Țăranii așteaptă moartea cu suflet senin. Nu și-o doresc, dar nici nu se tem de ea. "Memento mori" (amintește-ți că vei muri) nu este de azi sau de ieri. Astfel, viața capătă alt sens, devine exemplară sau pe aproape. Toate religiile și filosofia îl sfătuiesc pe om să trăiască fiecare zi - bucurându-se de ea - ca și cum ar fi ultima; adică împăcat cu sine: cu gândurile și faptele sale. Dacă toți oamenii ar putea trăi așa, întreaga noastră planetă ar fi cuprinsă de Rai și poate nici n-ar mai exista Despărțirea.
"Ferește-mă, Doamne, de ce nu-mi aduc aminte"
În familiile tradiționale, copiii învață de mici rugăciunile, începând cu Îngerașul. La sfârșitul rugăciunii, se cere așa: "Dă-mi, Doamne, sănătate și mintiucă bună, (minte, înțelepciune) ferește-mă, Doamne, de silă, de rușine, de moarte grabnică (năprasnică) și de ce nici nu-mi aduc aminte". Prin această cerere s-a efectuat protecția divină. Cum în aproape toate familiile copiii erau numeroși - de la cinci până la zece-doisprezece -, părinții împovărați de treburi, oricât de buni și atenți ar fi fost, nu i-ar fi putut supraveghea îndeajuns. Prin rugăciune, fiecare copil se punea singur în grija și sub protecția lui Dumnezeu. Sila, rușinea și moartea grabnică sunt considerate cele mai cumplite rele, atingerile cele mai grave ce se pot aduce vieții. Fără să înțeleagă de la început ce spun, repetând aceste cuvinte, copiii realizează că există moarte. Ba și participă la toate înmormântările - o jumătate de oră la început - pentru a primi colăcei, covrigi, dulciuri și bani. După ce s-au rugat pentru sine, sunt învățați să se roage pentru sănătatea părinților, a bunicilor, fraților, surorilor și prietenilor. La sfârșit, se roagă și pentru cei "plecați": "Iartă, Doamne, pe moșii și strămoșii mei, pe unchi, pe mătuși, pe veri, pe vere și pe toate neamurile mele", rugăciunile copiilor fiind ascultate mai bine, având ei mai puține greșeli.
Astfel, de mici, ei știu că fac parte dintr-o familie și dintr-un neam de Aici și de Dincolo, pentru care trebuie să se roage.
De obicei, copiii mici nu sunt lăsați la cimitir să vadă până la capăt ceremonia. Un copil de cinci ani, căruia îi murise bunicul, s-a strecurat și a prins momentul coborârii sicriului în groapă. Mama lui s-a speriat îngrozitor, l-a luat lângă ea și încerca să afle cum a ajuns acolo. Copilul plânsese mult după bunicul său. De data aceasta nu mai plângea și a spus: "Mămică, să știi că nu mai sunt așa de supărat după bunicu', îmi pare bine că nu va fi singur în groapă". "Dar cu cine va fi?" "Cu Dumnezeu." În jurul copilului toată lumea plângea în hohote.
Marea Plecare. Cum și când?
Există destul de mulți țărani care știu cum și când vor pleca și-și orânduiesc treburile de pe această lume după cum le este gândul și voia. Aceștia sunt aleșii, oamenii curați, care au trăit într-o ordine neîntreruptă, cea creștină. Cei care și-au iubit semenii ca pe ei înșiși, respectând porunca, și care își pun întrebarea cu moartea fără teamă și se roagă pentru a primi răspunsul. Iar răspunsul vine la vremea lui. Ca să-l primească, să merite să-l primească, se roagă toată viața. Ca cerere permanentă este moartea bună, naturală, nu cea grabnică. Despre cei care mor de moarte năprasnică se spune că au murit în mânia lui Dumnezeu, că indiferent cât de buni și corecți păreau în fața lumii, lui Dumnezeu nu erau plăcuți. Pentru a ști când și cum se va întâmpla "marea trecere", unii țin toată viața vinerile: ajunează și postesc. Alții spun pe de rost sau citesc zilnic Visul Maicii Domnului. Aceștia știu și ziua, și ora morții, le comunică celor apropiați.
O bătrână știa pe de rost Visul Maicii Domnului și-l spunea în fiecare zi. Soțul ei, lângă care avusese o viață foarte fericită, murise în urmă cu opt luni. Într-o zi, i-a spus nepoatei cu care locuia: "Auzi, apucă-te și văruiește în casă, spală tot, așează, că trebuie să mă duc". "De ce să te duci?", a zis nepoata, "că se apropie Crăciunul, nu mai vorbi așa." "Eu trebuie să mă duc, pentru că a venit taică-tu bun și mi-a spus să mă pregătesc, să termin tot ce am de făcut, că trebuie să plec cu el." Peste o săptămână, nepoata a terminat curățenia. Bătrâna a chemat preotul, s-a spovedit, s-a împărtășit și a doua zi dimineață, la ora patru, l-a însoțit pe bărbatul ei. Se spunea despre ea că la nuntă a mâncat împreună cu mirele un porumbel și mirii care mănâncă prima oară carne de porumbel mor în același an. Despre porumbei se crede că dacă unul moare, celălalt nu-și mai caută altă pereche, nu mai mănâncă și nu supraviețuiește mai mult de un an. Porumbelul este considerat emblema fidelității.
*
O femeie tânără, care sărea mereu în ajutorul celor care aveau nevoie, stătea de vorbă cu o bună prietenă. Dintr-odată s-a oprit și, fără nicio legătură cu tema discuției, a spus: "Eu mă scol întotdeauna înainte de răsăritul soarelui. Când nu mă voi putea trezi înaintea soarelui, voi muri". Prietena ei a rămas înmărmurită, neputând să scoată nicio vorbă, nereușind s-o întrebe nici de unde știe acest lucru, nici de ce i-l spune.
La câteva luni după această stranie comunicare, fiind lovită la cap, a intrat în comă, revenindu-și de câteva ori pentru puține secunde și, după cinci zile, într-o luni dimineață, nu s-a mai trezit înainte de răsărit. Soarele s-a tot călătorit de atunci înainte peste somnul ei adânc.
Visul clopotarului
Era slujitor al bisericii: crâșnic. Pe lângă statura impunătoare, Dumnezeu îi dăruise frumusețe, o deșteptăciune ieșită din comun și o voce cum nu se poate auzi. Îi plăcea să spună că nu are dușmani, pentru că nu ura pe nimeni. Și dacă "dușmanul" lui avea o cât de infimă dreptate, el i-o acorda întreagă. Era și clopotar. De-acum era bătrân și bolnav, dar nu-și lăsa serviciul. Avea obiceiul să-și povestească visele de cum deschidea ochii. Într-o sâmbătă dimineață a spus: "Am văzut în vis patru îngeri negri cu patru prapuri negri coborând din cer la noi, în fața casei. Au coborât repede, au stat puțin legănând prapurii și s-au urcat înapoi, la fel de repede. Ce să fie, oare?" Nu i-a răspuns nimeni nimic, dar nici nu avea nevoie de lămuriri. Cum în timpul nopții îi fusese foarte rău, a venit Salvarea. Înainte să urce, una dintre fiice l-a sărutat pe obraz și el i-a spus încet: "Draga tatii, nu ne vom mai vedea". A doua zi, duminică dimineața, la opt fără cinci minute, i-a spus medicului: "Doctore, mi se oprește sufletul", și a trecut în stăpânirea celor patru îngeri îndoliați. La puțină vreme au început să bată clopotele la toate bisericile din oraș. De data aceasta, sufletul lui stătea în loc și le asculta. A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în umbra turlei bisericii, în partea de nord-est, și dorința i-a fost îndeplinită.
Sufletul-pasăre nevăzută-văzută
Nimeni nu se mai îndoiește de faptul că sufletul este nemuritor. (Și cei mai mari atei ajung să recunoască până la urmă că omul nu este materie brută care dispare cu totul, odată cu depunerea lui în lut.)
În Maramureș se crede că sufletul este o pasăre mică de tot, nevăzută, care stă trei zile în casă, deasupra ușii. Mai demult se punea acolo o lumânare aprinsă, ca să aibă lumină. Sufletul-pasăre ascultă, aude și vede tot ce se întâmplă în casă în această vreme. În seara înmormântării, după ce toată lumea pleacă în camera unde a stat mortul, familia pune pe masă o față de masă albă, pe care se cerne făină prin dosul sitei. Pe făină se pun trei pahare foarte pline (rase): unul cu apă, unul cu lapte și unul cu vin sau țuică. Paharele se pun la distanță unul de altul și ușa se închide bine, ca nimeni să nu poată intra acolo. A doua zi, se verifică paharele și făina. Dacă dintr-un pahar lipsește lichid, cei rămași vor da de pomană acel fel. Dacă făina este "crăpată", vor da de pomană pâine. Toți cei care au vrut să știe ce-și dorește mortul spun că pe făină au văzut niște urme foarte mici, ca de pasăre, dar că nimeni nu știe să existe undeva o pasăre atât de mică, urmele fiind cam cât capul unui băț de chibrit.
Această pasăre vine și după aceea, din când în când, să vadă ce mai fac cei rămași. În mod special, vine și se lasă luată în seamă când se fac parastasele. Acestea sunt la trei zile, la șase săptămâni, la un an și la șapte ani. După șapte ani, răposatul intră în rândul neamului. În afară de parastasele mari, se fac pomeniri în fiecare an de ziua numelui - dacă are sfânt în calendar -, de ziua morții, la Moșii de iarnă și de vară, la Luminație. Zilnic se fac rugăciuni de către cei rămași, pe toată durata vieții lor. Iar cei care-și cinstesc morții au o viață lungă și frumoasă.
Sufletul poate să ia forma unei păsări din lumea noastră și să se lase văzut. Iată ce povestește Făt Aurel din Dănești. "Când am făcut parastasul de șase săptămâni după moșucu' (bunicu'), a venit un pițigoi și a intrat în bucătărie. Ușa de la pod era închisă și n-a putut intra în pod. A zburat prin toată casa: s-a pus pe draperie, s-a așezat pe sobă, pe dulap, pe prosoapele de pe pereți, pe toate lucrurile din casă. A intrat în cămară și iarăși a venit în casă. Erau niște copii veniți la parastas, care plângeau să le dau pasărea. Nu le-am dat-o. L-am prins în mână și i-am dat drumul afară. A zburat și s-a pus pe sârma pe care umbla lanțul ce lega câinele. A dat din aripioare fericit, a ciripit și și-a luat zborul. Mama a zis: «Acela n-a fost pițigoi, acela a fost sufletul moșucului»."
Dar în credința populară, sufletul poate fi și fluture, și floare, și frunză, și iarbă, și vânt, și cuvânt. Cel mai mult se vorbește însă despre sufletul-pasăre.
"Trei ferești la copârșeu"
Pe vremuri, din cauza lipsei asistenței medicale, mureau foarte multe femei tinere, la puțină vreme după ce dădeau naștere unui copil. Nu era obligatoriu ca moartea să survină după prima naștere. Uneori se întâmpla la a patra sau la a cincea și rămâneau mai mulți orfani. Acestor femei li se făcea un sicriu special. În partea stângă, în dreptul inimii, se făcea la sicriu o ferăstruică pătrată, în care se punea sticlă. Se numea fereastra sufletului. Amintirea acestei ferestruici se păstrează într-un bocet sfâșietor:
"De-ar fi lăsat Dumnezeu
Trei ferești la copârșeu
Pe una să bată vântu'
Pe una să cânte cucu'
Pe una să mă uit eu
Să-mi treacă de doru' tău".
(Culeasă de la Pălăguța Roman - Desești)