilor din emisiunile-concurs de mare succes fac ca tinerii să se orienteze spre alte genuri de muzică. Însă cei ce vor să cânte azi rock trebuie să ştie că nimic nu se naşte din nimic. Cu 45 de ani în urmă, umbla miliţia după noi pe stradă să ne taie pletele şi blugii. Am luptat, am scormonit cu mâinile pentru a deschide un drum pe care ei pot păşi acum. Noi nu le punem stavile, ci îi aşteptăm, îi încurajăm să nu renunţe. Rock-ul nu a creat idoli falşi, vedete de mucava. Nu s-a înclinat în faţa sistemului. De aceea, sunt mândru să mă consider muzician rock. Rock-ul este o formă de protest a unei generaţii, nu împotriva altei generaţii, ci împotriva tarelor şi a lucrurilor care nu funcţionează în societatea în care acea generaţie trăieşte.
- Unul dintre deţinuţii intervievaţi în film se arăta impresionat de entuziasmul dumneavoastră adolescentin, în contrast cu părul cărunt...
Un mare eveniment
- Nu vreau să spun cuvinte mari sau să folosesc clişee. Este doar convingerea mea de a transmite mai departe energia muzicală. Muzica a rămas şi meserie, şi hobby, o mare bucurie pentru mine. Da, am încărunţit mai repede ca alţii, însă în interior cred că am rămas tânăr. E o stare de spirit care mi se arată, nu fac eforturi să o găsesc. Şi, atât timp cât o pot duce cu mine mai departe, nu ezit să o fac.
Foto: ALIN ZELENCO
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
