- Vine, vine, primăvara, şi pe tine te găseşte la fel. Schimbarea anotimpurilor nu pare să te atingă. Ai o reţetă de păcălit timpul?
- În primul rând, eu cred că e o chestiune de noroc. Şi de genă bună, moştenită de la părinţi. Chiar mă uitam zilele trecute, când a fost ziua tatei, cât de bine arată ai mei. Şi nu doar ei! Mulţi oameni din generaţia lor, care au depăşit vârsta de 80 de ani, arată splendid! Deşi au trecut prin multe şi grele: prin război, prin foamete, prin sărăcia şi ostracizarea comunismului... Totuşi, au izbutit cumva să nu-şi lase sufletele întinate de umbre, le-au ţinut peste vremuri, ceea ce le dă acum un senin şi o frumuseţe care se reflectă şi pe chip. În plus, ca şi în cazul părinţilor mei, probabil că a contat şi iubirea. Mama şi tatăl meu sunt împreună de la 16 ani! Şi, în ciuda greutăţilor, au rămas alături unul de celălalt şi au avut şi au o relaţie minunată, armonioasă şi plină de afecţiune. Asta cred că îţi dă o tărie a spiritului pe care nimic nu o poate înfrânge! Mă gândesc, deci, că am avut noroc să le moştenesc gena bună potenţată şi de dragostea cu care m-au înconjurat permanent. Pe de altă parte, fireşte, am şi eu grijă de mine: sunt o tipă destul de organizată în programul zilnic, sunt cu băgare de seamă în privinţa hranei - deşi îmi permit răsfăţuri dulci, ori de câte ori am poftă şi, din fericire, fără repercusiuni asupra siluetei: încă din liceu, fluctuaţiile mele de greutate sunt mici, de 3 kilograme în plus sau în minus. Mă odihnesc pe măsura necesităţilor trupului meu, mă dau şi eu cu o cremă pe faţă, mai fac şi puţin sport, merg la înot, la yoga, la pilates... Însă nu fac nimic ieşit din comun, îngrijirile mele sunt aceleaşi pe care le practică orice femeie de bun simţ: nu urmez o dietă strictă, nu iau nu ştiu ce pilule magice, nu folosesc nu ştiu ce creme-minune. Sigur, bine ar fi fost să fi putut mereu să fac toate lucrurile astea cu consecvenţa de azi. (râde) Adu-ţi aminte că eu am în spate trei decenii de carieră şi nu întotdeauna timpul fizic mi-a permis să mă ocup de mine cu constanţă. Cel puţin la capitolul somn, stăteam deseori foarte prost, din cauza turneelor lungi, şi de câte trei-patru luni. Ce să mai zic de condiţiile în care călătoream în trenuri îngheţate, în autocarele Filarmonicii din Ploieşti, care se stricau mereu în drum, cântam în săli unde era la fel de frig ca afară, în oraşe mai mari sau mai mici unde, oricum, toată lumea făcea foamea, şi nici noi, artiştii, nu aveam de unde să ne cumpărăm ceva de mâncare... Mie, de-atunci, aşa de tare mi-a intrat frigul în oase, că şi azi sufăr teribil peste iarnă: când ies din casă, umblu înfofolită, când sunt acasă, am caloriferele deschise la maximum, iar când plec în vacanţă, fie aleg destinaţii însorite, fie mă interesez de sistemul de încălzire al hotelului. Dacă se poate să am şi un şemineu în cameră, e perfect! (râde)
- Cu toate astea, ori de câte ori te iveai pe scenă sau pe ecran, zâmbetul tău era impecabil...
- Şi pentru artişti, ca pentru toţi românii, de altfel, perioada de dinainte de '89 a fost, din perspectiva condiţiilor de viaţă, groaznic de dificilă. Mă rog, bine că a trecut! Important este că nu mi-am pierdut zâmbetul interior, că încă mai ştiu să mă bucur, de pildă, când trec pe stradă pe lângă o florărie, când inspir cu nesaţ parfumul corolelor, iar ochii mi se scaldă în culorile acelea proaspete şi neînchipuit de diverse. Sau faptul că încă mai citesc lucrări despre istoria religiilor sau studii despre Biblie. În ultimii ani, am început să mă aplec spre zona asta de spiritualitate, am devenit foarte interesată de acest subiect, şi nu doar la nivel intelectual, ci şi de trăire. Merg mai des decât înainte pe la mânăstiri şi am descoperit şi savoarea discuţiilor pe teme religioase, deşi mă simt încă doar în faza de învăţăcel.
Cursă cu obstacole
Mama şi tata
- Să ştii că eu am trecut prin "crize" la alte vârste, dar asta de la 40 de ani m-a ocolit. Primul moment de cotitură a fost pe la 20 de ani, când am făcut trecerea de la adolescenţă la maturitate, dar în contextul succesului cu "Liceenii". Filmul ăsta mă proiectase brusc în atenţia publicului, începusem să am şi foarte multe spectacole, cu turnee prin toată ţara şi chiar şi în străinătate, or, din punctul de vedere al maturizării interioare, n-a fost deloc uşor. Ajunsesem să mi se pară că totul îmi aparţine şi că învârteam ţara şi lumea pe degete. Pe de altă parte, sufeream din pricina acestui soi de supra-expunere, pentru că eu sunt o tipă cu un simţ al intimităţii foarte dezvoltat şi mă deranjau încercările unora şi altora de a pătrunde dincolo de învelişul persoanei mele artistice. Raţional, înţelegeam curiozitatea oamenilor, dar deseori mi se părea că era prea mult, voiam ca eu, Oana de dincolo de actorie şi muzică, să fiu lăsată în pace. De-altfel, şi azi gândesc la fel: dacă sunt un om public, nu e musai ca lumea întreagă să cunoască toate detaliile vieţii mele private. Sunt foarte deschisă să discut pe teme care ţin de profesie, dar viaţa mea de om, nu de artist, consider că-mi aparţine. Ca atare, a fost destul de dificil atunci să găsesc măsura, echilibrul din mine, pe care să-l proiectez şi în exterior. Apoi, la 30 de ani, iar am trecut printr-o "criză": am avut un accident urât, m-am răsturnat cu maşina, şi atunci peisajul vieţii mele s-a reconfigurat din nou. Vreo doi ani de zile m-am luptat să mă recuperez fizic - cinci operaţii la piciorul drept, tratamente, gimnastică, exerciţii în bazinul cu apă, dar şi psihologic, pentru că nu înţelegeam de ce mi se întâmplase nenorocirea asta, mă simţeam, pur şi simplu, nedreptăţită. Şi mi-a luat mulţi ani până mi-am dat seama că, de fapt, nici accidentul acela n-a fost întâmplător, că a avut o justificare. Vezi, pe mine lumea mă percepe ca pe o femeie foarte fină, delicată, blândă, răbdătoare şi calmă şi chiar sunt aşa, doar că nu întotdeauna. Personalitatea mea mai are şi alte valenţe, ceea ce înseamnă că, în unele cazuri, mai ales în situaţiile când sunt confruntată cu ceea ce eu consider a fi o nedreptate, sunt extraordinar de impulsivă, de impetuoasă, îmi pierd răbdarea şi calmul.
Un strop de melancolie nu face rău
Cu fiul ei, Alex
- În niciun caz! În fond, cine poate să spună cum trebuie să arate şi să se simtă un om la 40, la 50 sau la 100 de ani?! Nu există o reţetă universal valabilă. Eu, de pildă, la modul cel mai sincer, nu simt trecerea timpului! Uite, anul trecut s-au împlinit 30 de ani de la "Liceenii" şi am sărbătorit aniversarea asta cu Ştefan Bănică, în cele cinci concerte pe care el le-a susţinut de curând. Însă, dincolo de momentele de pe scenă, care au fost deosebit de emoţionante, eu chiar nu ştiu când au trecut 30 de ani! În ceea ce priveşte îmbătrânirea, o iau ca pe ceva firesc. Nu fac o dramă din asta şi nici nu încerc să mă împotrivesc. Important pentru mine este să-mi păstrez starea de sănătate, să pot să mă mişc, să pot să merg unde am treabă, să pot să mă gospodăresc singură şi, cel mai important, să pot să trăiesc cât mai mult ca să-mi văd băiatul crescând mare şi parcurgând etapele unei vieţi fericite. Acum, sigur, nişte modificări interioare survin, inevitabil. Dar ele sunt tot ceva inerent. Poate unii oameni devin mai melancolici, poate unii devin mai emotivi... Cred că nici stările astea nu trebuie privite ca un lucru de care trebuie să ne temem. Ştii, eu chiar nu sunt de acord cu teoriile alea care susţin că "mereu trebuie să gândeşti pozitiv", "niciodată nu trebuie să plângi", "nu lăsa melancolia să-ţi dea târcoale" etc. Din contră, cred că şi emoţiile astea trebuie acceptate, pentru că ele ne arată, într-o altă lumină, că avem ce învăţa şi din ele. Eu, una, aleg să trăiesc fiecare stare care-mi inundă sufletul şi psihicul. Normal, asta nu înseamnă că mă las să cad, iremediabil, în abisul melancoliei, de pildă. La un moment dat, mă scutur şi mă mobilizez, revin la optimism şi la speranţă. Dar, din când în când, un strop de melancolie sau de tristeţe nu face rău.
- Sunt sigură că şi prezenţa lui Alex în viaţa ta funcţionează ca un "tonic".
- "Tonic" e puţin spus. Alex e totul pentru mine, e prioritatea mea absolută, aş fi capabilă să mut şi munţii din loc pentru el! Şi-apoi, se spune că oricine poate să fie mamă şi oricine poate să crească un copil. Într-un anume sens, aşa e! Dar există şi nuanţe. Adică, e important şi cum îţi creşti copilul. Eu, de exemplu, am vrut să merg dincolo de instinct şi de bun simţ, am vrut să mă pun la curent cu ceea ce înseamnă psihologia infantilă, ca atare, am citit rafturi întregi de cărţi. După care, am făcut o sinteză a ceea ce acumulasem din literatura de specialitate, am trecut totul prin filtrul meu şi am început să aplic, ţinând cont permanent de personalitatea lui Alex. Copilul e o individualitate, nu e un produs de fabrică, înscris în nişte norme generale. De pildă, se spune că între părinte şi copil trebuie să existe o relaţie de prietenie. Eu sunt de părere că trebuie să existe şi o relaţie de prietenie, dar adaptată vârstei lui, puterii lui de înţelegere. În plus, eu nu pot să mă duc să-i spun copilului problemele din viaţa mea sentimentală sau profesională! L-aş da complet peste cap. Ca să nu mai zic ce povară aş aşeza pe umerii lui! Mă rog, discuţia e lungă... Ideea e că da, prezenţa lui Alex îmi modelează viaţa, mă impulsionează, mă menţine într-o stare dinamică, mă menţine în pas cu timpul. Şi, mai presus de orice, mi-a dat sentimentul de împlinire.
Elixirul vieţii
Cu Charles Aznavour
- Sigur că o anume stare de dezamăgire persistă. În esenţă, lucrurile nu s-au schimbat în ultimii cinci ani. Generaţiile care au depăşit etapa tinereţii crude nu sunt promovate deloc. Dar eu nu am renunţat la meserie. Chiar dacă nu mai sunt în prim-plan, vreau să exist în continuare ca artist, fiindcă ştiu că sunt încă foarte mulţi oameni cărora muzica mea le face bine, care se bucură ascultându-mă. Atât doar, că sunt extrem de selectivă în ceea ce priveşte proiectele în care mă implic şi locurile unde apar. Vreau să îmi păstrez integritatea şi acel statut pe care l-am dobândit în sufletele oamenilor. Nu sunt dispusă să fac compromisuri profesionale. Oamenii ştiu că eu am fost un artist care mereu a pus calitatea pe primul loc şi aşa trebuie să rămân, nu pot să cobor ştacheta. Ca atare, continui să cânt cu band-ul meu jazz, latino şi bossa-nova, am scos împreună şi un album, "Un altfel de portret", şi, apropo, anul trecut, pe 1 iunie, am scos albumul "Sunt şic", cu muzică pentru copii, iar în decembrie am scos un album cu cântece de sărbători, "De Crăciun voi fi acasă". Apoi, cânt şi la evenimente private de calitate, sunt în continuare angajată la Ansamblul Armatei, iar acolo, de asemenea, se organizează diverse evenimente pe care le prezint şi la care cânt. Am păstrat şi colaborarea la Teatrul "Constantin Tănase" şi figurez şi pe afişele spectacolelor de acolo, iar acum, curând, o să apară şi un album de rugăciuni pentru copii, la care am lucrat cu foarte mult drag, împreună cu Virgil Popescu.
- Ce înseamnă "un album de rugăciuni pentru copii"?
- E un proiect absolut inedit, pe care l-am realizat împreună cu Editura Praxis, a Arhiepiscopiei Râmnicului. E vorba de un "buchet" de melodii pe versurile unor poeţi români şi pe muzica lui Virgil, nişte piese de natură spirituală, reunite sub titlul "În drum spre şcoală". Sper că albumul acesta va avea parte de o distribuţie mai bună decât precedentele, adică mi-aş dori să-l văd şi în librării, şi la pangarele mânăstirilor şi bisericilor, ca să poată să ajungă la cât mai mulţi prichindei.
- Frământările din societate te afectează, Oana? Le înţelegi?
- Până în urmă cu vreo 8 ani, am fost un observator foarte atent al scenei politice şi sociale, între timp, însă, am ales să rămân activă numai...la nivelul străzii. La acest nivel, iau atitudine ori de câte ori consider că e necesar: când mă plimb cu căţeii şi văd alţi proprietari de câini care nu adună excrementele în punguţe, cum e civilizat, le atrag atenţia, aşa cum le atrag atenţia celor care fumează pe stradă sau în maşina personală, şi-şi aruncă apoi chiştocul pe jos. Şi aşa mai departe...
- Cum îţi vezi viaţa de acum înainte? Mai respiră a primăvară?
În concert cu Ştefan Bănică
- Am fost şi sunt o femeie liberă. Fie că am fost implicată într-o relaţie sau am fost singură, mi-am păstrat libertatea - în primul rând, a spiritului. Şi nici în continuare, indiferent de meandrele existenţei, nu vreau să mi-o pierd. Vreau să trăiesc aşa cum simt şi îmi doresc, aşa cum e bine şi pentru fiul meu, având grijă să nu-i lezez pe oamenii din preajma mea. Fireşte, sunt conştientă că această libertate pe care mi-o cultiv are şi unele consecinţe mai puţin plăcute: uneori e vorba de solitudine, alteori poate să fie vorba de faptul că unele persoane, care nu mă cunosc realmente, mă judecă greşit şi mă consideră distantă sau inabordabilă. Îmi asum însă această situaţie, căci, pentru mine cel puţin, libertatea interioară e elixirul vieţii.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
